Treziți cu „noaptea-n cap”, dar nerăbdători și fericiți, ne-am „îmbarcat” în microbuz, cu destinația București, hotel Ibis Styles. La îndemnul doamnei Nicoleta Ciubotă am rostit rugăciunea înainte de plecarea în călătorie. În liniștea acelui moment, fiecare și-a pus în suflet speranțele, emoțiile și bucuria plecării. Abia apoi am pornit la drum, convinși că orice experiență trăită împreună devine mai frumoasă atunci când este însoțită de credință, încredere și recunoștință. În fața noastră se așterneau sute de kilometri, iar dincolo de geam se desfășura, ca într-un film, frumusețea României. Dealuri, păduri, câmpuri aurii, sate și orașe îngrijite ne aminteau, la fiecare pas, de bogăția locurilor în care trăim și de responsabilitatea pe care o avem de a le păstra pentru generațiile viitoare. Lanurile erau aliniate perfect, ca la parada militară de la 1 Decembrie. Cum să nu iubești România?!

Personal, am mai fost profesor însoțitor și cu alte grupuri, dar copiii aceștia au avut ceva special. Mai puțin telefoane și mai multă comunicare, s-a cântat și s-a ascultat muzica de calitate, au fost discuții interesante legate de cultură generală, multă voie bună.

Am stabilit și un mic traseu înainte de a ne instala la hotel-Palatul Parlamentului, Catedrala Mântuirii Neamului, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și stadionul „Giulești”. După multe ore am ajuns în București, iar la stânga sau la dreapta noastră se înșirau clădiri sau construcții impunătoare. Microbuzul nostru s-a transformat într-o sală de clasă fără pereți. Lecția de geografie, istorie, arhitectură și educație civică se desfășura chiar în fața ochilor noștri. Am trecut în revistă Academia  Tehnică Militară Ferdinand I, Arcul de Triumf, Facultatea de Drept, Muzeul Național al Țăranului Român, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, sediul Guvernului, parcurile Cișmigiu și Regele Mihai (fostul Herăstrău), adevărate oaze de verdeață în mijlocul Bucureștiului. Niciun manual nu poate înlocui emoția unui copil care vede pentru prima dată Arcul de Triumf sau silueta impunătoare a Palatului Parlamentului. În acele clipe, Bucureștiul nu era doar capitala României, ci o lecție vie despre istorie, cultură și identitate. Dacă pentru noi, profesorii, aceste locuri sunt oarecum cunoscute, prin ochii elevilor le-am redescoperit altfel. Entuziasmul lor ne-a amintit cât de prețioasă este bucuria primei întâlniri cu un loc nou și cât de mult poate însemna o astfel de experiență în formarea unui copil.

Spre seară am ajuns la mult așteptatul hotel, unde ne-am cazat și am fost invitați la masă, apoi am participat la ședința de organizare. Am aflat programul, amplu de altfel, pentru a doua zi: amenajarea standurilor, expoziție și vizitare, prezentarea proiectelor, debate, proiecții de filme cu temă ecologică, spectacol de teatru (protagoniștii fiind chiar elevii liceului nostru). Noaptea nu cred că Moș Ene a venit pe la genele tuturor…Dar a doua zi eram pregătiți și cu zâmbetul pe buze, așa cum le stă bine unor tineri plini de entuziasm.

