Prima parte a materialului poate fi citită aici.
La 10 noiembrie 1954 este implicat în procesul intentat aşa-zişilor vinovaţi ai reeducării de la Piteşti. „Când a început ancheta lui Calciu, acesta pe loc şi-a dat seama de toată înscenarea. Dintr-o singură scuturătură de cap a scăpat înlăturând de la el dresura. A devenit din nou omul care fusese înainte de arestare”.
Top of Form
Calciu arată în sala de şedinţă că adevăraţii vinovaţi sunt Securitatea şi conducerea Ministerului de Interne. Completul de judecată şi securiştii din sală au rămas uimiţi de atitudinea tranşantă pe care a avut-o, situaţie în care preşedintele a amânat şedinţa pentru a doua zi. O noapte întreagă a fost bătut, cerându-i-se ca a doua zi să retracteze cele spuse. În ziua următoare din aceeaşi boxă tânărul le-a strigat celor din completul de judecată: „Cei care au comandat reeducarea şi au dirijat-o din umbră sunt cei pe care i-am numit şi ieri: Drăghici, Nicolski şi Pantiuşa. Din această clipă nu voi mai răspunde nimic până când cei trei criminali nu vor fi lângă mine în boxă!”. Şedinţa a fost reluată şi a treia zi, dar procesul Piteştiului a fost dat peste cap, luând o cu totul altă întorsătură. De aici încolo revenirea sa avea să fie cel puţin la fel de spectaculoasă ca şi prăbuşirea: „Căzut în marea dezumanizare, revenit spectaculos din coşmar. Acum era mai puternic decât a fost la intrarea lui în temniţă”. În urma procesului a fost condamnat la alţi 15 ani de muncă silnică, dar pedeapsa i s-a contopit cu cea din 1948. Despre anii grei de anchete vor vorbi înscrisurile de pe pereții celulelor Securității: „În 1956, într-o celulă din arestul principal al Ministerului de pe Calea Victoriei, mai exact în celula care se găseşte în faţa camerei ofiţerului de serviciu sau «şeful arestului» cum i se mai spune, am găsit, tras cu acul în litere Morse, următoarea frază care m-a înfiorat: «Eu, Calciu Gheorghe, am fost adus aici pentru ca să fiu omorât, nu sunt vinovat». N-a fost condamnat la moarte (sau i s-a comutat) şi a fost trimis după procesul său, separat de al lui Ţurcanu şi al lotului său, la secţia de exterminare de la Jilava faimoasa cameră 53, unde a dovedit că se schimbase integral”.
În iulie 1958 este închis într-una din celulele din Casimca Jilavei unde se dăruiește îngrijirii colegilor săi, ajungând să-şi taie venele pentru a oferi din sângele său lui Constantin Oprişan, grav bolnav de TBC. Apropierea de Oprișan îi va zdruncina din temelii casa sufletului, angajându-l într-o slujire transfiguratoare și harismatică: „În prima zi în care am intrat în celulă, Constantin a început să expectoreze lichid din plămâni. Am rămas țintuit cu spatele la uşă, surprins deoarece nu mai văzusem niciodată ceva asemănător. Omul se sufoca. Probabil un litru întreg de flegmă și sânge dăduse afară, și stomacul meu se întorsese pe dos. Eram gata să vomit. Constantin Oprișan observând asta, mi-a zis: «Iartă-mă!». Mi-a fost atât de rușine!… Deoarece eram student la medicină, am decis să am grijă de el”. Lucrarea harului nu întârzie să umbrească sufletul părintelui Calciu, care se vede inundat de bucurii negrăite, nepământești: „Când aveam grijă de Constantin Oprișan în celulă, eram foarte fericit. Eram foarte fericit deoarece simțeam spiritualitatea sa penetrând sufletul meu. Am învățat de la el să fiu bun, să iert, să nu blestem pe cei care mă torturau, să nu consider nimic din această lume o bogăție. De fapt el trăia într-o altă lume. Numai corpul său era cu noi – și dragostea sa. Vă puteți imagina? Noi eram într-o celulă fără ferestre, fără aer, umedă, murdară – dar încă mai aveam momente de bucurie pe care niciodată nu le-am mai întâlnit în libertate. Nu pot explica aceasta”. După moartea lui Oprișan, periplul părintelui Calciu prin temnițele românești continuă, dar într-o altă lumină, cea a nădejdii eliberatoare: „Cred că Dumnezeu îmi spunea prin îngeri că n-am să mor. Așa cred. Dumnezeu mă păstra pentru o misiune. Sunt convins de lucrul acesta și oricât ar părea deloc comun ce vă spun, să știți că sufletul este cel care salvează trupul”.
