Acest parc a fost amenajat încă din 1897, ca urmare a unor alunecări de teren ce au afectat o parte din casele de pe strada Ștefan cel Mare. În condițiile în care principala cauză a surpării terenului a fost defrișarea masivă, autoritățile au adus 57000 de puieți de brazi și pini din preajma Castelului Peleș, gest cu o simbolistică aparte.
Odată ce străbăteau aleile și ajungeau în vârful acestui parc, cutezătorii aveau în fața ochilor priveliște deosebită peste râul Bistrița, peste întinsul satelor mărginite de munți și aurite de razele de soare. G.T. Kirileanu, într-o însemnare din vara anului 1897, pe când era student, menționa că se bucura de diminețile înviorătoare de la poalele Ceahlăului, mult mai răcoroase decât cele de la Iași, plimbându-se zilnic în nou inauguratul parc Cozla.
În ilustratele din perioada interbelică se pot observa câteva elemente componente esențiale ale parcului Cozla: Poarta Parcului, Grota Ursului, Pavilionul Muzicei, Pavilionul Central/Bufetul Parcului, iar din 1926 Cercul Gospodinelor. În Parcul Cozla, totul impresiona, fiind realizat după ultimele standarde ale epocii. Totuși, chiar și în perioada interbelică, parcul constituia un element de modernitate.
Intrarea se făcea din strada Ștefan cel Mare pe Poarta Parcului, aflată peste drum de fosta casă a lui Nicu Albu, unde se aflau deseori grupuri de oameni bucuroși dornici să meargă la o plimbare relaxantă. Odată intrați în parc, după câțiva pași pe alei, copiii exclamau entuziasmați când ajungeau la grilajul din dreptul Grotei Ursului, inaugurată în anul 1909. În prezent, până la reamenajările din ultimii ani, grota a rămas deschisă pentru vizitare ca o mărturie peste timp, deși Grădina Zoologică a fost desființată și animalele relocate. Tot pe aleile de la intrarea în parc se găsea și statuia lui Nicu Albu, inaugurată la 30 septembrie 1923 în prezența unei mari mulțimi de localnici. Astfel, fostul primar al orașului, inițiatorul construirii parcului, se afla și după moarte în mod simbolic printre pietreni, cu fața spre fosta sa casă, statuia acestuia fiind păstrată și în prezent, chiar dacă a fost mutată într-o altă zonă a parcului.
Pe 11 iunie 1924, Pavilionul Central (Bufetul Parcului) a fost cuprins de flăcări din cauze necunoscute, lăsând un gol imens atât pe platou, cât și în rândul celor care căutau vara un restaurant departe de căldura sufocantă din oraș. Pentru a suplini golul lăsat de distrugerea pavilionului, pe 28 iunie 1926 a fost înființat Cercul Gospodinelor (numit și Chioșcul Gospodinelor), inițiatoarea fiind profesoara Eugena P. Popovici.
Noul restaurant se afla ceva mai sus, pe platoul mijlociu al Cozlei, de unde era o priveliște deosebită asupra orașului. Startul activității pavilionului era dat în luna iunie, în prezența principalelor personalități ale orașului, de regulă fiind organizat și un eveniment caritabil. Activitatea inaugurală începea cu un serviciu religios, oficiat de preotul Gheorghe Verșescu sau Constantin Matasă, după care urmau discursuri ale celor prezenți. Activitatea restaurantului se desfășura pe toată durata sezonului cald, timp în care era asaltat de mulțimea de clienți localnici sau turiști veniți de prin alte zone. Cu toții erau atrași de renumele pe care și-l făcuse restaurantul pentru bucatele sale gustoase, precum pui la ceaun cu mujdei, sarmale, tochitură vânătorească sau poale în brâu. Periodic erau organizate și concursuri de dulcețuri, gospodinele orașului întrecându-se în cele mai inedite rețete.