După pregătirea în detaliu a standurilor, elevii noștri au schimbat idei și s-au împrietenit  cu ceilalți colegi de la școlile participante, în număr de 8, cu tot cu școala noastră. Au fost date și mici interviuri, elevii fiind foarte degajați și efervescenți, ca niște mici vedete. Proiectul „EcoSTARt With the Future in Mind” a constat în realizarea unui musical original cu tematică ecologică „Vocea Pământului”. Elevii Liceului „Mihail Sadoveanu” Borca nu s-au limitat la interpretarea unui spectacol, ci au fost chiar creatorii lui. Au scris versurile, au construit dialogurile personajelor și au compus cântecele care au însoțit povestea despre lupta dintre natură și poluare. Personaje simbolice precum Terrania, Darron, Lirya, Aeris și antagonistul Toxis au transmis, într-o manieră artistică și accesibilă, un mesaj puternic: echilibrul naturii depinde de fiecare dintre noi, iar schimbarea începe prin responsabilitate și colaborare. „Dacă unul cade, toți vom cădea, dar dacă suntem împreună, lumea va trăi” mi se pare o frază cu o încărcătură foarte mare, care subliniază perfect ideea proiectului. Micii actori pe scenă au fost încadrați de picturile realizare de ei, pe probleme de mediu („Pământul în lanțuri” mi-a atras atenția în mod deosebit), unul dintre ele a avut și un cumpărător. Foarte bine aleasă a fost și coloana sonoră, melodia „Earth Song” a inegalabilului Michael Jackson. Au mai fost expuse câteva produse locale bio.

Am fost impresionată și de lucrările și proiectele de la celelalte școli, menționând Școala Gimnazială Topalu-Constanța cu proiectul „From Raindrop to a Teadrop” (infuzie de ceaiuri de sunătoare, izmă, mușețel tei, coada șoricelului, eu fiind o mare consumatoare de ceai),Școala Gimnazială Mihăilești-Buzău cu al lor podcast -„Vocea Verde” (idee de ce nu și pentru liceul nostru, în curând o să avem  un post de radio) sau Școala Gimnazială „Podenii-Noi” Prahova cu sacoșe din materiale reciclabile.

În partea a doua a fost sesiunea de debate, dezbateri pe tema combaterii schimbărilor climatice.. Organizați în echipe Pro și Contra, elevii au fost provocați să argumenteze dacă schimbarea poate fi realizată mai eficient prin acțiunea individuală sau prin implicarea unui grup. Deși au avut opinii diferite, participanții au învățat că într-o dezbatere nu există adversari, ci idei care merită ascultate și analizate. Activitatea a încurajat exprimarea liberă, gândirea critică, respectul față de opiniile celorlalți și capacitatea de a susține un punct de vedere prin argumente bine construite. În mod simbolic, concluzia dezbaterii s-a regăsit și în mesajul musicalului creat de elevii noștri. Dacă pe scenă personajele descopereau că echilibrul lumii poate fi salvat doar prin unirea forțelor, în cadrul dezbaterilor am înțeles că și în viața reală schimbările importante se construiesc prin colaborare, dialog și implicare.

La întoarcerea spre casă, în bagajele noastre nu se aflau doar fotografii și suveniruri, ci și amintirea unor zile în care am învățat că educația poate însemna emoție, creativitate și implicare. Musicalul creat de elevii noștri nu s-a încheiat odată cu coborârea cortinei. Mesajul lui continuă să răsune în fiecare dintre noi: „Haideți cu noi, lumea s-o schimbăm!”. Pentru că un viitor mai verde începe întotdeauna cu un prim pas, iar acel pas îl putem face împreună.

Bibl. Despina GHEORGHIU

Articolul Educația dincolo de sala de clasă-trei zile care ne-au transformat starea de a fi apare prima dată în Ecoul muntilor.