Tenebrele Aiudului și luminile suferinței
Întemnițat în temutul Aiud până la eliberarea din 18 mai 1963, părintele Calciu redescoperă noi dimensiuni și rosturi ale suferinței pe altarul jertfei: „Ne-am dus la închisoare cu credința că vom ieși biruitori. Dar crimele și torturile acestea experimentate în Rusia și apoi importate la noi în țară, au depășit puterea noastră de imaginație. Era imposibil să îți închipui așa ceva! Cine și-ar fi închipuit Aiudul? Și nu mă refer la torturi, ci mă refer la această tocire a rezistenței oamenilor, încât să ajungă omul să facă declarații fără a fi bătut ca la Pitești. Dar cred, sunt convins că Dumnezeu a avut o milă și o dragoste specială pentru noi, chiar dacă ne-am simțit părăsiți, chiar dacă am strigat: „Doamne, scapă-mă!” și ni se părea că Dumnezeu nu ne-a auzit, El ne auzea. Și salvarea noastră a fost prin întoarcerea în noi înșine, prin revenirea la forța noastră morală. Pe Dumnezeu nu-L interesa trupul nostru, nu-L interesa țărâna. Îl interesa ca noi să ne întoarcem purificați prin suferință la Hristos”. Fără să se lase intimidat de mascaradele reeducării, va sta neclintit în fața presiunilor demascărilor îndurând cu nebunească bucurie condițiile crâncene de izolare de la zarcă: „Când am sosit la Aiud, acolo începuseră să se desfășoare acele reeducări. După vreo lună de zile am fost dus într-un fel de club – nu vreau să dau nume, pentru că nu vreau să acuz pe nimeni – și un conducător de club a spus că a sosit vremea să ne facem demascările. Bineînțeles că am râs și i-am spus: «Domnule, eu vin de la Pitești. Ce vrei să-ți demasc eu dumitale? Eu nu numai că am demascat la Pitești, dar am ajuns și la forme aberante. Eu n-am nimic să vă spun și nu mă interesează reeducarea». Și atunci m-au dus la izolare, la zarcă unde am stat până în clipa eliberării. Așa că eu am fost absolut scutit de presiuni. După venirea de la Jilava unde erau patru celule zidite într-o celulă și unde apa curgea pe pereți și unde eram bătuți și torturați, unde nu ne ajungea aerul, pentru că el pătrundea numai prin niște găuri mici făcute în ușă, unde saltele putrezeau sub noi, vă mărturisesc că Aiudul a fost o relaxare. Zarca mi s-a părut o relaxare. Oamenii ceilalți sufereau, eu nu sufeream. Oamenii aceia se simțeau oprimați, eu nu mă simțeam oprimat. Pătrunsesem într-un mediu unde erau oameni intelectuali, puteam să discutăm prin perete, prin morse, pe bucăți de săpun. Pentru mine a fost ca o ieșire din infern și m-am simțit bine”.
În prigoană și după eliberare
După eliberare, nu scapă de eticheta de personaj incomod și i se fixează domiciliu obligatoriu în comuna Viişoara unde va sta până în august 1964. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Filologie, secţia franceză, pe care o absolvă în 1967. Cu toate acestea, Securitatea continuă să-l urmărească cu asiduitate. După o obişnuită înfăţişare, mărturiseşte cu durere unui prieten, şi el fost deţinut: „Eu am avut faima de turnător printre oameni ani de zile şi vreau să-mi şterg din amintire acest lucru, de aceea când numai aluziv mai aud de aşa ceva, ideea-mi repugnă şi-mi vine să turbez şi să blestem tot ce-i în jur, aşa că de asta nici să nu mai aud!”.
În 1968 ofiţerii se declară descurajaţi de lipsa lui de colaborare după repetate încercări eşuate de a-l recruta ca informator. (VA URMA).
Alexandru ANDRIEŞ
