Acţiunile fraţilor Baltă din 1936/1937-1946 în munţii Neamţului au stârnit interes cercetătorilor chestiunii şi ziariştilor (din presa scrisă şi din televiziune), şi, pe lângă interes, controverse. Haiduci sau tâlhari?! Opiniile sunt împărţite, dar considerăm că cele mai credibile sunt sursele arhivistice, însă nu putem ocoli nici mărturiile orale (unele dintre ele luând forma unor articole sau chiar a unei cărţi). Mărturiile orale pot fi subiective, sunt poveşti de viaţă trecute printr-un filtru propriu al unor protagonişti sau martori direcţi sau indirecţi ai evenimentelor. Dar şi în cazul unor documente de arhivă se pot ascunde inexactităţi, exagerări, părtiniri; ele pot aparţine martorilor declaranţi, participanţi la evenimente, de o parte şi de alta a „baricadei”, pot fi ale agenţilor autorităţilor, care vor să-şi justifice acţiunile, banii pe care-i primesc, să creeze o aură de pericol în jurul faptelor lor. Vom încerca să prezentăm cât mai multe dintre fapte şi din cât mai multe surse. Audiatur et altera pars!.
Conform documentelor de arhivă, fraţii Baltă, pe numele lor adevărat Negrescu, Nicolae şi Dumitru, au început jafurile prin 1936-1937 asupra unor cetăţeni mai înstăriţi din zona Târgu-Neamţ. Maria Cozma, fata care a ajuns în codru alături de Dumitru Negrescu, zis Baltă, a aflat povestea vestitului bandit chiar din gura acestuia, într-un moment de linişte, într-un bordei din pădure. Era fecior de oameni gospodari din comuna Negreşti, tatăl său ţinând stână, iar el a fost de mic pe lângă oi, fiind la început „strungar”. Pe când avea vreo 16 ani, fratele său Nicolae era în armată şi, pentru a avea permisii cât mai dese, ducea la comandantul de pluton câte un caş de brânză şi de urdă de la stâna tatălui său. Dar, într-o zi, tatăl s-a supărat, considerând că armata fiului său costă prea mult şi că acesta ar trebui să-şi slujească ţara, nu să umble prin cârciumi pe brânza sa. Dar învăţat cu permisii, cu balurile, horele şi nunţile din sate, Nicolae, cu un coleg de-al său, au furat un caş (după o sursă de la o stână din Borca, după o alta de la o stână din Vânători) şi au luat de acolo şi o trişcă, pe care Nicolae a dat-o fratelui său mai mic, Dumitru. A lăsat şi caşul la stână şi a coborât în sat la joc. Dar hoţia a fost descoperită, jandarmii au sosit la stâna lui Negrescu şi au aflat caşul şi pe Dumitru cântând din trişcă. Băiatul a fost arestat şi a fost trimis la Aiud, la una dintre cele mai crunte închisori ale României interbelice.
În puşcăria de la Aiud a stat alături de deţinuţi periculoşi şi când mai avea trei luni de pedeapsă a evadat alături de ei printr-un tunel săpat cu furculiţele, o muncă sisifică, pământul fiind cărat cu gamele şi împrăştiat în curtea închisorii. Fratele său Niculiţă, cum i se zicea acasă, era în munţi, dezertase din armată şi Dumitru (Mitiţă sau Mitriţă, cum i se zicea) i s-a alăturat, îngrozit de a mai petrece măcar o singură zi în puşcărie. Într-o noapte au fost atacaţi de jandarmi şi unul dintre tovarăşii lor a fost împuşcat mortal, Niculiţă a fost împuşcat în picioare şi a fost prins, doar Dumitru scăpând din încercuire. S-a predat după câteva zile şi noua sa arestare a fost doar de o lună, fratele său recunoscând furtul brânzei, care a dus la detenţia sa de la Aiud.
Istoricul nemţeam Gheorghe Radu, în lumina documentelor de arhivă (Fondul Legiunea de Jandarmi Neamţ şi Tribunalul Judeţean Neamţ), arăta că în 1938 au fost prinşi amândoi fraţii de către jandarmii secţiei Bălţăteşti şi Poliţia din Târgu-Neamţ şi condamnaţi la pedepse corecţionale de doi ani. În 1939 au fost eliberaţi cu condiţia de a se face oameni de treabă.
Scăpat din închisoare, Dumitru Negrescu (după cum a povestit Mariei Cozma) a fost angajat ca brigadier silvic, dar trecutul l-a ajuns din urmă pe cel ce dorea o viaţă liniştită de gospodar. I s-au pus în cârcă nişte matrapazlâcuri silvice făcute de unii mai-mari ai zonei sprijiniţi de poliţie şi atunci când au sosit cei care trebuiau să-l aresteze, i-a întâmpinat cu puşca şi a fugit din nou în codri. Se părea că nu e loc pentru un gospodar cu numele Dumitru Negrescu…
Niculiţă Negrescu, zis Baltă, aflat şi el în codri, a fost prins de jandarmi în luna mai 1942 şi într-un memoriu al Legiunii de Jandarmi Neamţ către Inspectoratul de Jandarmi Iaşi se aducea la cunoştinţă faptul că Dumitru Negrescu îl luase alături de el pe alt frate, Constantin, iar Niculiţă, ce fusese condamnat la 25 de ani de muncă silnică, a evadat din Penitenciarul Piatra-Neamţ şi a revenit şi el în bandă.