După prăbușirea regimului comunist, în anul 1990, a apărut ediția caietelor lui Eminescu, păstrată de Petru Creția la sertar, din cauza  cenzurii. Editarea caietelor eminesciene a fost o trudă extrem de periculoasă. Creția a lucrat cu cele mai sensibile texte: publicistica politică și scrierile filosofice. Pentru regimul comunist ,aceste texte erau incomode pentru că Eminescu apăra românismul, denunța imperialismul rusesc și plângea soarta Basarabiei. Comisiile de cenzură i-au cerut lui Petru Creția să șteargă referirile la Rusia, adică să măcelărească scrierile și așa greu de descifrat, chiar și cu lupa.  Petru Creția a trăit coșmarul stresului fără ieșire, dar ca un intelectual care a apărat istoria, a blocat publicarea operei eminesciene integrale. Soția sa, la rândul său profesor universitar și traducător, spunea că munca febrilă pe manuscrise greu de descifrat, cu litere foarte mici aproape șterse de timp, cu adnotări, variante multiple  și ștersături, cu nopți nedormite,  i-a măcinat sănătatea, l-a adus în pragul orbirii, dar nu s-a plâns și nu a negociat niciodată cu cenzura. Și ,peste toate , după ani de predat la Universitate, a fost silit să plece de la catedră. Era neînduplecat , iar studenții nu voiau un profesor atât de intransigent.  A preferat să sufere în tăcere și să accepte marginalizarea. Un erudit desăvârșit, o minte sclipitoare, genială, o putere de muncă pe care numai la Ioan Petru Culianu am mai întâlnit-o, a devenit un model de demnitate și de moralitate pentru cei tineri. Nimic ideologic nu i-a murdărit conștiința. A fost nesupus pentru regimul comunist prin tăcerile și prin suferința sa, pentru că nu a acceptat să omagieze, să aplaude și să publice texte abjecte, ca să fie acceptat în societate. Printre cei care s-au bucurat și au sperat pentru binele României, după lovitura de stat din 1990, s-a numărat și Petru Creția. A murit în anul 1997 și a  văzut că speranța lui a fost în van. Dar a lăsat un testament spiritual – cultural de mare valoare, un model  de demnitate, de devotament și de sacrificiu pentru identitatea noastră națională, de care posteritatea, poate, va ține cont. Noica era convins că Petru Creția a fost ”Întâiul om de cultură al țării”, iar Liiceanu spunea că ”ne domina pe toți prin știința de carte”.

Bibliografie: Agenția de presă RADOR,14 aprilie  2022.

Iolanda Lupescu

Articolul Cărturarul și cercetătorul Petru Creția, o valoare a demnității umane – (21 ianuarie 1927, Cluj-Napoca – 15 aprilie 1997, București) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Dincolo de rezultatul sportiv, însă, în spatele acestor meciuri de baraj se află o poveste mult mai importantă: povestea unor oameni determinați, inimoși și profesioniști, care au transformat brandul local Cimentul într-o emblemă a orașului Bicaz și, poate, într-unul dintre puținele simboluri care au reușit să pună localitatea pe harta sportivă a județului Neamț.

Cimentul Bicaz a dominat categoric acest sezon. Echipa a defilat practic în campionat, terminând competiția cu un avans de 15 puncte față de următoarele clasate, cu un golaveraj impresionant și cu una dintre cele mai solide apărări. Cimentul Bicaz este campioana județului Neamț, iar chiar dacă promovarea nu a fost obținută, această echipă merită toate aplauzele și aprecierile.

Artizanul acestei performanțe este Cristi Luca, antrenorul și finanțatorul formației, omul care a reușit să renască echipa din aproape nimic. Prin perseverență, muncă, sacrificiu, ambiție și dorință de performanță, Cristi Luca a demonstrat că se poate construi fotbal chiar și într-o perioadă în care resursele financiare sunt tot mai limitate.

Povestea Cimentului Bicaz nu este despre ratarea promovării, ci despre oamenii care au crezut în această echipă și au făcut sacrificii pentru ca ea să existe.

Motorul acestei formații, Cristi Luca, merită toate aprecierile, însă în spatele său se află o echipă de oameni fără de care această performanță ar fi fost mult mai greu de realizat. Un rol esențial îl are doamna Liliana Pintilie, mama antrenorului Cristi Luca și administratorul stației Petrom din Bicaz. Implicată în numeroase proiecte sociale, aceasta și-a găsit timp să mobilizeze oamenii din Bicaz și din împrejurimi pentru a susține echipa atât la meciurile de acasă, cât și la deplasări. Pentru partida retur de la Pașcani, implicarea dumneaei a fost exemplară. A pus la dispoziția suporterilor un autocar și un microbuz, astfel încât aproximativ 60 de bicăjeni să poată face deplasarea gratuit pentru a fi alături de echipă.

Pentru ca deplasarea să fie una memorabilă, suporterii au beneficiat de apă, plăcinte, gustări reci și alte produse necesare unei astfel de călătorii. Fiecare participant a primit inclusiv o geantă termică pentru păstrarea băuturilor la o temperatură potrivită. De asemenea, galeria a fost dotată cu vuvuzele, care au făcut ca prezența bicăjenilor să fie remarcată pe stadion.

