Ţinutul Neamțului a cunoscut tot ceea ce înseamnã războiul, cu toate ororile sale, cu fronturi, bejenii, rechiziții, gospodării distruse, tați și frați care nu s-au mai întors acasă. Atât în primul război mondial, cât și în al doilea. Iar luptele cele mai mari au fost în munți, în trecători. La 15 august 1916, clopotele din Vechiul Regat au început să sune: România intra în război. Prin pasul Tulgheș au trecut la 15 august soldații români, cântând un nemuritor „Treceți batalioane române Carpații“ și cu „inima la trecători“ i-au așteptat românii ardeleni cu pîine, sare și… vinars, dar primele succese militare s-au obținut cu mari sacrificii. Armata rusă nu a iniţiat contraofensiva, după cum promisese, în Bucovina.
Românii au dus lupte crunte în zona de „cumpănă a apelor“, pe înălţimi, în condițiile unui frig cumplit și mulţi dintre soldaţi au degerat. La Pietrele Roșii, în comuna Grințieș, într-un batalion din regimentul 56 au fost 80 de morți. După dezastrul de Turtucaia, Armata de Nord, atacată de trupe austro-ungare şi germane, a fost silită, deşi victorioasă pe front, să se retragă. Coloanele de refugiaţi s-au îndreptat în căruţe spre șes, găzduiţi în condiţii grele. Preotul Romanescu din Grinţieș nota pe un Liturghier: „La 31 octombrie, noaptea, spre 1 noiembrie 1916, am părãsit satul şi ne-am dus la Grumăzeşti pentru că satele Grinţieş şi Poiana au fost teatru de rãzboi între noi şi nemţi. Pe 30 noiembrie au venit ruşii şi au stat aici până în primăvara lui 1918, când s-a fãcut la ei revoluţia“. Frontiera de război se stabilise între comunele de astăzi Grinţieş şi Tulgheş. S-au făcut pichete, cazemate, tranşee şi urmele sunt vizibile şi astăzi.
Prezenţa ruşilor din 1916 până în 1918 nu a fost una uşoară pentru locuitorii zonei, dar nici lor nu le-a fost uşor în munţii Bistriţei. Se văd şi astăzi „drumurile ruşilor”, numite încă aşa de săteni, tranşeele, se ştiu locurile de cimitire, „bisericile ruseşti” sau cazematele. După vechea „tradiţie” a ocupaţiilor ruseşti în ţările române, soldaţii furau, jefuiau, violau. Sfârșitul războiului a adus pentru români întregirea şi graniţa din munţi a dispărut.
În 1940, după Dictatul de la Viena, în munţii Neamţului s-a întins iarăşi nedreapta graniţă şi mulţi români ardeleni au trecut în satele moldovene să scape de hortyşti. Erau din nou pichete la Prisecani şi la Chisirig. Bărbaţii au fost concentraţi şi a început războiul din răsărit la 22 iunie 1941. Am primit de la Ion Rusu din satul Bradu, comuna Grinţieş, o fotografie din anul 1941, din toamnă, cu femeile satului strânse să toarcă şi să facă ciorapi şi flanele de lână pentru bărbaţii de pe front. Mulţi au plecat până la cotul Donului, stepa calmucă şi Stalingrad. Unii s-au întors odată cu frontul la 1944 şi în munţii noştri a murit mulţime de nemţi, unguri, români şi ruşi. Spun bătrânii că urşii părăsiseră zmeura şi se învăţaseră cu leşuri umane şi se dădeau şi la cei vii. Să dea Dumnezeu să nu mai fie vreun război în munţii Neamţului, căci, după cum ne povestesc cei de demult care încă mai vieţuiesc, mare suferinţă a fost…
Daniel DIEACONU
