Daniel Lucian Maftei, căci despre el este vorba, locuieşte şi munceşte în Anglia şi a crezut de cuviinţă să împartă. A jucat fotbal, iubeşte fotbalul şi am insistat pe această pasiune a sa. M-am bucurat alături de el de bucuria copiilor. I-am cerut nişte date suplimentare pentru că vroiam să scriu ceva. M-a refuzat: „Mai bine să ne concentrăm pe ce putem face în continuare”. Am adăugat un fragment din ce-am scris eu în 2024 şi un fragment din ce a scris el despre expediţia pe Aconcagua. Un vârf cucerit.

*

„Din Grinţieş în Aconcagua! Am folosit acest titlu, căci, cu mândrie, spunem că Dan Maftei este un fiu al Grinţieşului. Prezent de copil la manifestările sportive ce se ţineau în zonă, părea serios, parcă mult prea serios, şi cu mult bun simţ. La meciurile de fotbal ce se disputau în fiecare duminică pe terenul din curtea şcolii, juca în apărare, cu o tenacitate care uimea. Parcă se agăţa de atacanţi! Aceasta e imaginea pe care o am despre tânărul Dan Maftei. Prieteni pe facebook, l-am urmărit (prin cele ce le oferea pentru apropiaţi) şi triumful său din Anzi trebuia sărbătorit de către „Ecoul munţilor”, de grinţieşeni şi de către alţi munteni din Neamţ. Succes în cucerirea vârfurilor ce se întind cu mii de metri către nori! Per aspera ad astra!”

*

Șapte vârfuri. De la Grințieș pe Aconcagua!

„Iubirea față de munte o am încă de cand eram copil și mergeam cu părinții în zonele de agrement din Valea Jiului în munții Straja, dar cea mai mare influență asupra mea a fost perioada petrecută în zona Grințieșului. De la vârsta de 12 ani am crescut la Grințieș unde mi-am dezvoltat bazele necesare pentru ceea ce am devenit în viața de adult. Ideea de a urca toate cele Șapte Vârfuri de pe glob mi-a venit la începutul anului 2023 când mă aflam într-o mică expediție montană în munții Atlas, cei mai înalți munți din nordul Africii cu o altitudine de 4067m. Pentru mine era a doua oară când mă aflam acolo. Urcasem acel munte în sezon uscat și am vrut să experimentez și sezonul de iarnă. Deci dintr-o discuție pe care am avut-o cu un coleg am ajuns la ideea de 7 summituri. Având deja programat Kilimanjaro pentru Iunie 2023 am decis să le fac și pe celelalte 6 și automat s-a legat cu Aconcagua. Cel care organizase expediția din Maroc avea deja programată și expediția pe Aconcagua, care avea să fie al doilea vârf pentru mine și o experiență de neuitat.

25 Iunie 2023 am atins cel mai înalt vârf al Africii – Kilimanjaro 5895 m!

O zi de emoție și extaz pentru mine din mai multe motive. Evident eram fericit că eram acolo și marchez primul vârf, dar călătoria de a ajunge acolo a fost principalul motiv pentru emoțiile mele. Călătoriile acestea pe munți, mi le-am imaginat de foarte mult timp, încă de când eram mic, dar niciodată nu am știut concret că vor deveni realitate. Adesea vorbeam de Everest, Kilimanjaro și alți munți, dar erau doar vorbe și fantezii la momentele respective, dar în același timp, cumva în sufletul meu știam că va veni o zi când toate aceste fantezii vor deveni realitate.

Aconcagua, 6960.8 m altitudine. (…)

Nu a fost deloc ușor, dar am ajuns în vârf unde am uitat de faptul că aș fi vrut să renunț. Peisajul și liniștea de pe acel vârf m-au făcut să mă regăsesc cumva și să alung gândul de a renunța. Ajuns înapoi în tabără am decis să iau antibiotice și să iau și niște pastile de tuse. Două zile mai târziu eram total diferit. Am urcat în tabăra 1 Canada fără nici un fel de probleme cu echipament aproximativ 18 kg și altitudinea era aceeași cu Cero Bonete. În tabăra 1, vântul puternic ne-a rupt cortul, dar asta nu a reprezentat nici un motive de îngrijorare majoră, doar că nu prea am dormit în seara aceea, rugându-ne să nu ne ia cu tot cu cort. A doua zi am aflat că vântu bătuse cu 130 km pe oră. În drumul nostru spre tabăra doi unde aveam să stăm două nopți am întâlnit grupuri de oameni care coborau spunând că vântu le-a terminat expediția. Corturile le-au fost rupte și neavând alte corturi trebuiau să coboare. Trip over pentru ei. (…)

Summit Day, ziua în care am plecat spre vârf. A fost o zi lungă și destul de anevoioasă. De la 6000 m am urcat la 6960 m. Am pornit la 5:30 și abia pe la ora 3 pm am ajuns în vârf. Aș putea spune că ultima zi pentru mine a fost cea mai grea zi din viața mea din punct de vedere al efortului care a fost necesar să ajung acolo.

Ajunși acolo am înțeles de ce, cele mai multe accidente și decese se întâmplă la coborâre. În momentul în care ți se termină combustibilul în mașină, mașina nu mai dă nici un semn de viață. Cred că aceleași principii se aplică și corpului uman. Când se termină, se termină. La coborâre mi-am adus aminte de o experiență pe care am avut-o la vârsta de 6 ani când eram în vacanță la bunici în Bradu. Două dintre mătușile mele m-au luat cu ele la afine în Păltiniș. Dimineața ne-am dus cu mașina „mini” până aproape, dar seara a trebuit să venim pe jos din Păltiniș până la Bradu. Eu fiind copil, îmi aduc aminte senzația de oboseală pe care am avut-o atunci, identică cu cea de la coborâre de pe vârf în tabăra 3. Nu mai ajungeam odată! După acea aventură la afine am fost bolnav câteva zile. Pe Aconcagua am reușit să mă refac peste noapte. Ziua următoare eram ca și nou şi gata de coborâre.

Aconcagua pentru mine nu a fost doar un vârf pe care l-am atins, ci mult mai mult. Am învățat să nu mai subestimez munții și cel mai important altitudinea. De asemenea, antrenamentul de dinainte de expediție trebuie să fie strict și constant. Alimentația trebuie să fie cât se poate de sănătoasă și alcoolul să fie 0 fără nici o excepție. Cunoscându-mă și supraevaluându-mi abilitățile fizice am neglijat total pregătirea pentru Aconcagua, lucru care aproape m-a făcut să renunț. Lucru care nu se va mai întâmpla.

Următorii munți vor fi Denali 6190 m în Alaska, America de Nord, următorul Masivul Vinson 4892 m din Antartica, muntele Kosciuszko 2228 m în Australia, legat de Australia este și Puncak Jaya de 4884 m care se află în provincia Indonesiană, dar unii spun că aparține de Australia, deci, e pe listă, muntele Elbrus 5642 m în Europa și, bineînțeles, Everest 8848 m. Planul ar fi să reușesc să ating toate cele 8 vârfuri până la sfârșitul anului 2027.

Proiectul ăsta pentru mine (şi pentru alţii, în special tineri) a avut scop educativ, un proiect care să-mi dovedească și să dovedească faptul că nu contează cine ești și de unde vii, atât timp cât îți dorești cu adevărat, orice este posibil!”

Daniel DIEACONU

Articolul Un grinţieşean care nu a uitat de unde a plecat! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Toate ale tulgheşanului, ca ale oricărui român de la munte din această parte de lume, sunt întrepătrunse  între ele, viaţa socială şi  anul agricol,  fiind direct legate  de  calendarul creştin. Astfel că anul agricol, începe  la  23 aprilie, de Sf.Gheorghe,  cel care descuie pământul şi se încheie la Sf. Dumitru, cel care încuie pământul, pe 26 Octombrie.

