Se ştie că presa şi memorialistica vremii, lucru îndeobşte recunoscut, înlocuieşte sau suplineşte lipsa informaţiilor documentare, a documentelor de arhivă în general, dintr-o anumită perioadă sau eppocă istorică.În sensul celor afirmate contribuie şi presa nemţeană din al 7-lea an al deceniului al 3-lea din veacul XX. Astfel, în săptămânalul din urbea de la poalele Pietricicăi, “Reformatorul” de sâmbătă, 14 martie 1927, într-o corespondenţă intitulată “Din Bicaz. Amintiri din trecut”, semnată de brigadierul silvic P. Ţuţuianu, sunt semnalate unele aspecte istorice mai puţin cunoscute.
Materialul întocmit de silvicultorul nostru s-a datorat convorbirilor acestuia cu Ana Gh. Ţuţuianu, născută Găină, din satul Neagra, înainte de moartea centenarei femei, la 1 ianuarie 1927. Cetăţeanca din satul amintit, component al comunei Bicaz „împlinise la 1 ianuarie 1927 una sută ani, fiind născută la 1 ianuarie 1827” şi că, până „în ultimele zile istorisea evenimente cu valoare istorică din lunga ei viaţă”, aşa cum se afirma despre longeviva munteancă.
Redăm câteva „crâmpeie” din cele mai sugestive din articolul publicat, cu remarca că femeia murise în data de 21 februarie 1927: „Când Muscalul era stăpân pe Ţara Moldovei aveam vre-o şase ani, apoi sub craiul Mihăiţă Sturza mult bine era, căci tare era bun şi milos: îi erau dragi şi ţiganii”. (…) La 40 eram nevastă tânără şi eram crâşmăriţă în hotar când românii Ardeleni au vroit să se unească cu Neamţul. Ungurii vin dincolo de vamă, prin vite de la Români şi tae trei boi. Pe Popa român îl leagă. Când jefuiau mai bine, paznicul (straja) din vârful muntelui începu să strige: Tulvoi… musco amor… (Tâlharii… muscalii…iute…). Veneau ruşii pe la Chei şi li se vedeau sclipind coiful din cap. Ungurii au fugit, iar popa român l-au spânzurat în dealul Balajului”. 
Mai departe Ana Ţuţuianu arată că a fost „mare turburare în Ţara Moldovei şi pe crai l-au alungat.) şi a venit Grigoriţă Ghica”. Săteanca noastră ne mai spune că nu după mult timp „vine iarăşi Rusu în ţară apoi Neamţu care ţinea cu craiul nostru”.
Bătrâna recita, ne spune acelaşi corespondent, „cântecul ardelenilor din 48”: „Pe dealul Feleacului/ Merge oastea Iancului/ Oastea îi numai de ţărani/ Cu plete lungi şi sumani”.
Centenara noastră are cuvinte de laudă şi înaltă cinstire pentru domnia lui Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii de la 1859: „Trimite D-zeu pe Cuza la noi. El a dat pământ la fiecare şi tare îi erau urâţi ciocoii. Venea şi vorbea cu ţăranii şi a dormit într-o noapte la popa Nicolae la Bicaz. Era iubit de popor şi, după abdicarea lui, mulţi au plâns căci mult bine a făcut ţărei. Tare îi erau urâţi ciocoii; nu l-a mai lăsat nici pe cruceriu de la noi să mai ia dare de la podul din Bicaz.”.
Nu-i scăpa nici amintirile de la 1877: „Dorobanţii noştri au trecut Dunărea şi au bătut pe Turc la Plevna şi au prins pe Osman Paşa”.
În încheiere, brigadierul silvic transformat în reporter, arată că „defuncta dădea multe date de interes local, atât de preţioase monografiei satului, spunând când a cunoscut ea satul erau numai patru case, astăzi sunt peste 200 de case.”.
Aşadar, o cronică vie prin intermediul bătrânei seculare, transformată într-o cronică de ziar, despre vremurile de altădată ale meleagurilor bicăjene, pline de reverbaţie istorică şi patriotism, interesantă, impresionantă şi plină de culoare locală.
Gheorghe RADU