Din păcate, contrastul dintre organizarea de la Bicaz și cea de la Pașcani a fost evident. La intrarea în municipiul Pașcani, autocarul care transporta galeria oaspete a fost oprit de un echipaj de poliție, care a intenționat să sancționeze șoferul pentru presupuse încălcări ale unor norme rutiere privind tonajul. Deși organizatorii aveau obligația de a asigura escortarea galeriei până la stadion, acest lucru nu s-a întâmplat inițial. În cele din urmă, echipajul de poliție a escortat autocarul până la stadion. Situația nu s-a oprit aici. Suporterii bicăjeni au fost direcționați către o altă intrare a stadionului, fiind nevoiți să înconjoare stadionul și să ,,înoate” prin  iarba necosită și să ajungă într-un sector de tribună aflat într-o stare precară. Cu toate acestea, oamenii au rămas civilizați și și-au găsit locuri pentru a urmări meciul în condiții decente.

La scurt timp, un grup de jandarmi a intrat în zona galeriei, deși nu exista niciun incident, încercând mutarea suporterilor într-un sector mai puțin accesibil. Refuzul acestora a dus la discuții tensionate, iar începutul partidei a fost umbrit nu de rivalitatea sportivă, ci de intervenția oamenilor de ordine. Un moment regretabil a fost atitudinea unui jandarm cu grad de căpitan, care, într-un mod lipsit de tact și respect, i-ar fi spus unui membru al galeriei că „este de la țară”, afirmație care a riscat să provoace un conflict. În cele din urmă, jandarmii s-au retras, iar galeria Cimentului Bicaz și-a susținut echipa pașnic, civilizat și cu pasiune.

Pe teren, partida a avut două reprize diferite. Prima parte a fost echilibrată, cu două echipe care s-au studiat reciproc, însă repriza secundă a aparținut gazdelor. CSM Pașcani s-a dezlănțuit și a înscris de trei ori. Cimentul Bicaz a reușit golul de onoare în ultima fază a meciului, partida încheindu-se cu scorul de 3-1 pentru gazde.

Lăsând la o parte episoadele legate de organizare, trebuie spus că CSM Pașcani a obținut promovarea pe merit. În același timp, Cimentul Bicaz merită respect pentru faptul că nu a cedat și a luptat până la final, pierzând cu demnitate. Poate că, într-un viitor în care condițiile vor fi mai bune, Bicazul va ajunge acolo unde îi este locul: în fruntea fotbalului nemțean.

Cu un antrenor pasionat precum Cristi Luca, cu un susținător necondiționat în persoana doamnei Liliana Pintilie și cu o bază sportivă care poate deveni un punct important pentru comunitate, Cimentul Bicaz are toate ingredientele pentru a continua această poveste. Prin oameni precum Cristi Luca și prin puterea fotbalului de a uni comunități, Bicazul și întreaga zonă montană a județului Neamț pot deveni un reper important pe harta sportivă a județului și, de ce nu, a României.

   Marius Coșerariu

Articolul CIMENTUL BICAZ PIERDE PROMOVAREA, DAR CÂȘTIGĂ RESPECTUL: Povestea unei echipe renăscută din pasiune și sacrificiu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Scopul acestei sărbători este de a promova ia ca simbol al identității naționale și de a încuraja păstrarea meșteșugurilor tradiționale. În fiecare an, în numeroase orașe din România și din străinătate sunt organizate expoziții, ateliere, parade și evenimente culturale prin care ia este readusă în atenția publicului. Tot mai mulți oameni aleg să poarte în această zi articole inspirate din portul popular, contribuind astfel la promovarea patrimoniului românesc.

Ia ocupă un loc important în cultura tradițională, fiind apreciată atât pentru frumusețea ornamentelor, cât și pentru simbolurile cusute manual. Realizată din materiale naturale precum bumbacul, inul sau borangicul, aceasta reflectă creativitatea și măiestria artizanilor populari. Motivele decorative diferă de la o regiune la alta și transmit adesea semnificații legate de natură, credință, protecție sau viața comunității. Simbolismul motivelor cusute pe ie este foarte bogat. În general, aceste ornamente au rol decorativ și, în același timp, transmit mesaje cu semnificații profunde legate de viață, natură și credință.

