La sfârşit de august 1944, când armata română trecuse de partea ruşilor, rămăseseră destule teritorii româneşti sub ocupaţie germană, teritorii în care erau femei, bătrâni şi copii. Aşa a fost şi pentru locuitorii din zona Poiana Teiului, Grinţieş sau Hangu şi Ceahlău. În Lunca Poienii Largului, la crucea drumurilor, ce leagă Moldova cu Ardealul, s-au petrecut multe evenimente, cei care le-au trăit şi au supravieţuit le-au descris: „teroare şi groază”. Căci au fost vreme de câteva săptămâni între fronturi. Unul dintre supravieţuitori, Grigore Cerbu, s-a stabilit în Ceahlău, la Bofu, a fost în viaţa lui pădurar şi-i plăcea să povestească despre cele de demult.
În august 1944, Grigore Cerbu, fiul Anei și al lui Iosub Cerbu, care-și aveau gospodăria situată în marginea satului Poiana Largului, povestea „Eram copil în acele vremuri de groază. Eu aveam 14 ani, iar fratele: Jănică, 11. Ce să vă spun? Nici acum nu înțeleg cum am scăpat din acel coșmar. Numai Dumnezeu ne-a ajutat. Îmi amintesc că totul a început într-o sâmbătă, pe la sfârșitul lui august 1944. În sat nu erau decât femeile, bătrânii și noi, copiii. Bărbații erau pe front, așa cum era și tata. Se vorbea prin sat că războiul își schimbase frontul, iar armata noastră trecuse de partea rușilor. Nemții apăruseră deja în Poiana Largului, în retragere și încercau să-și întărească poziția pentru a-i opri pe rușii care trebuiau să apară dinspre Târgu Neamț. În sâmbăta despre care v-am zis, Ileana lu’ Macovei, o femeie din sat, a mers la Lutu Negru după vacile care erau la păscut. Acela a fost botezul. Au găsit-o rușii și i-au cerut să le arate podul de la Gura Largului, unde știau ei că stau de pază nemții. Au venit împreună, pe ascuns, au văzut și i-au dat drumul femeii, cu condiția să nu spună o vorbă despre ei dacă nu vrea să fie împușcată. Fratele meu, Jănică, s-a dus si el la marginea pădurii după cârlani și fiind prins de ruși a fost reținut o zi și-o noapte pentru a nu povesti lumii că sovieticii stau ascunși în zonă. Dar nemții, care aveau posturi de observaţii de partea cealaltă a satului, pe coastă, i-au văzut pe ruși și unde n-au pornit o ploaie de pușcături de credeam că s-a năruit cerul peste noi. Eu eram în casă cu un frate mai mic, dar când am văzut care-i pericolul am fugit într-o râpă de lângă casă și m-am ascuns. Mama a stat după butoiul cu murături. A avut noroc mare, căci o fată de-a unuia Ropotică, vecin de-al nostru a fost împușcată și a murit pe loc. Când răpăitul de gloanțe s-a mai rărit, ne-a strigat mama și ne-a spus să mergem cu toții în pârățul din spatele casei, dar să luăm și o sapă cu care aveam să vedem că are de gând să sape un locșor, care să ne apere de gloanțe. Tocmai atunci au trecut pe acolo niște militari austrieci, care, fiind mai buni la suflet, ne-au spus să plecăm de acolo, dar noi nu i-am ascultat. Noaptea a fost liniște, dar mai târziu, spre dimineață, au apărut rușii. Au tras o rachetă și lupta a reînceput. Nemții băteau cu brandurile în locul unde ne aflam noi. Nu știam ce să facem. Stăteam ca șobolanii cu frica-n sân și ne rugam la Dumnezeu să ne apere. Acum realizez că ne aflam între cele două fronturi. După-amiază, rușii au bătut în retragere, cu răniți cu tot. Scăpasem și de această dată. Două săptămâni au durat confruntările. Lupta a fost pe viață și pe moarte. Noi eram când la nemți, când la ruși, când între fronturi. Atunci a fost și povestea de groază cînd nemții au aruncat grenade peste oamenii din sat care se ascunseseră de gloanțe într-un beci, de i-au măcelărit și o alta, când patru ciobani au fost aruncați de vii într-o fântână, găsindu-și sfârșitul în chinuri groaznice. Astea aveam să le aflu după ce s-au retras nemții și au trecut rușii peste noi. Cât privește viata în sat, totul era condus de către femei, pentru că așa cum spusesem, bărbații nu erau acasă. De-abia după trecerea armatelor au început și ei să apară. Când a venit tata de pe front, la câteva zile după toate nenorocirile, încă mai erau cadavre prin zonă. Prima grijă a fost să-i adune și să le facă cele creştinești, indiferent de nație ori religie. Era o dezordine totală și la noi acasă. Nu mai erau animalele, vaca fiind mîncată de ruși, cum aveam să aflăm, iar cei doi juncani cu care ne făceam treaba în gospodărie dispăruseră definitiv. Nu i-am mai găsit niciodată. De altfel, puțini oameni își mai recuperaseră câte ceva din animalele din gospodărie. După cele două săptămîni de groază și teroare eu eram alt băiat. Aveam tot 14 ani, dar nu mai știam de frică. Tare aș vrea să scriu o carte unde să povestesc cele trăite atunci. Așa, ca să rămână de mine”, a povestit Grigore Cerbu.
Ion ASAVEI, Daniel DIEACONU