Legat de  aceste date calendaristice, la Tulgheş, avem dintotdeauna  târguri anuale:   la Sf.Gheorghe târgul  de primăvară şi la 26 Octombrie, târgul de Toamnă.

Din moşi-strămoşi, târgurile  ţin  câte trei zile,  în prima  zi fiind târgul de animale.

Se făcea mult negoţ în aceste târguri. Erau meşteri din toate breslele: pielari, cojocari, cizmari, spătari, olari, mătăsari, argintari,  vânzători de mărgele, etc…Meşterii şi negustorii vindeau ce aduceau şi primeau comenzi pentru următorul târg să aducă bonzi simple, cojoace, bonzi de mândrit, şerpare cusute cu mărgele de purtat în sărbători,  care erau împodobite cu nojiţe de piele colorată ori cu mărgele de nisip; (cele de toată ziua erau simple. Din piele neagră ori maro); Dar găseai la aceste târguri de toate: încălţăminte, ţesături, condimente  drobi de sare, cereale, şi câte altele…

Nu lipseau fotografii, muzicanţii;  Veneu unii şi cu ,,linghişpirul”sau ,,iuj” îi mai zice pe la noi;(adică cu roata aia mare la care mai târziu i s-a zis ,,tiribombă”). Nelipsiţi erau  vânzătorii de turtă dulce( în formă de cocoşei şi iepraşi –deliciul pruncilor , dar şi cele în formă de inimioară cu oglindă incorporată. Pe astea, din urmă  şi le dăruiau feciorii şi fetele care se aveau dragi.

Uneori,  mai ales la târgul de toamnă, se vindeau  turme întregi de oi cu banii jos ori  în troc  cu cereale, dar,  dincolo de toate,  se producea o unire la baza societăţii!   Se legau  prietenii pe viaţă! Sfârşitul târgurilor se terminau cu un joc la şură(dacă nu era post- că de regulă Sf.Gheorghe cam prinde postu mare şi atunci nu se făcea joc aşa că rămânea jocul doar pentru târgul din toamnă),  unde toţi crescătorii de animale, mai ales oierii,  participau, iar la aceste petreceri  îşi aduceau cu ei familiile.

Cu acest prilej, tinerii, din mai-tot  Ardealul, cunoşteau, aici la Tulgheş şi,   nu numai tulgheşeni ci şi oameni din Regat. La aceste târguri, urmate de joc,  multe căsătorii se aranjau.   Se cântau şi se jucau cântece din toate zonele de unde era lume venită în târg.

           Mulţi feciori de pe la Gurghiu, de exemplu, veniţi  cu turmele,  şi-au găsit neveste tulgheşence, mai ales, pe valea Sângeroasei, că era pe drumul târgului şi se întâmpla că trebuia găsit loc de ,,mas” câte-o noapte–două,  dacă ajungeau în ajunul târgului; iar fete, se găseau prin toate ogrăzile, tinere, vânjoase şi frumoase.

Anul ăsta, pentru că paştile cad mai devreme, va fi vselie mare la Sfântu Gheorghe că avem mulţi care poartă numele sfântului. Nu se mai face joc la şură dar se organizează mici petreceri particulare.

Parcă şi văd cobârlăii la poartă! Adică nişte brazi înalţi de 5-6 metri curăţaţi de crengi şi de coajă şi lăsat numai vârful cu 2-3 rânduri de raze pe care le impodobesc  cu fundiţe multicolore,iar de vârf eagă plicul cu scrisoarea.

Prietenii tânărului în cauză, care poartă numele sfântului (care-o fi acesta Gheorghe, Ian, Dumitru etc…), trebuie să fie vânjoşi,  că trebuie forţă să ţii bradul în picioare până îl legi bine,ca nu cumva, bătut de vânt, să cadă în capul cuiva. Aceştia leagă noaptea  bradul la şoşul(stlpul) porţii şi fug. Dar şi aici trebuie să fie cu băgare de seamă că nu cumva să fie câinii dezlegaţi şi să-i dea de gol. În scrisoare sunt trecute numele celor vinovaţi şi un blestem, ca să-i zicem aşa; treaba e că dacă nu sunt prinşi, sărbătoritul trebuie să le dea de băut până-i  satură, iar dacă sunt descoperiţi în timp ce ridică bradul, vor fi nevoiţi să dea ei de băut sărbătoritului. De obicei, bradul este tânăr şi prelucrat frumos să poată fi folosit la ceva în gospădărie ulterior, că nu-l taie numai aşa ca să-l strice.

Iată un răvaş dintr-un brad de acesta pus unuia  cu ani în urmă:

,, Foaie verde brad umbros

Să fi Gheorghe , bucuros

Că ţi-am adus brad frumos

Proaspăt, din pădure scos.

Pregătitu-l-am  să-l ai

Când te  duci cu boii-n plai.

Să îl legi peste trăsură

Când ţi-aduci fânul la şură.

Da’  de nu faci chef desară,

Sulu–i juruit să sară

De pe vârfu carului

Când treci dunga dealului.

S-o chinuit, brad,  să-ţi puie:

Ghiţă, Petre şi Ilie.”

Dacă de băut, nu-i da

Ardă-ţi fânu şi şura!

Am zâs!”

În altă ordine de idei, dacă se întâmplă să cadă paştile mai devreme de sf.Gheorghe şi este cald, ca în acest an, la pământ se lucrează doar cele premergătoare aratului( se împrăştie gunoiul pe ogor să fie uniform pe când băgăm plugu-n brazdă, iar dacă Dumnezeu drăguţul mai rânduie şi-o sfântă ploiaie şi mai bine că se duce mustul în pământ. Se greblează toriştea  rămasă de la oiţele care au fost lăsate prin grădini până la sf.Gheorghe. După Sf.Gheorghe gata. Iarba este lăsată să crească pentru a fi cosită pentru nutreţul din iarna ce urmează.

Cu pământul, doar în săptămâna Floriilor este voie să lucrăm cu florile şi,  gospodinele mai seamănă prin stratul cu flori câteva cepe (haragic) şi ridichi, poate şi ceva salata verde,  să aibă trufandale pe când iese prima urdă la stână să poată face „zamă de şalate”. Asta-i o ciorbă delicioasă din salată, care se face cu jântiţă ori cu zăr, multă urdă, ouă jumări şi slănină prăjită tăiată acordeon care pluteşte pe suprafaţa zămii; O minunăţie de  mâncare care este în acelaşi timp şi   bombă de vitamine şi minerale, foarte bine venită  după o iarnă lungă.
În ziua de Florii, se duc ramuri de răchită la biserică să se sfinţească iar după liturghie, fiecare om ia acasă câteva  crenguţe să fie  de  protecţie gospodăriilor.

Se zice că dacă ajunezi, şi iei 3 mâţişori sfinţiţi şi-i înghiţi pe stomacul gol,după liturghie, vei fi sănătos tot restul anului. Eu am încercat şi, drept aşa a fost.

Acuma, na, o fi fost doar coincidenţă? Ce să ştiu să vă zic… Apoi, urmează săptămâna mare şi odată cu ea, cel mai frumos şi mai aşteptat eveniment premergător Învierii. JOIA  MARE !

Obiceiul Păştenilor  care duc darurile, spre sfinţire, la biserică.

Această zi, este  ziua în care tot sufletul îşi scoate din lada de zestre cele mai frumoase straie naţionale  şi le  îmbracă pentru a merge  cu darurile, spre  sfinţire, la biserică.

În dimineaţa de joia mare, gospodarii ies în grădină şi greablă ultimele gunoaie ce se mai găsesc prin ogrăzi şi le ard, astfel se ard ultimele rămăşiţe ale iernii şi se alungă ultimele răutăţi din ogradă.  După ce focurile s-au stins şi răutăţile arse, oamenii se primenesc, se îmbracă în straiele naţionale şi pleacă spre casa gospodarului de unde era hotărât să se adune tot satul care este de rând în acel an să ducă darurile spre sfinţire, pentru că şi aici avem o rânduială; cele cinci sate ale comunei duc prin rotaţie darurile, câte un sat în fiecare an.