Motivele geometrice, precum liniile, romburile sau spiralele, sunt printre cele mai vechi și pot sugera ideea de continuitate, echilibru și protecție. Rombul, de exemplu, este adesea asociat cu fertilitatea și armonia, iar spirala poate simboliza ciclul vieții și al renașterii.

Elementele inspirate din natură – flori, frunze, spice sau pomul vieții – reflectă legătura omului cu mediul înconjurător, prosperitatea și regenerarea. În multe zone, pomul vieții este un motiv central, fiind interpretat ca o legătură între lumea pământească și cea spirituală. Motivele solare, precum stelele sau cercurile, au rol protector și sunt asociate cu lumina, energia și vitalitatea. Ele apar frecvent în zonele de nord și est ale României, fiind considerate simboluri ale continuității și ale ordinii cosmice.

De asemenea, unele cusături includ simboluri cu rol apotropaic, adică de protecție împotriva răului sau a energiilor negative. În acest sens, ia nu este doar o piesă vestimentară, ci și un obiect cu valoare simbolică și spirituală, purtând în structura sa credințe și tradiții transmise din generație în generație. Simbolurile religioase din cusăturile iei reflectă credința populară și modul în care spiritualitatea a fost integrată în viața de zi cu zi a comunităților tradiționale.

Unul dintre cele mai frecvente motive este crucea, prezentă în numeroase variante stilizate. Aceasta are rol protector și exprimă apartenența la credința creștină, fiind considerată un simbol al echilibrului și al legăturii dintre om și divinitate. De multe ori, crucea apare combinată cu alte motive geometrice, amplificând ideea de protecție spirituală. De asemenea, multe cusături includ reprezentări simbolice ale bisericii sau ale „axis mundi” (axa lumii), sugerate prin motive verticale sau structuri care trimit la ideea de ascensiune spirituală. Aceste elemente exprimă dorința de apropiere de sacru și de ordine cosmică. În anumite zone, apar și simboluri inspirate direct din iconografia creștină, precum rozeta sau steaua, asociate cu lumina divină, protecția și călăuzirea spirituală. Acestea sunt integrate discret în compoziția decorativă, fără a încărca vizual piesa, dar păstrând o semnificație profundă.

În ansamblu, cusăturile iei nu au doar un rol estetic, ci și unul spiritual, funcționând ca un limbaj simbolic prin care purtătorul își exprimă credința, identitatea și dorința de protecție divină.

De-a lungul timpului, tehnicile de realizare a iei au fost transmise din generație în generație, transformând acest meșteșug într-o adevărată formă de artă. Specialiștii consideră că ia reprezintă un element valoros al patrimoniului cultural românesc, motiv pentru care România și Republica Moldova au susținut includerea cămășii cu altiță în patrimoniul cultural imaterial UNESCO.

În prezent, promovarea iei contribuie la redescoperirea tradițiilor autentice, însă există și provocări legate de comercializarea excesivă și apariția produselor care imită portul tradițional fără a respecta autenticitatea acestuia. Din acest motiv, meșterii populari și cercetătorii încurajează susținerea produselor lucrate manual și păstrarea tehnicilor tradiționale de cusut.

Ziua Universală a Iei nu este doar o celebrare a unei piese vestimentare, ci și o ocazie de a redescoperi valorile culturale românești și de a transmite mai departe respectul pentru tradiție, artă populară și identitate națională.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul ZIUA UNIVERSALĂ A IEI SIMBOL AL TRADIȚIEI ȘI IDENTITĂȚII CULTURALE ROMÂNEȘTI apare prima dată în Ecoul muntilor.

