Iată că și cârnații au o istorie a lor, pe cât de interesantă, pe atât de apetisantă.
Se crede că aceștia au reprezentat un deliciu încă de acum 5000 de ani. Regele Sargon I (2350-2295 î. Hr.) se afla într-o zi în palatul său din Akkad înconjurat de curteni. La un moment dat spre el se îndreaptă o procesiune de sclavi toți cu privirile în jos, dar și înalți dregători. În mijlocul lor se afla o tipsie de aur pe care au cerut voie să o așeze la picioarele regelui. Unul dintre dregători a luat cuvântul și a anunțat că pe tipsie era de fapt prânzul regelui. Acesta a privit cu o mare curiozitate spre masă, dar mirosul atât de apetisant l-a convins pe dată ca trebuia să fie vorba de un preparat excelent. Nu a mai stat pe gânduri și a început să mănânce cu poftă. Satisfăcut peste măsură a întrebat cum se numește acest fel de mâncare, iar răspunsul nu a întârziat să apară: Cârnați!
Sumerienii pregăteau amestecul de carne de vită și de porc pe care apoi îl introduceau în intestine de animale, după care urma să fie sărat și afumat pentru o lungă conservare. Babilonienii au preluat imediat rețeta îmbunătățind-o cu fel de fel de ierburi aromate.
În Grecia și în Imperiul Roman această pietanță era servită numai de conducătorii de oști și de patricieni. Se spune că însuși Homer a fost sedus de acest fel de mâncare amintind de ei atunci când Ulisse și ai săi ajunseseră pe insula Lotofagilor. În secolul al V-lea Î.Hr., poetul grec Epicharmus compune comedia „Cârnatul”!
La concursurile sportive desfășurate în Atena și Roma antică spectatorii nu consumau semințe cu cârnați uscați.
„Sausage” – denumirea englezească a cârnaților – provine din latină și ar însemna „preparat cu multă sare”.
Năzdrăvanul cârnat pare că a sărit peste Dunăre și a ajuns și la noi împreună cu soldații romani. Iar dacii l-au adoptat imediat, aclimatizându-l și îmbunătățindu-l că-l servim cu mare plăcere și-n ziua de azi!
Vă puteți imagina un Crăciun fără… cârnați?
Roxana Gabor-Tănase