Până în Joia Mare, aproape tot creştinul s-a spovedit şi împărtăşit.

În joia mare ies şi ultimele parastase. Astfel că cineva din biserică ţine legătura cu cineva din convoiul care se porneşte şi anunţă cam cât mai este din slujbă pentru ca cei ce suntem pe drum să ştim dacă ne grăbim ori mai incetinim pentru a ajunge in vreme potrivită la biserică ca să nu se facă dizordine în centru din cauza călăreţilor care se întâmplă să mai aibă şi câte un armăsar buiac.

Aşadar lumea se adună la gospodarul care organizează plecarea dar, în prealabil, cu o seară inainte femeile s-au adunat şi au împodobit coşurile cu ştergare şi petele tricolore, urmând ca dimineaţa pe când vin păştenii coşurile să fie deja aranjate pe o masă în curte de unde oamenii le vor lua să le ducă fiecare după puterea lui.

Călăreţii cu caii împodobiţi cu cănaci şi purtând drapele tricolore, vor fi escorta păştenilor pedeştri care se vor încolona de la cei mai mici până la bunici,  doi-câte-doi purtând coşurile frumos împodobite în care sunt  ouăle roşii, pâinea şi vinul, din care, se va face Sfântul Paşti(nafura).

Indiferent dacă plouă ori ninge, păştenii merg pe jos până la biserică (între 3 şi 5 Km- depinde cât de departe este casa de unde se va pleca.).

Ajunşi în jos, călăreţii vor trece de poarta bisericii si se vor posta peste şosea cu faţa la convoiul care va traversa strada  să intre în curtea bisericii.

La poarta bisericii, ne aşteptă Preotul cu tot soborul şi, (de regulă, preoţii din împrejurimi vin să se bucure de această datină, ba chiar Episcopul nostru Andrei, este adeseori prezent).

După cuvântul de bun venit şi binecuvântarea rostită de părintele nostru, intrăm cu toţii în biserică şi aşezăm coşurile în faţa altarului. Se face slujba de sfinţire a darurilor, apoi noi păştenii, cântăm două-trei pricesne. După ce facem în faţa altarului şi apoi în faţa bisericii, câteva poze de grup,  mergem cu toţii,  la casa de prăznuire căci păştenii trebuie puşi la masă iar femeile satului au pregătit bucate bune de post.

După ce luăm parte, împreună, la această agapă creştină, plecăm pe la casele noastre că mai avem multă treabă de făcut. De regulă azi vopsim ouăle fiecare după priceperea şi ştiinţa noastră; tot joia se sacrifică şi mieii şi se pregătesc copturile(pasca, cozonacul); În vinerea mare nu prea se lucrează, mai ales cu mâncarea. Sâmbăta se cam termină toate de făcut iar  nopatea se merge la slujba  Inviere care, se termină spre dimineaţă.

În dimineaţa de Înviere, tot creştinul primeşte, în dar, recipientul cu Sfântul Paşti(adică puse la un loc pâinea şi vinul, cum doar în Ardeal se face), să-l ducă acasă alături de sfânta lumină şi un ou roşu acasă. Oul,  îl vor pune într-un pahar cu apă neîncepută unde se pune şi un bănuţ. Din apa aceea se vor spăla,(pe faţă), în cele trei zile de paşti, înainte de a lua anafura,  să le fie feţele fine şi roşii precum coaja oului şi să aibă belşug.

Ne aşezăm la masă dar, numai după ce am luat sfântul Paşti, mărturisind ,,Hristos a înviat” iar ceilalţi prezenţi răspunzând: ,,Adevărat a înviat!”  Ciocnim câte un ou, făcând aceeaşi mărturisire şi abia după aceea ne înfruptăm din bunătăţile pregătite de gospodina casei. De pe masă nu lipsesc: pasca, friptura de miel, cozonacul cu mac, drobul de miel, supa de pasăre cu ,,găluşcuţe”, ori ciorbă de perişoare, sarmalele, şi câte alte bunătăţi…!…

În cea de-a  doua zi de Paşti mergem la cimitir să-i comemorăm pe cei plecaţi în cealaltă lume, să zicem o rugăciune pentru ei, să împărţim din bucatele pascale, de sufletul răposaţilor, prilej să mărturisim din nou că ,,Hristos a înviat!”, preotul venind la fiecare mormânt să citească dezlegarea cuvenită.

   În dimineaţa celei de a treia zile de Paşti, cojile ouălor  roşii adunate încă din prima zi de Paşti, le dăm pe apă,  pentru ca duse de valuri să dea de veste  ,,blajinilor” că au trecut paştile în lume.

În viziunea noastră, blajinii, sunt acei pustnici care s-au refugiat din lume pentru  a fii ,,nebuni pentru Cristos” şi care, acolo in pustie,  se roagă neîncetat pentru sufletele noastre ale tuturor.

După aceea urmează, sărbătoarea Izvorul tămăduirii când, cei care pot, urcă pe munte să găsească şi să amenajeze izvoarele, să facă troci ori fântâniţe.

Se spune că mare bine îi faci sufletului dacă primeneşti izvoare pentru oamenii insetaţi.
Noi, tulgheşenii încă păstrăm obiceiul de a ne saluta, de la paşti  până la Înălţare cu ,,Hristos a înviat” şi Adevărat a înviat. Apoi, de la Înălţare  până la Rusalii vom mărturisi Hristos s-a înălţat,  după care vom reveni la Doamne-ajută!

Eu, în copilăria mea,  aşa ziceam când porneam spre şcoală Doamne-ajută! Iar mama îmi zicea Dumnezeu să-ţi ajute! Doar lumea de pe stradă, pe care nu o cunoşteam,  o salutam cu bună ziua, bună seara, sau bună dimineaţa. Că da, salutam orice om, mai în vârstă,  întâlnit pe cale. Aşa eram educaţi.

Iacă-tă aşa am prins  noi din bătrâni.

Tuturor vă doresc sărbători pascale binecuvântate!

Hristos a înviat!

Lăcrămioara Pop

Articolul Obiceiuri pascale şi nu numai, la Tulgheş apare prima dată în Ecoul muntilor.

Popularitatea acestei cântări este remarcabilă: aproape orice credincios, indiferent de frecvența participării la slujbe, cunoaște melodia Prohodului. Este un fenomen aparte faptul că oameni care nu merg des la biserică se pot integra cu ușurință în cântarea comună, demonstrând forța acestei tradiții vii. Marele teolog Serghei Bulgakov considera Prohodul „cea mai frumoasă creație liturgică bisericească”, subliniind valoarea sa spirituală și artistică.

Participarea la această slujbă produce o puternică transformare interioară. Credincioșii nu sunt doar spectatori, ci trăiesc intens fiecare moment al Pătimirilor lui Iisus Hristos. Răstignirea, suferința de pe cruce, plângerea Maicii Domnului și punerea în mormânt devin realități trăite sufletește. Această implicare totală creează o legătură profundă între om și învățătura Bisericii.

În același timp, Prohodul devine expresia unei solidarități autentice cu Hristos în suferință. Credincioșii simt că participă la jertfa Sa, că poartă împreună cu El povara crucii. Această comuniune este una dintre cele mai intense experiențe spirituale din viața liturgică ortodoxă. Paradoxal, deși este o cântare de jale, Prohodul este străbătut de un fir luminos al speranței. Tristețea profundă este transfigurată de bucuria Învierii. În timp ce credincioșii plâng moartea lui Hristos, ei sunt în același timp animați de certitudinea biruinței asupra morții. Această îmbinare unică între durere și speranță reflectă esența credinței creștine, așa cum o exprimă și Sfântul Apostol Pavel: nu ne întristăm ca cei fără nădejde.