1 iunie 1996, 30 ani de rugby feminin în România și județul Neamț

Prima formaţie de rugby feminin înregistrată oficial în România, Rugby Club Venus RIFIL 1991,  serbează 30 de ani de la înfiinţare. Pe 1 iunie 1996, profesorul Eusebiu Popa, un antrenor dedicat acestui sport, a pus bazele clubului care pe 15 august 1996 a fost afiliat la Federaţia Română de Rugby. Un an mai târziu, era înregistrat primul meci oficial de rugby feminin la Piatra Neamţ. Și astăzi, ”Mâtzele negre”, marca înregistrată, demonstrează că acest sport înseamnă: pasiune, disciplină, respect, solidaritate, integritate, atitudine și imagine.  Din primăvara acestui an, din lotul ”Mâtzelor negre” fac parte și fete din grupa de la Rădăuți. Un nou început!

Profesorul Eusebiu Popa:

”Parcă mai ieri am pornit la drum pe terenul din Ștrand cu fetele de la Economic și Pedagogic. Lumea sportului privea cu neîncredere noua echipă. <<Ce mai vrea ăsta?>> sau că nu sunt normal. Acum am pornit la drum cu o nouă generație a Mâtzelor negre, U8 și U10, la Rădăuți, într-un loc unde nu a existat rugby. Mulțumesc domnilor directori, profesori de educație fizică, doamnelor învățătoare de la școlile gimnaziale <<Bogdan Vodă>>, <<Gheorghe Popadiuc>> și <<Dimitrie Cantemir>>, dar și părinților. Vom continua selecția și la celelalte unități de învățământ din zonă. Recent, o parte din fete au participat la Campionatul de Minirugby Moldova de la Bârlad și sperăm pe 6 iunie să jucăm la Timișoara – Beach Rugby, ajutat de Amalia Buftea. Mulțumesc tuturor generațiilor, colaboratorilor și antrenorilor care au fost alături de la începuturi și până acum.”

Cu un palmares impresionat, atât pe plan național, cât și internațional, Rugby Club Venus RIFIL 1991 reprezintă astăzi certificatul de naștere al rugby-ului feminin românesc. În anul 2000, fetele s-au clasat pe locul 3 la «Heineken Rugby Sevens», competiţie derulată la Amsterdam (Olanda). În sezonul 2005 – 2006, titlul naţional la rugby feminin, senioare, a ajuns la Piatra Neamț. În 2006, în Franţa, cu echipa naţională feminină s-a câştigat Grupa B valorică, fiind înregistrată promovarea. Tot în 2006, de data aceasta cu formaţia Venus, s-a obţinut locul întâi la un turneu de rugby în 10, în Belgia. 2013 aduce locul III la Campionatul Naţional de Junioare, după numai 6 luni de antrenament. Doi ani mai târziu, în 2015, nemțencele au participat la «United World Games», din Germania, obținând locul al treilea. Tot pe podium, s-a clasat echipa și la Rugbylja Cup de la Milano, în 2016. Palmaresul intern presupune titlurile de campioane naţionale la senioare (2005 şi 2006), vicecampioane naţionale la senioare (2007 şi 2008), locul 3 la junioare (2013), locul 4 la junioare (2012), câştigarea campionatului regional la junioare mici U14, în 2017.

”Nu este o viață plină de lapte și miere. Nu ne naștem învățați, poate doar talentați!  Până la urmă, orice jucător poate confirma că rugbyul înseamnă 1% TALENT și 99% MUNCĂ, SACRIFICIU. Și această muncă … este grea. Ne ghidăm după un principiu  #CalitateNuCantitate, de aceea am fost, sunt și voi rămâne un om al disciplinei, respectului indiferent de problemele medicale! Chiar dacă în ultimii ani au fost perioade mai grele #POVESTEA CONTINUĂ cu sprijinul RIFIL, TEMAD România, CHIMCOMPLEX Borzești, DINAMIC 92,  TCE Agricultură, ROPHARMA, COMPASTRU TRAVEL, SERVASCOM, PROMOTOP Iași, Asociația ”Mingea Ovală”, OVAL SPORT, VitaminAqua, ACERBIS România, Primăria comunei Bodești”.  – profesorul Eusebiu Popa