Pavilionul Parcului Cozla constituia o atracție pentru pietreni și turiști de toate vârstele. Mamele și copiii se delectau cu cataif sau ecler, ambele proaspete, iar seara se puteau relaxa la teatrul de vară. Bărbații se răcoreau în zilele călduroase cu berea locală „Zimca”, iar seara, cazinoul pavilionului îi atrăgea pe cei care erau în căutarea adrenalinei și a banilor câștigați ușor. În serile de vară și în zilele de sărbătoare din sezonul estival, atmosfera era întreținută de muzica de fanfară a Regimentului 15 Războieni, care, în lipsa unor conflicte militare, era închiriată pe toată perioada verii. Membrii fanfarei, îmbrăcați corespunzător în uniformele militare, aveau un pavilion special destinat lor, aflat în imediata apropiere a restaurantului.
Pentru cei care doreau să facă mișcare și nu le era suficientă urcarea cărărilor din Parcul Cozla, exista posibilitatea unui joc de tenis pe terenul amenajat ceva mai jos de Pavilionul Gospodinelor. De asemenea, iubitorii de sporturi mai puțin solicitante din punct de vedere fizic puteau să se relaxeze cu prietenii la pista de popice amenajată în apropierea pavilionului.
Totuși, nu totul era ideal în Parcul Cozla în anii interbelici, iar vina nu aparținea naturii, ci oamenilor. O problemă des semnalată a fost prezența mașinilor pe aleile parcului, ceea ce producea un nor de praf. Ori, scopul celor care veneau în parcul Cozla era tocmai acela de a respira aer curat, departe de praful de pe străzile orașului. În petițiile trimise se cerea măcar limitarea vitezei, întrucât automobilele erau necesare pentru cei care nu puteau urca din cauza vârstei sau a sănătății. În cele din urmă, primarul Ernest Kirculescu a interzis în anul 1939 circulația mașinilor, trăsurilor și a bicicletelor pe aleile din parc, care a rămas să fie utilizat strict pentru ce fusese proiectat: plimbarea pe jos.
Muntele Cozla, prin resursele sale, oferea și alte posibilități de exploatare turistică, pe versantul estic funcționând între 1882-1932 amenajările Apelor Minerale, cu cele 6 izvoare bogate în suflat de magneziu și săruri de calciu, analizate inclusiv de celebrul Petru Poni. În unele ilustrate din perioada interbelică încă se mai vedeau scările de lemn care duceau spre Cozla, deși interesul pentru apele termale de acolo nu mai era la fel de mare ca înainte de război. În aceste condiții, muntele Cozla a fost un răsfățat al pietrenilor din acea vreme, care se perindau toată vara pe potecile parcului, iar ocazional pe scările Apelor Minerale. În schimb, muntele Pietricica a rămas în umbră, în condițiile în care până atunci „conviețuiseră” frățește. Astfel, așa cum remarca I. Timofte într-un articol din 1934, deși „fața în față, totuși evită a se privi unul pe altul. Se dușmănesc. Și nu demult”. Mai exact, din momentul construirii parcului Cozla, care a dus la reîmpădurirea muntelui Cozla, în timp ce Pietricica a rămas pleșuvă și pustie.
Singurătatea cuprindea Parcul Cozla pe timpul iernii, când puțini se mai încumetau să urce aleile parcului. Aurel Băeșu, pictorul care a trăit în ultimii ani într-o casă de pe strada Ștefan cel Mare, din apropierea parcului, constata trist într-o scrisoare din 16 decembrie 1923 că „spre parc (muntele Cozla) nu mai urcă decât urme de câini pierdute…”.
Parcul Cozla a beneficiat de grija autorităților în ultimii ani, fiind organizate mai multe lucrări de reamenajare, devenind un loc preferat de familiile cu copii, precum și de alți localnici ieșiți la plimbare. O parte din restaurantul „Cercul Gospodinelor” s-a păstrat și în prezent, fiind deschis cu precădere în perioada verii. În schimb, terenul de tenis a fost desființat, platoul unde se afla acesta în perioada interbelică fiind în prezent tot la dispoziția localnicilor, care se pot odihni pe băncile din acel punct. Nu în ultimul rând, muntele Cozla este preferatul tinerilor pasionați de biciclete, care se aventurează pe perioada verii pe traseele amenajate pentru competețiile ce se organizează acolo.
Ana Nica și Mihai-Andrei Nica