De aceea, slujba Prohodului este completată de cântări ale Învierii, care anticipează bucuria pascală. După încheierea cântării, Binecuvântările Învierii deschid perspectiva biruinței lui Hristos, arătând că moartea nu este sfârșitul, ci începutul vieții veșnice.

Un moment deosebit îl constituie procesiunea din jurul bisericii. Aceasta simbolizează conducerea Mântuitorului la mormânt, epitaful reprezentând trupul Său. Credincioșii participă cu lumânări aprinse, cântând și rugându-se, într-o atmosferă solemnă, dar plină de sens. Este o procesiune de înmormântare, dar și una a speranței, în care rugăciunea pentru cei vii și cei adormiți se împletește cu nădejdea Învierii.

Din punct de vedere teologic, Prohodul este extrem de bogat. În textele sale se regăsesc principalele învățături ale Bisericii: creația lumii, răscumpărarea prin Hristos, rolul Maicii Domnului, Sfânta Euharistie și, mai ales, învierea morților. Citirile biblice din cadrul slujbei întăresc aceste adevăruri, oferind o perspectivă profundă asupra sensului morții și al vieții veșnice.

În final, Prohodul nu este doar o cântare liturgică, ci și un puternic mijloc misionar. El unește comunitatea, sensibilizează sufletele și transmite mesajul iubirii lui Dumnezeu. Atmosfera unică a acestei slujbe – desfășurată primăvara, în dangăt de clopote și miros de flori – atrage chiar și pe cei mai îndepărtați de viața bisericească.

Astfel, Prohodul Domnului rămâne o expresie vie a credinței ortodoxe: o cântare în care durerea se transformă în speranță, iar moartea devine poarta către bucuria Învierii.

                                                                                                                 Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul PROHODUL DOMNULUI, PRIVEGHEREA PLINĂ DE NĂDEJDE A ÎNVIERII apare prima dată în Ecoul muntilor.

​          Într-o zi binecuvântată de sărbătoare, pe 5 aprilie, chiar în Duminica Floriilor, Hanul cu Povești din orașul Bicaz a devenit gazda primitoare a membrilor Cenaclului „Ecoul Munților”, într-o reuniune ce a împletit armonios poezia, tradiția și cântecul.

​          Deschiderea evenimentului a fost marcată de prezența celor doi fondatori ai cenaclului: Mihai Coșerariu și Daniel Dieaconu. Cei doi au adresat calde cuvinte de bun venit întregii asistențe, subliniind importanța continuității actului cultural în acest spațiu montan. Un gând de aleasă prețuire a fost îndreptat către gazdele evenimentului, familia Anca și Cristi Luca, a căror ospitalitate și implicare au asigurat cadrul perfect pentru buna desfășurare a manifestării.

​          Sub bagheta discretă și elegantă a moderatoarei, prof. Dorina Mucenicu, programul s-a derulat fluid, transformând după-amiaza într-un periplu prin valorile autentice ale comunității.

​          ​Punctul central al activității a fost reprezentat de lansarea a două apariții editoriale de excepție:

​„Cerșind eternitate” – un volum de poezii semnat de Mihai Coșerariu, o lucrare ce explorează profunzimile sufletului uman și setea de cultură și absolut.

​„Tradiții populare și alte repere ale Ținutului Neamțului” – o incursiune în tezaurul folcloric, aparținând rapsodului popular Ghiță Dandu.

​          Prezentarea cărților nu a fost un simplu act teoretic, ci o explozie de creativitate. Rapsodul Ghiță Dandu a ales să-și susțină ideile despre identitatea națională prin vocea tinerei generații. Artista Alice Prundu, alături de Sorana Dascălu și Emilia Georgiana Tănase, precum și artistul Titi Cozma, au oferit momente muzicale care au dat viață paginilor despre tradiții.

​          Pentru volumul lui Mihai Coșerariu, sprijinul editorial a fost asigurat de Viorel Nicolau (Editura „Cetatea Doamnei” Piatra-Neamț), în timp ce latura vizuală a fost reprezentată de caricaturistul Ovidiu Stanciu, autorul graficii care îmbracă versurile în „Cerșind eternitate”.

​          Energia tineretului a vibrat prin membrii Asociației Culturale „Eu cred”. Grupul format din: Elena Ropotoaia, Ștefania Bulache, Cosmin Caia, Ionuț Coșerariu, Matei Mihăilă, Răzvan Tanislav, Casian Borșuc și Andreas Albert.Aceștia au încântat publicul cu un repertoriu folk de excepție, interpretând piese pe versurile lui Mihai Coșerariu, dar și refrene celebre din tezaurul folk național.

​         Emoția cuvântului scris a fost amplificată de recitatorii care, cu sensibilitate, au dat glas versurilor proaspăt lansate. Mariana Călinescu, Gianina Croitoriu-Dumitru, Casian Borșuc și Luca Budeanu au oferit lecturi „din oficiu”, reușind să creeze o punte directă între inima autorului și sufletul ascultătorilor.

​          Reunirea Cenaclului „Ecoul Munților” a demonstrat, încă o dată, că spiritul cultural la poalele Ceahlăului este mai viu ca niciodată. A fost o activitate remarcabilă, un eveniment cultural reușit, care a lăsat în urmă nu doar ecoul aplauzelor, ci și promisiunea că valorile noastre — poezia, muzica și tradiția — sunt pe mâini bune.

Marius Mihai Coșerariu

Articolul CENACLULUI „ECOUL MUNȚILOR” SUB SEMNUL FLORIILOR apare prima dată în Ecoul muntilor.

I.L. Puteați să vă desfășurați activitatea didactică în oricare centru universitar din țară sau din  străinătate. Ați ales Iașiul . De ce Iașiul ? Și de ce ați decis să fiți profesor ?

D.D. Bună ziua! Înainte de a vă răspunde la întrebări, vreau să vă mulțumesc pentru onoarea de a fi inclus în categoria celor aleși de a fi intervievați de către dumneavoastră. Da, fără lipsă de modestie, consider că la finalul celor 5 ani de facultate și al celor 2 ani petrecuți la Stațiunea de Cercetări ”Stejarul” puteam face față, cu brio, cerințelor didactice din oricare centru universitar. Această certitudine se bazează pe faptul că soliditatea cunoștințelor dobândite de la mentorii mei, care, aproape în totalitate, nu acceptau jumătăți de măsură, mi-a insuflat convingerea că sunt pregătit să fac față oricărei provocări academice, indiferent de coordonatele geografice. Am avut privilegiul imens de a mă forma sub îndrumarea unor personalități remarcabile, precum Ioniță Ichim, care mi-au deschis orizonturile cunoașterii încă din facultate. Ulterior, la Stațiunea ”Stejarul”, am avut șansa să fiu alături de oameni deosebit de dedicați acestui domeniu (Constantin Grasu, Maria și Nicolae Rădoane, Crina Miclăuș), de la care am preluat nu doar informații, ci și rigoarea și pasiunea pentru domeniu. Când ești propulsat în carieră de mentori care aparțin școlii ieșene, întrebarea nu mai este „de ce Iașiul?”, ci „cum aș putea fi în altă parte?”. Am decis să fiu profesor tocmai pentru a duce mai departe această ștafetă a excelenței și pentru a oferi noilor generații aceeași bază solidă de care am beneficiat eu. Consider că aceasta este modalitatea mea de a-mi exprima profunda recunoaștere față de școala ieșeană; este dorința de a întoarce valoarea primită către locul care mi-a oferit nu doar educație, ci însăși identitatea de specialist.

I.L. Geografia v-a ales, având în vedere  că în gimnaziu ați avut-o profesoară pe celebra doamnă profesor Maria Lungu?