În 1942, la începutul verii, începe şi aventura haiducească (sau tâlhărească?!) a Mariei Cozma din Filioara, care lucra ca slujnică la boierul Jenică Creţulescu. Despre Baltă auzise mai demult, dar de văzut îl văzuse cu un an înainte, când banditul a trimis un bilet boierului să-i ducă la un loc stabilit mâncare pentru patru persoane, o damigeană de ţuică şi pastile pentru măsele. A plecat în codru la 14 ani, urmând pe cel căruia îi zicea „Bădiuşa” (şi care pe atunci avea 36 de ani). A fost atrasă printr-o deghizare, erau îmbrăcaţi în ofiţeri, şi i-au cerut fetei să-i ducă spre Secu, pe unde s-aţinea Baltă. Odată ajunsă în pădure, n-a mai existat cale de întoarcere, căci primise de veste că nu era primită în sat, chiar tatăl promisese că „o omoară cu mâinile lui”. Într-un memoriu din 1948, Maria Cozma declara că era fată săracă, slujnică la Creţulescu şi că a fost luată în pădure forţat şi a rămas sub ameninţarea că va fi desfigurată. Scriitorul Lucian Strochi, care, la un moment al carierei sale, a fost profesor la Tazlău, afla de la Maria faptul că „el n-a ucis niciodată, lotru era, e drept, deşi n-a luat niciodată de la sărac, nici nu lua de la sărac, ba îl şi ajuta”.
Din 1942 se înmulţesc referirile documentare la banda fraţilor Baltă, acţiunile sunt mai numeroase, atât ale bandiţilor, cât şi ale autorităţilor. S-a aflat despre atacurile de la Stânca-Pipirig, un jaf la o cârciumă, de unde s-au luat 17.000 de lei. Au participat şi Maria Cozma şi Elena Lupu. De la o şatră de ţigani nomazi se iau covoare şi curele, pe Dealul Petru-Vodă. O pereche de pantaloni şi nişte sumani sunt daţi la nişte ţigani din Filioara, ce prădaseră şi omorâseră un boier de la Piatra. Este oprit pe Dealul Petru-Vodă şi subprefectul de Roman, dar nu i se ia nimic, cel aşteptat era un negustor evreu, despre care ştiau că are la el bani şi marfă.
În septembrie 1944 a intrat în bandă şi Alexandru Cozma din Filioara, fratele Mariei Cozma. Tot în septembrie 1944, banda fraţilor Baltă a atacat schitul Sihla şi, conform declaraţiei stareţului Vasian Scripcă, au fost maltrataţi călugări, au fost luate haine şi încălţăminte şi bani, aceştia din urmă puţini, căci atâţia erau.
Schitul Sihăstria, al cărui stareţ a devenit în acel an părintele Ilie Cleopa, se afla în zona de acţiune a bandei fraţilor Baltă, cum era cunoscută şi a avut de suferit de pe urma ei. În 1944, schitul deja avusese de suferit de pe urma unui incendiu care mistuise parte din chilii şi din biserică şi, după cum îşi amintea părintele Macarie Tănase: „Nu s-a terminat bine cu un necaz că altul ne aştepta. Când trupele româneşti s-au retras au abandonat mai tot armamentul şi muniţiile pe unde au trecut, aşa că mai tot omul avea o armă sau un pistol automat. Atunci s-au format mai multe bande de hoţi; prima era banda lui Baltă (mai veche), care era înarmată până-n dinţi şi dădea lovituri ziua şi noaptea. Mai erau şi altele formate din ţigani şi nenorociţi care ne-au dat mult de lucru. Prin martie (1944, n.n.) şase inşi înarmaţi au legat fedeleş pe ciobani şi au luat 150 de oi”. Deşi mascaţi, ciobanii au zis că erau oameni din banda lui Baltă.
În acelaşi an, 1944, după cum îşi amintea părintele Macarie, la Sfântul Dimitrie, pe la nouă, când erau la litie, a intrat un ofiţer cu caschetă şi pistol automat. A cerut linişte şi a vorbit. Era Mitiţă Baltă. Era urmărit de jandarmi şi s-a apropiat de icoana Maicii Domnului, s-a închinat, a pus bani şi a cerut să i se cânte ceva frumos, căci plătise. A plecat apoi la stăreţie cu părintele Cleopa şi Ioil Gheorghiu, cerând să fie ospeţit; doi oameni stăteau de pază şi nu au lăsat pe nimeni să iasă afară din biserică, călugări sau mireni care veniseră la schit cu căruţele. Au scotocit prin chilii şi au luat o damigeană plină de rachiu, pe care au băut-o. După ce s-au îmbătat, şeful a cerut să fie toţi împuşcaţi, dar unii s-au opus şi astfel au scăpat creştinii din biserică. Spre dimineaţă au plecat certându-se spre Sihla. În iarna lui 1944-1945, tâlharii ne-au vizitat de mai multe ori şi au luat tot ce era mai bun. Dar „Privegherea Acoperământului Maicii Domnului”, aşa cum a cerut părintele stareţ Cleopa, i-a ferit apoi de alte necazuri şi tâlharii n-au mai venit. Nu putem să ne dăm seama cu certitudine care era şeful în toamna lui 1944, Niculiţă sau Mitiţă, căci dacă era Mitiţă, această mărturie a unui călugăr de mare probitate aruncă o lumină urâtă asupra celui pe care mulţi l-au numit haiduc.
Materialul integral în Mesagerul de Neamț .
(Prof. Daniel DIEACONU)