Astăzi, Venus Club se poate lăuda cu reprezentante în echipa națională a României, dar și cu jucătoare la echipele din prima ligă: Loredana Juncanariu, Georgiana Gabor, Diana Mândrilaș și Irina Hîrjete, care este primul comisar român în sistemul european de rugby. Astăzi, #matzelenegre, un adevărat brand românesc, se antrenează pe terenul de la Bodești (Neamț) și Rădăuți (Suceava), iar profesorul Eusebiu Popa se încăpățânează să mențină pepiniera de la Neamț și mai nou de la Rădăuți. Actualul lot este compus din: Sofia Munteanu, Alesia Munteanu, Teodora Bongiac, Andra Rusu, Ennisa Purice, Debbie Purice și Alexandra Griguș, Natalia Vicol, Ana Maria Haidau, Irina David, Roberta Pintescu, Ana Moraru.    1 iunie 2026

RUGBY CLUB VENUS –   CEL MAI VECHI CLUB PRIVAT DE RUGBY DIN ROMÂNIA

PASIUNE, DISCIPLINĂ, RESPECT, SOLIDARITATE, INTEGRITATE, ATITUDINE și IMAGINE, asta reprezintă RUGBY CLUB VENUS 1991, înființat pe 15 noiembrie 1991 și care anul acesta împlinește 35 de ani, fiind unul dintre cele mai respectate cluburi la nivel național.

Cu un palmares impresionat, atât pe plan național, cât și internațional, clubul reprezintă astăzi certificatul de naștere al rugby-ului feminin românesc, iar profesorul Eusebiu Popa este cel care, în mai 1996, a înființat prima echipă feminină de rugby din România, iar în august 1996 s-a afiliat Federației Române de Rugby. Din 2023, RUGBY CLUB VENUS 1991 este și marcă înregistrată la OSIM. În luna mai 2025, profesorul Eusebiu Popa a devenit CETĂȚEAN DE ONOARE al municipiului Piatra Neamț, o recunoaștere a muncii sale în slujba sportului cu balonul oval.

Rugby Club Venus 1991 este o şcoală de sport şi ambiţie, prin care au trecut, mai întâi, generaţii de băieţi, apoi, din 1996, de fete. Primii doi ani şi jumătate s-a activat pe lângă Fundaţia pentru Tineret. La Cercul Militar sau Casa Armatei din Piatra Neamț, cum mai era cunoscut, se organizau şedinţele teoretice. Primul antrenament a fost pe platoul de la Cercul Gospodinelor, după care în Ștrand. Antrenamentele s-au desfăşurat şi pe terenul de la Regiment. În aprilie 1992, s-a participat la prima competiție Memorialul «Bebe Boboc»”. În echipă erau copii de la școlile generale nr. 3, 4 şi 12 din Piatra Neamț.

În mai 1996 s-a înfiinţat prima echipă de rugby feminin din ţară, iar primul meci oficial a fost în 1997, pe stadionul ITA Piatra Neamț. În anul 2000, fetele s-au clasat pe locul 3 la «Heineken Rugby Sevens», competiţie derulată la Amsterdam (Olanda). În sezonul 2005 – 2006, titlul naţional la rugby feminin, senioare, a ajuns la Piatra Neamț. În 2006, în Franţa, cu echipa naţională feminină s-a câştigat Grupa B valorică, fiind înregistrată promovarea. Tot în 2006, de data aceasta cu formaţia Venus, s-a obţinut locul întâi la un turneu de rugby în 10, în Belgia. 2013 aduce locul III la Campionatul Naţional de Junioare, după numai 6 luni de antrenament. Doi ani mai târziu, în 2015, nemțencele au participat la «United World Games», din Germania, obținând locul al treilea. Tot pe podium, s-a clasat echipa și la Rugbylja Cup de la Milano, în 2016. Palmaresul intern presupune titlurile de campioane naţionale la senioare (2005 şi 2006), vicecampioane naţionale la senioare (2007 şi 2008), locul 3 la junioare (2013), locul 4 la junioare (2012), câştigarea campionatului regional la junioare mici U14, în 2017.