D.D. Într-adevăr, geografia m-a ales, însă a fost un proces care s-a conturat treptat. Totul a început în clasa a IV-a, la școala din Soci, atunci când doamna învățătoare Ileana Olaru a sădit în mine acea primă ”sămânță” a curiozității. Însă geografia s-a impus definitiv la Școala ”Mihail Sadoveanu” din Borca, unde pasiunea profesoarei Maria Lungu a acționat ca un veritabil catalizator, transformând curiozitatea mea incipientă în certitudine, mai ales prin intermediul expedițiilor ”Cutezătorii”. Atunci, ca urmare a experiențelor din teren, geografia a încetat să mai fie doar o materie. S-a apropiat tot mai mult de vocație. Cercul s-a închis armonios la Iași, unde doamna profesoară Andreea Șandru mi-a reconfirmat acest traseu vocațional. Ea a fost cea care a simțit că geografia nu este doar un hobby, ci destinul meu profesional, propunându-mi cu toată încrederea să urmez Facultatea de Geografie. Astfel, de la prima remarcă din clasa a IV-a și până la examenul de admitere, am fost ghidat de trei prezențe remarcabile, care au crezut în mine înainte ca eu să realizez pe deplin care îmi este drumul.

I.L. Ce fel de adolescent ați fost?  Ați avut dorința să deveniți un nume cunoscut ?

D.D. Nu cred că am fost un adolescent care a ieșit mult din tiparele acelei perioade. Eram un adolescent ancorat în specificul locului și al timpului respectiv. Făceam ce făceau toți ceilalți tinerii din Borca: trei trimestre de școală; în unele vacanțe de primăvară, pentru un ban de cheltuială în plus, mergeam la plantat puieți; în cea mai mare parte a timpului vacanței de vară ajutam părinții la fân, iar apoi mergeam la cules zmeură și afine, pentru aceeași ”independență” financiară. Duminicile și sărbătorile religioase erau momentele noastre de libertate deplină. Ne strângeam la scăldat, oină, fotbal, săniuș, schi sau hochei, iar mai târziu, nelipsite erau discotecile, mai ales cele de la Farcașa. În concluzie, am fost un adolescent tipic al anilor ’80, o perioadă marcată de declinul regimului comunist, cu o serie întreagă de lipsuri și dezavantaje. Paradoxal, privațiunile de la sfârșitul anilor ’80 au creat o solidaritate aparte; acele condiții dificile ne-au sudat atât de puternic, încât au transformat colegialitatea de atunci în prietenii de o viață, pe care le cultivăm și în prezent cu același entuziasm. Dincolo de latura aceasta a socializării, consider că eram un adolescent curios: îmi plăcea mult să citesc și făceam tot posibilul să fiu la curent cu ceea ce se întâmpla în lume, în ciuda barierelor informaționale de atunci. Cât despre dorința de a deveni un ”nume cunoscut”, nu mi-am propus niciodată faima în sine. Aspirația mea a fost mult mai așezată: mi-am dorit să fiu un om pe care ceilalți se pot baza, un partener de nădejde și de încredere, atât în viața personală, cât și în cea profesională. Cred că a fi un om de cuvânt este o realizare mult mai valoroasă decât notorietatea.

I.L.Cum arată o zi din viața unui profesor universitar ?

D.D. Nu cred că există un tipar standard pentru o zi din viața unui profesor universitar. Fiecare zi își are propriul ritm și propriile provocări. Deși din exterior, probabil că această activitate, mai ales după mulți ani în care experiența s-ar putea confunda cu rutina, ar putea părea facilă, adevărul este că un profesor care se respectă, trebuie să rămână într-o adaptare continuă pentru a răspunde noilor cerințe ale studenților și ale evoluției fulminante a societății. În general, activitățile zilnice pot fi grupate în trei categorii esențiale și anume: (i) activitatea didactică propriu-zisă, reprezentată de cursuri și seminarii, unde interacțiunea directă cu studenții este motorul principal; (ii) cercetarea științifică, categorie în care poate fi inclusă cercetarea de teren sau laborator, redactarea contractelor, a lucrărilor de specialitate sau a cursurilor universitare; (iii) responsabilitățile administrativ-didactice, care ocupă o pondere însemnată: de la coordonarea lucrărilor de licență, disertație și doctorat, până la participarea în comisii, consilii și procese de evaluare. Pentru a fi cu adevărat pregătit în fața amfiteatrului, nu te poți baza doar pe ceea ce știi deja. Trebuie să fii mereu la curent cu tot ce este nou, să filtrezi informația și să o livrezi într-o formă care să inspire, nu doar să informeze.

I.L.Ce admiră studenții la dumneavoastră ?

D.D. Este dificil să privesc prin ochii studenților pentru a cunoaște pe deplin toate laturile, umane sau profesionale, pe care aceștia le apreciază. Totuși, evaluările lor anuale îmi oferă câteva repere prețioase. Din motivările acestora, reiese că apreciază pasiunea pe care o arăt la fiecare curs, că reușesc să creez o atmosferă academică autentică și că pun un mare preț pe o evaluare echitabilă. Iată și câteva ”mesaje„ de la aceste evaluări: ”Am învățat lucruri noi în acest semestru la Geomorfologie. Am apreciat maniera în care predă domnul profesor, profesionalism!”; ”Cel mai bun profesor din semestrul acesta!”; ”Materia este explicată foarte bine și cu multă răbdare”; ”Mi-a plăcut foarte mult. Și acum la final îmi pare rău că nu am fost la mai multe cursuri. Informațiile au fost predate foarte bine și pe înțelesul studenților”; ”Este cel mai tare profesor și care explică ca să înțeleagă toată lumea”. Faptul că studenții apreciază răbdarea, profesionalismul și, mai ales, capacitatea de a explica pe înțelesul tuturor, îmi demonstrează că misiunea mea de a fi un ”partener de nădejde” a fost îndeplinită. Regretul lor că nu au participat la mai multe cursuri este, pentru un profesor, cea mai înaltă formă de validare: înseamnă că am reușit nu doar să informez, ci să trezesc o curiozitate autentică, transformând actul didactic dintr-o obligație într-o plăcere împărtășită. Tot în acest context, o amintire dragă mie provine de la o festivitate de absolvire de pe vremea când eram asistent. Atunci, studenții m-au onorat cu premiul pentru „cel mai bun actor în rol secundar”, în timp ce distincția pentru rol principal îi revenise, firesc, domnului decan. A fost o dovadă că, prin pasiune și dăruire, rezultatele și conexiunea cu sala de curs pot fi la fel de puternice ca ale unui profesor cu vechime. Acea distincție a fost, de fapt, prima mea confirmare că pot face performanță în educație, oferindu-mi încrederea că rolul meu „secundar” de atunci era, în ochii lor, unul de o importanță fundamentală pentru parcursul lor profesional.

I.L. Ce fel de studenți au ales geografia ca obiect de studiu ? Sunt pasionați? Frecventează cursurile 100% ?

D.D. Este foarte greu de precizat un anumit șablon al studentului geograf, deoarece profilul acestuia s-a diversificat mult în ultimul timp. Din constatările mele, nu toți cei care vin spre geografie sunt mânați de o pasiune reală; există o categorie destul de vizibilă, din păcate, care își dorește pur și simplu să bifeze o facultate și să obțină o diplomă. În ceea ce privește prezența, cursurile nefiind obligatorii, este aproape imposibil să atingi o participare de 100%, chiar și la prima întâlnire. Realitatea cifrelor ne arată că, în fiecare an, circa 20-30% din numărul total de studenți sunt cu adevărat interesați, vin regulat la cursuri și se implică activ. Rămân la părerea că reintroducerea unui examen de admitere sau a unei forme mai riguroase de triere, ar schimba radical datele problemei. O anumită formă de selecție ar ridica ștacheta calității, transformând orele de curs în sesiuni de lucru cu tineri care stăpânesc limbajul de specialitate și doresc să performeze în domeniu. Fenomenul diplomelor fără acoperire nu este nicidecum o invenție autohtonă; el își are originile în modelul nord-american, odată cu transformarea multor colegii în universități și mutarea accentului de pe educație pe profit. În momentul în care învățământul superior este finanțat doar în funcție de numărul de studenți, calitatea academică trece în planul secund, lăsând locul unei goane după cifre de școlarizare în detrimentul excelenței.

