„Eu nu am plecat din țară și din Biserică. Eu am fost expulzat și din țară și din Biserică. Și nu voi închide niciodată gura mea atunci când este vorba de adevăr”.
Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa – Schiță biografică
”În decursul istoriei noastre, puţini români au luptat cu atâta dârzenie şi cu atât curaj pentru neamul românesc aşa cum a făcut-o preotul Calciu, de aceea şi-a făcut şi mulţi duşmani, numai că muşcătura lor a rămas fără efect”, spunea Grigore Caraza.
Cel mai mic dintre cei unsprezece copii ai unei familii de ţărani din Mahmudia, comună tulceană aflată în Delta Dunării, Gheorghe Calciu s-a născut la 24 noiembrie 1925. A urmat cursurile Liceului de băieţi „Spiru Haret” din Tulcea, unde s-a apropiat de mişcările naţional-creştine. După înscrierea la Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1946 a devenit un înverşunat militant împotriva regimului comunist. Dacă în perioada liceului activitatea sa nu conţinea nimic politic, la arestarea sa din 22 mai 1948 i se reproşau deja implicarea în activităţi politice, naţional-creştine şi anticomuniste. A îndurat peste 21 de ani de închisoare sub comunişti (1948-1964, 1979-1984) trecând şi prin iadul reeducării de la Piteşti (1949-1951). Gândul cu care a intrat în bezna gulagului românesc îl va destăinui posterității după eliberare: „Niciunul dintre noi, dar absolut niciunul n-a știut ce se va întâmpla, adică nu și-a închipuit cât de subtilă este bestialitatea comunistă, cât de rafinați sunt în torturi, de la cele morale până la cele fizice. Nu eram pregătiți pentru această suferință. Am mers însă la închisoare, cei mai mulți fără a ne gândi la moarte. Poate unii se gândeau că vor muri. Eu, personal nu m-am gândit la moarte. Am mers la închisoare fiindcă simțeam că aceasta era datoria mea: să fac ceva împotriva comunismului”.
Prima condamnare de opt ani de temniţă grea, o pedeapsă medie pentru acele vremuri, este preţul pe care Calciu avea să-l plătească pentru condiţia sa de student şi inteligenţa vie care îl caracteriza. Pr. Nicolae Grebenea şi-l aminteşte: „Era scund, brunet, ochii vii, ţinută frumoasă. Era inteligent şi cu o memorie dintre cele mai bune pe care le-am descoperit la deţinuţi (…) Evoluţia lui după eliberarea din temniţă, marea lui credinţă, eroismul lui şi forţa lui morală deosebită ce l-au ridicat la un nivel cu totul înalt şi mai presus de alţii, confirmă cu tărie părerile mele despre el din timpul temniţei”. Un portret asemănător întâlnim în evocările lui Ioan Muntean: „un tânăr scund, slab, dar vânos. Foarte vioi în spirit şi în mişcări, totdeauna grăbit. Ochii vii şi faţa zâmbitoare, chiar dacă ar fi trebuit să se supere, nu l-am auzit niciodată repezind pe cineva”.
Calvarul reeducării de la Piteşti
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
În februarie 1949 Calciu a fost transferat împreună cu colegii săi de la Medicină la închisoarea Piteşti şi a fost încarcerat la secţia temniţă grea de la parter. Prin mai 1950 a fost bătut pentru prima dată de către doi agresori chiar în prezenţa unui gardian, dar prin „demascările” propriu-zise a trecut abia din 6 decembrie 1950 când acţiunea a pornit şi la secţia de temniţă grea sub conducerea lui Eugen Ţurcanu, Octavian Tomuţa şi Silviu Suciu. Forţat să-şi denunţe activitatea din libertate, a menţionat în declaraţiile lui oameni nevinovaţi, iar mustrările de conştiinţă l-au făcut să încerce de mai multe ori să revină asupra informaţiei: prima dată, fără succes imediat după torturi, când a fost ameninţat de slt. Mircea Mihai să nu-şi retracteze declaraţiile şi a doua oară după ridicarea liderilor agresorilor din Gherla în 1952 când a trimis Ministerului de Interne o notă în care prezenta condiţiile în care i-au fost smulse declaraţiile. Prăbuşirea sufletească a studentului Gheorghe Calciu începe aici, în urma contactului brutal cu violenţele imposibil de îndurat pentru alcătuirea lui lăuntrică. Iată cum explică prăbuşirile celor maltrataţi: „Tortura era aşa de mare încât la un moment dat simţeai că tot ce n-ai spus este o piatră pentru tine: nu mai puteai să o duci. A ascunde ceva, orice, despre părinţi, despre prieteni, a nu mărturisi până la capăt, toate deveneau aşa de monstruoase în timpul acela de teroare, aşa creşteau în inima şi în mintea noastră, încât îţi plesnea capul şi te duceai singur şi spuneai. Şi astfel inima noastră s-a golit. Sufletul nostru a murit, sau cel puţin a amorţit”. Nu avem însă informaţii că ar fi făcut parte din comitetele de agresori.
