Prima biserică din satul Dreptu, în prezent demolată, a fost construită între anii 1840-1842, fiind sfințită cu hramul Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie/ Sfânta Maria Mică). Preotul paroh din acei ani se pare că a fost primul preot al parohiei Dreptu – Săvinești – Pârâul Fagului și se numea Gheorghe Țifescu.
Preotul Gheorghe Țifescu a venit la Dreptu din comuna Crucea, județul Suceava, aparținând unei familii care se strămutate în secolul al XVII-lea din comuna Țifești, județul Vrancea. Capul acestei familii era Ilie -Enache Țifescu.
Preotul Gheorghe Țifescu a fost bunicul bunicului meu, Haralambie Țifescu, născut la Dreptu în anul 1866, tatăl său fiind preotul Vasile Țifescu – fiul preotului Gheorghe. Haralambie Țifescu a trăit la Poiana Răchiței (actuala Poiana Teiului), fiind căsătorit cu Nastasia (născută Chirilă) și având meseria de plutaș pe Bistrița, dar fiind și cântăreț bisericesc (dascăl). A avut șase copii: patru fete și doi băieți – dintre care Vasile, născut în anul 1899, a fost tatăl meu.
Această primă biserică, pe care eu Dragomir Romanescu (născut în anul 1930 la Dreptu) mi-o amintesc foarte bine, era o bisericuță modestă și ca suprafață și ca înălțime. Era construită din lemn, acoperită cu tablă și având trei turnulețe, de asemenea învelite cu tablă. Clopotnița era construită separat, deasupra unei bolți zidite la câțiva metri de scara care urca din șosea în curtea bisericii și-n cimitir. Deci ca să mergi la biserică sau în cimitir trebuia să treci pe sub această boltă.
Locul Sfintei Mese din altar a fost marcat, conform obiceiului, printr-o masă de beton cu cruce – lucrare trainică – aflată lângă biserica nouă, nu departe de intrare.
Biserica nouă din satul Dreptu este probabil cea mai mare și cea mai importantă din zonă. Fundația și zidurile ei (pereții) au fost construite, din câte știu, în perioada de după primul război mondial și începutul marii crize economice (1929-1933), adică în perioada 1920-1928. Lucrarea este realizată exclusiv din piatră (gresie calcaroasă masivă) și este foarte rezistentă.
În anul 1936 s-a pus problema construirii suprastructurii (acoperișul cu bolți și turle). Statul, prin Ocolul Silvic Galu (în prezent Poiana Teiului), a donat o parcelă de pădure cu molid, bună de exploatat, care a fost scoasă la licitație și câștigată de deputatul liberal Guranda, care a oferit 400.000 de mii de lei. A fost vorba că licitația ar fi fost trucată și că s-ar fi putut obține o sumă mai mare. Banii au fost predați consiliului parohial (în timpul acesta, eu, trimis de mama mea, în acord cu părintele Petru mergeam în fiecare duminică la biserică – cam pe la Sfânta Evanghelie – și la timpul dat spuneam „Tatăl Nostru”, așa că-mi amintesc foarte bine următoarele:
Într-o duminică apăru Guranda, însoțit de încă o persoană care purta o valiză nu prea mare. După terminarea slujbei s-a adus o masă, în mijlocul bisericii, pe care Guranda a răsturnat valiza, plină cu bancnote, adică cei 400.000 mii de lei – probabil.
Cu acești bani a fost angajat Nicolae Maxim, cu domiciliul în comuna Bistricioara, care era „conductor arhitect și constructor” (subinginer). Se spunea că era autodidact, dar fiind foarte talentat, își luase examenele cu succes și deținea diplomele respective. Acesta tocmai terminase de construit suprastructura bisericii din Ceahlău (Răpciune – cum se mai numea atunci localitatea). Această biserică există și astăzi, nefiind inundată de apele lacului Bicaz-Poiana Teiului, ca o mare parte din comuna Ceahlău. Tot Nicolae Maxim a construit și biserica din comuna Panaci, județul Suceava. Lucrarea a fost terminată destul de repede, până în 1938 sau 1939. În afară de maiștrii aduși de N. Maxim au lucrat și bărbați din sat. Îmi aduc aminte că-n șosea și-n curtea bisericii o perioadă s-a aflat o mare cantitate de lemn de construcție (grinzi, scânduri). Nu-mi amintesc dacă crucile de la turle au fost montate în aceeași perioadă de către Nicolae Maxim sau mai târziu.
Intervenind războiul (1941-1945) și probabil terminându-se banii (a apărut și inflația), interiorul bisericii, (pictura și catapeteasma) s-a executat mai târziu, în perioada 1946 (sau 1947) – 1949 de către pictorul din Piatra-Neamț, Nicolae-Cristea Bubanovici. Pe acesta și pe subinginerul Nicolae Maxim i-am cunoscut foarte bine și-i am și acum în memorie, deoarece erau în relații foarte bune cu părinții mei, venind adesea la noi în casă și uneori la masă.
Preotul paroh în toată această perioadă a fost părintele Petru Gavrilescu. Acesta m-a botezat pe mine nașă, fiindu-mi preoteasa Varvara Gavrilescu, împreună cu mătușa mea Agurița Țăranu din Fărcașa. Sfințirea bisericii noi de la Dreptu s-a făcut cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie). În prezent se serbează ambele hramuri (23 aprilie și 8 septembrie).
Datele cu privire la înființarea parohiei Dreptu – Săvinești – Pârâul Fagului și a construirii primei biserici sunt certe, deoarece le știu de la bunicul meu Haralambie Țifescu, născut în 1867, care le cunoștea din spusele bunicului său -preotul Gheorghe- întemeietorul parohiei și din strădania căruia s-a construit bisericuța.
Datele mai mai le cunosc foarte bine, petrecându-se în timpul vieții mele.
Addenda
Pentru persoanele care s-ar putea întreba de ce autorul textului alăturat se numește Romanescu, dacă este nepotul și fiul lui Haralambie și Vasile Țifescu, fac următoarele precizări. M-am născut la 18 mai 1930, părinții mei fiind Maria și Vasile Țifescu, învățători în satul Dreptu. În același an, 1930, în luna noiembrie, tatăl meu a decedat la vârsta de 31 ani, din cauza unui anevrism pe artera aortă.
În anul 1937, în urma căsătoriei mamei mele cu învățătorul Constantin Romanescu, am fost adoptat legal primind numele de familie Romanescu-Țifescu.
În 1952 introducându-se buletinul de identitate tip nou, unic pe țară, am fost obligat conform legii să renunț la unul din cele două nume de familie și am optat pentru primul nume din vechiul buletin de identitate, adică Romanescu, sub care de fapt eram cunoscut.
Dragomir ROMANESCU