I.L. Credeți că îi inspirați pe studenții dumneavoastră ?

D.D. Îmi este foarte greu să apreciez singur în ce măsură reușesc să îi inspir, însă cred că există câteva semne, indirecte, care vorbesc de la sine. Faptul că numărul solicitărilor de a le fi îndrumător la lucrările de licență, disertație sau doctorat este constant ridicat îmi dă încredere că studenții văd în mine un reper. Mai mult, prezența lor la cursurile opționale și facultative, care sunt adesea după cursurile obligatorii, este pentru mine cea mai sinceră formă de validare. Aceste alegeri denotă faptul că am reușit să le trezesc interesul și că pot avea încredere în experiența mea pentru a-i îndruma în tainele domeniului. În final, consider că măsura în care eu i-am inspirat nu stă în cuvinte mari, ci în dorința studenților de a aprofunda geomorfologia alături de mine în afara amfiteatrului, explorând relieful pe ”viu”.

I.L. Am întâlnit tineri care studiază geografia și se îndoiesc de viitorul lor. Ei cred că profesorii sunt subevaluați atât de instituții, cât și de oameni. Ce le transmiteți? Oare merită să fie licențiați în geografie ?

D.D. Le-aș spune, în primul rând, că acest sentiment de incertitudine nu este specific doar Geografiei. Trăim ceea ce Tom Nichols numea sugestiv „sfârșitul competenței”, o epocă în care rolul expertului este tot mai des subestimat, deoarece trăim cu iluzia că oricine poate ști totul despre orice. Asistăm, din păcate, la o discreditare a specialiștilor și la o campanie subtilă împotriva cunoașterii tradiționale, riguroase. Motivele acestui declin sunt multiple, însă eu vreau să le transmit tinerilor un lucru cert: fără o cultivare a valorilor morale, științifice și democratice corecte, fără repere solide, societatea riscă să se rătăcească. Merită să fii licențiat în Geografie tocmai pentru că lumea are nevoie, mai mult ca oricând, de oameni care înțeleg mecanismele profunde ale planetei și ale societății. Chiar dacă instituțiile par uneori să subevalueze profesorul, valoarea competenței reale rămâne singura monedă care nu se devalorizează în crize. Le-aș spune să nu caute validarea în zgomotul mulțimii, ci în rigoarea proprii pregătiri, pentru că adevărații profesioniști vor fi întotdeauna cei care vor oferi soluții atunci când diletantismul va eșua.

I.L.Care sunt valorile și principiile după care vă ghidați ?

D.D. Valorile care mă călăuzesc sunt un amestec între cele provenite din cadrul familiei (muncă cinstită, respect etc.) și cele dobândite în timpul școlii (morala academică, etica cercetării etc.). În centrul lor stă corectitudinea, pe care încerc, pe cât posibil, să o aplic riguros atât în viața socială, cât și în cea profesională. Mi-am impus ca principiu de fier informarea temeinică înainte de a emite judecăți; într-o lume a opiniilor facile, consider că un specialist trebuie să se exprime doar pe baza faptelor. Totodată, caut mereu să fiu echidistant și să tratez orice problemă sau persoană cu maximă obiectivitate. Deși recunosc că este un ideal greu de atins în totalitate, busola mea morală rămâne ceea ce este considerată esența tuturor marilor concepte religioase și filosofice și anume: ”Comportă-te cu fiecare, așa cum ai dori tu să se comporte ceilalți cu tine”. Este un principiu simplu, dar care oferă cea mai sigură măsură a omeniei și a respectului reciproc.

I.L. Dar ce valori i-ați transmis fiicei  dv. ?

D.D. Aceasta este, probabil, întrebarea existențială a oricărui părinte. Dilema dacă am reușit (și în ce măsură?) sau nu să îi insuflăm copilului acele repere care să îi servească drept direcție în viața socială și profesională, ne urmărește constant. Orice eșec al ei l-am resimțit ca un eșec propriu, la fel cum în fiecare succes al ei  am regăsit, cu discreție, și propria-mi contribuție. Dincolo de cuvinte, am încercat să îi transmit, prin propriul exemplu, importanța corectitudinii și a curiozității intelectuale. Mi-am dorit să înțeleagă că valoarea unui om stă în capacitatea de a fi un partener de nădejde pentru ceilalți și în rigoarea cu care își construiește drumul. În final, cea mai mare reușită a mea ca părinte ar fi să știu că am ajutat-o să devină un om care tratează lumea cu echitate și care înțelege că respectul oferit este, de fapt, măsura respectului pe care îl primești. Faptul că a ales medicina, un domeniu în care rigoarea, empatia și etica sunt vitale, îmi reconfirmă că acele valori de bază au fost corect asimilate și vor fi puse, de acum înainte, în slujba vieții.

I.L. Șiu că sunteți un nostalgic, că iubiți Borca, așa cum este ea acum. Și eu iubesc Borca. Nu vă cer o previziune sumbră, dar schimbările climatice ar putea afecta  locul nostru atât de drag?

D.D. Iubesc Borca în toate ipostazele ei: cea povestită de bunici, cea a copilăriei mele, cea de acum și, cu siguranță, pe cea din viitor. O pot considera refugiul meu: ori de câte ori trec prin momente mai dificile, închid ochii și încerc o ”teleportare” în Borca copilăriei mele. Imaginile locurilor natale reușesc mereu să așeze totul într-un echilibru firesc. În ceea ce privește viitorul, prefer mai degrabă să privim aceste schimbări ca pe niște oscilații climatice, prin care planeta a trecut de multe ori, decât ca pe un scenariu catastrofal pentru generația noastră. Cu siguranță, în timpul experienței noastre pământene, nu vom resimți dramatic consecințele acestor schimbări. Desigur, o serie de  fenomenele extreme (precipitații abundente concentrate pe perioade scurte de timp urmate de evenimente de inundații, alunecări de teren)  pot reprezenta un dezavantaj, însă aceste variații pot aduce și oportunități, precum posibilitatea aclimatizării unor noi plante, de exemplu. Un alt dezavantaj al acestor oscilații climatice l-ar putea reprezenta diminuarea stratului de zăpadă și scurtarea perioadei în care acesta persistă. Această vulnerabilitate s-ar răsfrânge direct asupra unor investiții care au în vedere o serie de amenajări pentru sporturile de iarnă. Astfel, trebuie regândită strategia de dezvoltare turistică în funcție de noile tendințe climatice. Să fim optimiști însă, deoarece istoria ne-a demonstrat că omul are o capacitate extraordinară de adaptare continuă.

I.L. Credeți că Borca are potențial turistic ?

D.D. Din punct de vedere geografic, orice regiune posedă un anumit tip de potențial turistic, însă Borca are atuuri specifice unei zone montane autentice care merită valorificate. Desigur, nu putem și nici nu ar trebui să ne comparăm cu zone renumite din țară, deoarece indentitatea noastră turistică este cu totul alta. În contextul actual de recalibrare a turismului, în care călătorii caută experiențe mai aproape de natură și de activitățile tradiționale, Borca ar poate deveni o zonă extrem de atractivă. În plus, noua legătură facilă între Valea Bistriței și Valea Moldovei peste Pasul Stânișoara, scoate comuna din izolare și o plasează pe o axă turistică strategică, oferind acces rapid vizitatorilor care doresc să combine explorarea montană cu circuitele culturale din Bucovina. Sunt convins că, prin această deschidere, Borca va înceta să fie doar o destinație de tranzit, devenind un punct de reper pe harta turismului montan românesc. Totuși, potențialul rămâne doar o promisiune fără o infrastructură adaptată și fără o viziune care să țină cont de tendințele turistice și climatice despre care vorbeam. Investițiile trebuie gândite strategic: de exemplu, dacă zăpada devine nesigură pentru sporturile de iarnă, trebuie să mizăm pe soluții valabile în toate cele patru anotimpuri.