Transferat la Gherla
Copleşit de groaza reeducării, îşi adânceşte căderea sufletească odată cu transferul lui la Gherla din 29 august 1951. Sub privirile ameninţătoare ale lui Ţurcanu a îndeplinit rolul de planton o scurtă perioadă, dar avea să scape de ulterioare solicitări prin scoaterea sa la muncă în atelierul de nasturi din închisoare. Într-o notă informativă despre acel Calciu din perioada tulbure, se remarcă faptul că transformarea sa reuşise cel puţin la suprafaţă: „devenise realmente un adept al concepţiei materialiste”, însă notează aceeaşi persoană: „spre deosebire de ceilalţi oameni ai lui Ţurcanu, evita brutalităţile, maltratările şi intervenea ori de câte ori vreunul din tabăra lui Ţurcanu depăşea măsura”. Aceeași mărturie despre tânărul Gheorghe Calciu o întâlnim și la Ioan Ianolide: „El a trăit astfel o necontenită dedublare morală: memoria dăruită lui Ţurcanu şi sufletul dăruit lui Dumnezeu. Juca un rol central. Toată lumea se îngrozea de el iar el nu putea încredinţa nimănui taina sa, căci ar fi fost pierdut. Şi a avut neşansa să rămână ani în şir în centrul reeducării. Nu se poate spune că se ruga, în sensul comun al rugăciunii, ci el comunica permanent cu Dumnezeu într-o intensitate ieşită din comun”. În realitate Calciu a făcut ceea ce încercau cei mai mulţi dintre deţinuţii trecuţi prin încercările Piteştiului: să se strecoare. A devenit pe rând vânzător şi contabil la cantină, ajutorul magazionerului şi al contabilului temniţei, legătura deţinuţilor cu grefa. În paralel însă funcţiona ca informator rezident, fiind unul dintre cei care strângeau notele altor deţinuţi la solicitarea ofiţerului politic al închisorii Constantin Avădani. În ciuda evidențelor incriminatorii, Calciu va fi pentru unii deținuți de la Gherla colacul de salvare din abisul deznădejdii, așa cum aflăm din mărturisirile lui Dumitru Bordeianu: „Eram în curte și, cum mi-am rotit ochii, l-am văzut pe Calciu, care venea de la ateliere și se ducea la biroul organizatoric. Pe vremea aceea, Calciu era scrib la acel birou. După cum am mai spus, nu vorbisem niciodată cu Calciu, nu-i cunoşteam glasul și nu ne spuneam pe nume. Îl opresc și-l rog să mă asculte, căci aș avea să-i spun ceva. În câteva cuvinte, cu o voce strangulată, îi spun ceea ce mă apăsa, că nu sunt vinovat de acuzația de furt ce mi se aduce și că nu am cum să mă dezvinovățesc, implorându-l să mă creadă. Mi-a spus că el mă crede. Eu i-am cerut, dacă mă crede nevinovat, să facă ceva pentru mine. M-a întrebat în ce cameră stau și a plecat. După puțin timp de la întoarcerea mea în cameră, ceva neobișnuit și inexplicabil îmi frământa conștiința: cum, unul care a trecut prin demascări, atunci când toți trăiam în nebunia neîncrederii în toată lumea, a fost în stare să mă creadă că nu sunt vinovat? Afirmaţia lui Calciu că «mă crede», a fost pentru mine funia pe care mi-a întins-o ca să ies la liman din mlaștina deznădejdii”. (Va urma).
