Paleoliticului la poalele Ceahlăului. Șantierul arheologic de la Bistricioara

Omul paleoliticului locuia în peșteri, sub stânci sau pe terasele râurilor şi exploata resursele naturale, femeia culegea hrana, iar bărbatul vâna. În Neamţ, primele mărturii sunt din perioada 35.000-10.000/8.000 î.Hr. Odată cu topirea gheţarilor, fauna specifică climei reci s-a retras spre zonele mai înalte, în văi, pe terase şi vânătorii le-au urmat şi pe cursul mijlociu al Bistriţei, în zona muntelui Ceahlău. Vânau şi animale mari, precum mamutul, renul, cerbul, dar şi alte animale mai mici. Locuiau în aşezări deschise, cu colibe, vetre şi ateliere şi într-o măsură redusă în peşteri.

Importante sunt descoperirile de la poalele Ceahlăului, cele de la Bistricioara, în mai multe puncte, sau Ceahlău-sat. Gravetianul, cea de-a doua parte a paleoliticului superior, îşi are începuturile în perioada 24.000/22.000 de ani î.Hr., cu urme de locuire la Bistricioara-Lutărie şi Cetăţica-Ceahlău, ambele la poalele muntelui Ceahlău. Menţionăm şi uneltele microlite descoperite la Grinţieş datând din această perioadă la Bradu – Pârâul lui Oloi şi Grinţieş – Frasin-Lutărie.

Profesorul universitar Mircea Anghelinu, un reputat specialist în paleoliticul românesc şi omologul său austriac, cercetătorul senior Mark Haendel, cercetează situl arheologic de la Bistricioara-Lutărie, comuna Ceahlău, în cadrul unui proiect comun.

Oamenii paleoliticului veneau din zone diferite, aveau trasee reglate de mersul animalelor, după cai, bizoni, mamuţi şi foloseau aceste drumuri. „Noi credem că nu mergeau ca oameniii de astăzi pe firul apei, căci acesta era de cele mai multe ori impracticabil. Mai important decât toate pentru aceste comunităţi era Ceahlăul, care era un marcator în peisaj. Omul de la Prut, în zi senină, vedea toţi Carpaţii Orientali şi între ei, ca un triunghi bine definit vedea Ceahlăul. Şi noi am văzut Ceahlăul de la Prut”, ne-a spus Mircea Anghelinu, completat de Mark Haendel: „Un alt motiv pentru care veneau la Ceahlău era acela de adăpostire, în special toamna şi iarna. Se adăposteau aici în sezonul rece, locurile oferind adăpost în faţa vântului. Veneau aici pentru vânătoare, şi alegeau terasele de pe partea dreaptă, care erau expuse la lumină”.

Zona oferea un regim de precipitaţii abundent, era vegetaţie, lemn pentru ars. Copacii nu sunt sensibili la frig, ci la lipsa de umiditate. Aici aveau umiditate. „Oamenii au venit aici constant. Există pauze mici, de o mie de ani. Nu se aşezau în acelaşi loc, erau vânători nomazi. Un an, poate, s-au aşezat la Dârţu, un an la Bistricioara sau poate un an la Cetăţica. Şi pentru a stabili diferenţe mai mici, precum 100 de ani, nu avem mijloacele necesare de datare atât de precise. Trăiau mai puţin decât noi şi asta nu din cauză că ar fi avut vreo problemă, ci din cauza stresului. Viaţa era mai scurtă, mai stresantă, aşa cum era pentru toţi care trăiau de pe urma vânatului”, a explicat Mircea Anghelinu.

Din spusele domniilor lor, am aflat că în paleolitic a fost o viaţă cu o mişcare continuă, epuizarea resurselor genera o astfel de viaţă, căci animalele de atunci, renul, calul sau mamutul erau într-o mişcare dată de ciclul lor de viaţă. Astfel nomazii timpului mergeau sute de kilometri pe jos: „Să ne imaginăm nişte oameni permanent cu rucsacul în spate”.

Referindu-se la Bistricioara, cei doi cercetători au remarcat la unison: „Situl este fabulos! Este foarte mare, cu o conservare foarte bună pentru un sit din mediul montan, cu o problematică diversă. Oameni au venit aici în perioade diferite, au avut ocupaţii diferite. Problemele de interpretare ridicate sunt diferite, nu este aceeași Mărie la nesfârșit”.

Daniel DIEACONU