I.L. Dacă ar fi să adresați un ”mulțumesc” pentru tot ce ați primit și ce sunteți acum, cui i-ați spune ?

D.D. Ar fi nevoie de un interviu separat doar pentru a argumenta toate mulțumirile pe care le datorez celor care au contribuit la formarea mea. Într-o ordine a sufletului și a cronologiei, recunoștința mea se îndreaptă obligatoriu către părinții și fratele meu. Urmează toți profesorii menționați în acest interviu, cărora le sunt mereu recunoscător.  Apoi, gândurile și mulțumirile mele se îndreaptă către soția și fiica mea, care sunt pilonii echilibrului meu de zi cu zi. Acestora li se alătură foștii colegi din toate ciclurile de învățământ (dintre care unii au devenit prietenii de o viață!), dar și colegii de la Stațiunea „Stejarul” și de la Facultatea de Geografie și Geologie din Iași. Nu aș vrea să fac nicio ierarhie sau discriminare în privința aportului acestora, deoarece fiecare persoană menționată pe parcursul acestei discuții a avut un rol binedefinit în devenirea mea. Tuturor le mulțumesc pe această cale pentru încrederea și reperele oferite!

I.L. Sunteți un bun fotograf, am aflat că vă place să grădinăriți, ce pasiuni mai aveți ?

D.D. Mă consider mai degrabă un fotograf amator, deoarece această pasiune s-a născut dintr-o necesitate didactică: dorința de a colecta imagini autentice pentru cursurile predate. Cred cu tărie că, pentru a fi credibil în fața studenților, un geograf trebuie să fi parcurs și să fi văzut în realitate formele pe care le explică la catedră. Astfel, aparatul foto a devenit un instrument de lucru care mi-a permis să aduc relieful scoarței terestre în amfiteatru.

În ceea ce privește grădinăritul, am admirat întotdeauna curțile bine întreținute, așa că, odată mutat la casă, îngrijirea florilor, a livezii și a gazonului a devenit o îndeletnicire prin care rămâneam conectat cu natura. Aceste pasiuni, fie că vorbim de fotografie sau de grădinărit, au în comun același lucru: respectul pentru mediu și dorința de a păstra frumosul în stare pură. O altă pasiune care îmi definește spiritul este cea pentru călătorii și drumeții montane. După ani de zile în care majoritatea ieșirilor în teren au fost legate inevitabil de activitatea de la facultate, în ultima perioadă am reluat drumețiile „amicale” la inițiativa colegului și prietenului, Petrică Bostan. Alături de el și de colegul Costică Amariei, am trăit adevărate momente de prietenie autentică, străbătând culmile Munților Făgăraș sau Retezat.  Planul nostru este foarte optimist și curajos: să ne bucurăm de potecile muntelui în același ritm, cel puțin până la vârsta de 80 de ani.

I.L.În încheiere vă sfătuiesc să vă rugați timpului să vă păstreze la fel. Mulțumesc că ați stat de vorbă cu mine !

D.D. Vă mulțumesc și eu pentru acest dialog care m-a purtat prin atâtea amintiri dragi! Cred că, în sinea noastră, fiecare se roagă ca timpul să îi păstreze nealterate spiritul și sănătatea, tocmai pentru a putea continua cu aceeași bucurie pe calea despre care am vorbit astăzi. Atât timp cât curiozitatea de a explora natura rămâne vie, iar dorința de a transmite mai departe „sămânța” geografiei nu scade, înseamnă că timpul este un aliat. Îmi doresc să rămân același om de nădejde pentru studenții și prietenii mei, păstrând neschimbată pasiunea care m-a ghidat de la Soci și Borca până în amfiteatrele ieșene. Sper că acest interviu a reușit să surprindă esența parcursului meu, încercând să pătrundă în toate cele trei dimensiuni ale existenței despre care vorbea Gabriel García Márquez: viața publică a profesorului, viața privată a familiei și prietenilor, dar și acea viață secretă a pasiunilor.

Interviu realizat de Iolanda Lupescu

Articolul De vorbă cu universitarul ieșean Dan Dumitriu Geografia ca destin: De la expedițiile ”Cutezătorii” la catedra universitară ieșeană apare prima dată în Ecoul muntilor.

O lectură plăcută şi sărbători cu linişte!

Articolul Ecoul Munţilor nr. 41 – o lectură de Paşte! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Directorul Vasile Amariei a avut și un discurs în limba franceză. Dialogurle au fost interactive, profesorul Gheorghe Caraza a povestit elevilor despre masterul susțnut în Franța, despre învățămâtul francez, despre viața de acolo . Doamna profesor a locuit o lună în sudul Franței, acolo a văzut alt stil de abordare a problemelor de zi cu zi ale  francezilor. Cântărețul de muzică populară Narcis Precup, invitat la întâlnire ca fost elev al doamnei Afloarei, a povestit despre limba franceză vorbită în Belgia , unde a locut mai mulți ani ,o limbă cu particularități și ușor simplificată. Nici copiii nu s-au lăsat mai prejos ,au venit cu desene despre simbolurile Franței, iar discuțiile lor au fost mai mult despre fotbal și gastronomie. Nu puteam să-l uitam pe Alecsandri, cu ciclul ”Chirițelor” această ”prețioasă ridicolă” care ne-a descrețit frunțile și ne-a făcut să râdem. Așa cum nu l-am uitat nici pe Eminescu ,ce-i persifla pe studenții români aflați la Paris în poezia ”Ai noștri tineri”. Am amintit și de Micul Paris, despre bonjuriștii pașoptiști, despre scriitorii români ce au ales calea exilului și au ajuns printre elitele literare ale Franței. Interpretul Narcis Precup i-a convocat pe colegii lui de clasă Despina Gheorghiu si Vasile Amariei (doamna Afloarei le-a fost dirigintă) la un concert în limba franceză, pe acorduri de chitară. Trebuie amintit că doamna profesor, pentru   a-i obișnui pe elevi cu conversația și cu un lexic cât mai bogat, organizase în cadrul liceulu un Club de limba franceză, unde se și cânta. Zeci de cântece au fost învățate în acea perioadă și este umitor că nu am uitat nici cuvintele nici linia melodică. Alt grup muzical a fost cel al profesorului Gheorghe  Caraza, acesta a cântat împreună cu liceenele. Copiii prezenți au fost însoțiți de doamna profesor Vasilica Tudosă, cea care le-a sugerat copiilor să deseneze. Domnul director spunea în discursul său despre căutarea timpului pierdut. Eu cred că a fost un timp  al regăsirii în care am petrecut o oră în emoție și bucurie. Poate că a fost și ora în care copiii au devenit conștienți de importanța limbii franceze.

Despina Gheorghiu

Articolul ZIUA FRANCOFONIEI SERBATĂ LA BORCA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Este parte a proiectului „ȚINUTUL ZIMBRULUI: CONSERVARE, EDUCAȚIE ȘI TURISM ÎN PARCUL NATURAL VÂNĂTORI NEAMȚ”

Elevii vor fi implicaţi în „realizarea şi documentarea de către fiecare echipă a unui proiect bazat pe cel puțin o lecţie de explorare și descoperire a valorilor naturale și culturale ale zonei, desfăşurat în afara clasei (în pădure, în parc, pe câmp, în lunca râului, în sat, în comunitate). Însoțiți de profesorul coordonator, elevii vor cerceta si vor învăța despre legătura dintre viața și tradițiile comunității lor și păstrarea bogăției naturale a zonei”.

Primele 3 echipe clasate la fiecare categorie – primar, gimnaziu, liceu – vor participa gratuit la „O zi în Parcul Natural Vânători Neamț – excursie cu activități și explorarea Centrului de Vizitare al Parcului”.

Fiecare echipă care se înscrie la concurs va participa gratuit la un atelier practic de educație pentru natură, susținut în școală de echipa proiectului, în lunile ianuarie – aprilie 2026. Cunoștințele și abilitățile exersate în cadrul acestor lecții vor fi un sprijin pentru realizarea proiectelor pe care le vor trimite echipele.

Tematica: „Tradiții și valori culturale locale”, „Micii biologi”, „Omul ca parte din natură”.

Concursul COMORILE NEAMȚULUI este dezvoltat în cadrul proiectului Ținutul Zimbrului – Conservare, educație și turism în Parcul Natural Vânători Neamț, finanțat de Fundația OMV Petrom prin programul „Verde pentru Viitor” ediția 2.0, dezvoltat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile și Propark-Fundația pentru Arii Protejate. Proiectul este implementat de Asociația de Ecoturism din România (AER), în parteneriat cu RNP Romsilva – Parcul Natural Vânători Neamț, Asociația Mioritics și Asociația pentru Conservarea Diversității Biologice (ACDB).

Parcul Natural Vânători Neamţ este o arie protejată constituită în anul 1999, cu statut de parc natural, destinată protejării moştenirii naturale, spirituale şi culturale a zonei, gospodăririi durabile a pădurilor, conservării peisajului şi tradiţiilor locale, reintroducerii zimbrului în arealul său natural şi încurajării turismului bazat pe aceste valori.

Asociaţia Mioritics este o organizaţie non-guvernamentală şi non-profit fondată în anul 2004 având ca misiune protejarea şi promovarea patrimoniului cultural şi natural, dezvoltarea ecoturismului şi turismului cultural din România.

La 2 aprilie 2026, la Şcoala Gimnazială Grinţieş a sosit doamna Luminiţa Tănăsie de la Asociaţia Mioritics, care a susţinut lecţii demonstrative la cele două clase înscrise în concurs: a IV-a şi a VII-a.

Urmează să fie definitivate cele două proiecte şi apoi emoţiile concursului.

E.M.

Articolul COMORILE NEAMȚULUI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Munca de cercetare științifică a fost urmată de o aprofundare prin gradul didactic I intitulată: „Aspecte ale luptei românilor mureșeni, premergătoare Unirii Transilvaniei cu România”. S-a concentrat spre studiul mișcărilor sociale și naționale din județul Mureș. Apoi au urmat studiile de masterat, care s-au concretizat cu lucrarea de disertație intitulată: „Elite politice și proiecte de construcție europeană”. Şi-a desfăşutat activitatea didactică la Liceul cu Program Sportiv „Szász Adalbert” din Târgu – Mureș, astăzi fiind pensionar.

Călin Dimitrie Covrig a fost redactor și colaborator al revistei de cultură „Yeseuri” din Târgu Mureş şi apoi a intrat în colegiului redacțional al revistei de cultură și arte „Meridiane culturale”, tot din oraşul natal,  la Târgu-Mureș, publicând articole cu tematică istorică.

Cartea, care a ajuns recent şi la redacţia noastră, are o bază de documentare riguroasă, cu documente istorice diverse, din marile colecţii de istoria românilor publicate, cu documente inedite din arhive. De asemenea, a cercetat bogata literatură a chestiunii avute în atenţie.

„Mișcări țărănești din Județul Mureș în Revoluția de la 1848” este o carte ce ilustrează o frescă a unei lumi ce se angrena în acţiunile de schimbare promovate de revoluția  din Transilvania într-un context intern dificil, dorindu-se „înlăturarea orânduirii feudale învechite, eliberarea popoarelor, unirea statelor naționale, asigurarea egalității burgheze”.

Începută de intelectualii români conştienţi de originea latină şi de posibila şi necesara apartenenţă la naţiunea română (din punct de vedere cultural, dar, de ce nu şi politic, după cum s-a cerut la Blaj), revoluţia a cuprins şi întreg județul Mureș, cu o intensitate mai mare în localităţile Bogata, Luduș, Reghin, Vidrasău, Chirileu, Sânpaul sau Mădărașul de Câmpie.

Cauzele sunt prezentate pe larg de istoric, insistându-se şi pe specificitatea zonei cercetate, pe componenta demografică eterogenă, dar şi pe faptul că lupta ţărănimii a fost comună, indiferent de etnie. Revoluţia de la 1848 a fost înfrântă în toate regiunile Transilvaniei şi lupta românilor şi-a avut martirii ei.

Am remarcat rigurozitatea discursului istoric al profesorului Călin Covrig, acribia în activitatea sa de cercetare, celeritatea în analiza istorică şi mulţumim pentru acest dar de carte. Şi-i dorim spor în eforturile pe care le desfăşoară sub semnul muzei Clio.

Daniel Dieaconu

Articolul „Mișcări țărănești din județul Mureș în Revoluția Română de la 1848”, o carte a profesorului Călin Dumitru Covrig apare prima dată în Ecoul muntilor.

  Ghiţă Dandu este şi un interpret de muzică populară cunoscut, cu apariţii numeroase la posturi de televiziune, dar, cel mai important, este alături de gospodarii de pe Valea Muntelui sau „De la Piatra-Neamţ la vale” la festivaluri, sărbători tradiţionale sau alte întruniri culturale. Menţionăm prezenţa domniei sale la Festivalul Haiducilor sau Festivalul Oierilor de la Grinţieş, la întâlnirile Cenaclului „Ecoul Munţilor” sau Sărbătoarea Muntelu Ceahlău. „Ceata lui Vasile cel Mare” de la Grinţieş cântă mai multe dintre melodiile culese sau create de domnia sa şi amintim „Bistricioara mea”, „De-aş trăi ca bradu-n munte”, „Cântecul plutaşilor” sau „Mă vorbesc babele-n sat”, cântece de joc şi voie bună ale unui hâtru personaj ca de poveste. A fost alături de noi la numeroase manifestări culturale la Grinţieş, Farcaşa, Tulgheş, Bicaz sau Bicazul Ardelean şi ne-am bucurat împreună cu domnia sa la lansarea celor două cărţi de până acum şi îi vom fi alături şi la lansarea celei de-a treia.

O activitate bogată are şi ca vornicel de nuntă, fiind prezent alături de numeroase perechi la realizarea ritualului vechi, fiind un bun cunoscător al oraţiilor pe care le-a cules de prin sate.

De-a lungul timpului, a înregistrat două albume muzicale care conţin o serie de melodii populare şi de petrecere, culese din localităţile Neamțului. Melodiile au fost orchestrate de catre dirijorii Trifan Leanca, Igor Corjan si Ion Oloieru din Ansamblurile „Ciprian Porumbescu” Suceava şi „Rapsozii Botosanilor”.

Cartea aceasta oferită publicului larg se concentrează pe promovarea etnografiei, folclorului şi turismului cultural nemţean, o sinteză necesară, rezultat al muncii de mulţi ani.

Mulţumim pentru acest dar de carte şi dorim rapsodului Ghiţă Dandu sănate şi putere de muncă, căci sunt atâtea încă de făcut şi ţinutul ăsta al nostru, ţinutul Neamţului o merită cu prisosinţă.

Daniel Dieaconu

Articolul Un rapsod din Ţinutul Neamţului – Ghiţă Dandu. Lansare de carte la „Hanul cu poveşti” din Bicaz apare prima dată în Ecoul muntilor.