Echipa de fete a clubului de Rugby Venus RIFIL 1991 a crescut, a excelat și a ajuns la performanță: 2 titluri de campioană națională în 2005-2006 și vicecampioană în 2007-2008. Astăzi, Rugby Club Venus RIFIL 1991 se poate lăuda cu reprezentante în echipa națională a României, dar și cu jucătoare la echipele din prima ligă. Loredana Juncanariu, Georgiana Gabor, Diana Mândrilaș, la un moment dat, toate trei au ocupat sau ocupă postul de căpitan în echipa națională de rugby, Ghindele. Și nu în ultimul rând, Irina Hîrjete, primul comisar român în sistemul european de rugby.

Astăzi, #matzelenegre, un adevărat brand românesc, se antrenează pe terenul de la Bodești. Profesorul Eusebiu Popa se încăpățânează să mențină pepiniera de la Neamț și asta numai cu ajutorul unor parteneri și sponsori, care îndrăgesc acest sport. Până acum, clubul nu a beneficiat de finanțare din partea autorităților locale și județene, doar firmele private au menținut acest vis. Trebuie menționat faptul că, părinții nu plătesc un leu pentru taxe, deplasări, echipament, cantonament sau alte cheltuieli de funcționare a Rugby Club Venus Rifil 1991. Trebuie punctat și faptul că, acest club nu are sediu, microbuz pentru transportul jucătoarelor la antrenament sau competiții, toate sponsorizările merg doar spre echipă, jucătoare, antrenamente și competiții.

Articolul RUGBY CLUB VENUS RIFIL 1991 apare prima dată în Ecoul muntilor.

Astăzi revenim asupra poveștii sale, deoarece drumul început la poalele Ceahlăului l-a dus mai departe decât și-ar fi imaginat mulți. După ani de muncă, dezvoltare profesională și numeroase evenimente fotografiate, un nou capitol important s-a adăugat recent în parcursul său: absolvirea studiilor universitare de fotografie la Middlesex University din Londra.

Această realizare a venit la pachet cu o recunoaștere deosebită. Datorită rezultatelor obținute și proiectului său final de licență, Iulian a fost premiat cu locul I, distincție care confirmă atât valoarea muncii sale, cât și dedicarea investită în anii de studiu. Lucrarea sa de licență a avut o puternică încărcătură personală și culturală. Prin intermediul fotografiei documentare și de peisaj, Iulian și-a propus să prezinte publicului britanic frumusețea României și patrimoniul autentic care se pierde treptat odată cu trecerea timpului.

Proiectul a fost concentrat asupra vieții din satele de munte și a comunităților rurale, surprinzând tradiții, obiceiuri și peisaje care definesc identitatea românească. În realizarea acestui proiect, inspirația a venit de la trei dintre cei mai apreciați fotografi români de peisaj: Sorin Onișor, Vlad Dumitrescu și Toma Bonciu, artiști care au contribuit la promovarea frumuseților naturale și culturale ale României prin imagini devenite emblematice. Pe lângă succesul academic, activitatea profesională a lui Iulian a continuat să fie apreciată și pe plan internațional. În anul 2025, acesta a fost inclus în Top 10 fotografi de nuntă din Marea Britanie în cadrul competiției PROWed Award, una dintre cele mai prestigioase organizații dedicate fotografiei de nuntă. De asemenea, până în prezent, a obținut 14 fotografii premiate în cadrul unor asociații și competiții internaționale de fotografie, confirmând nivelul artistic și tehnic al muncii sale.

Privind spre viitor, Iulian pregătește lansarea unui nou proiect important: Academia Foto Londra. Prin intermediul acesteia, își dorește să ofere cursuri acreditate fotografilor aflați la început de drum, precum și workshopuri dedicate fotografiei de nuntă, contribuind astfel la formarea unei noi generații de profesioniști în domeniu.

În paralel, brandul NightLens continuă să se dezvolte constant. Alături de echipa sa, construită cu răbdare și profesionalism de-a lungul anilor, Iulian investește permanent în  educație, tehnologie și servicii de calitate, transformând NightLens într-un proiect aflat într-o continuă evoluție.

Parcursul său reprezintă dovada că pasiunea, susținută de muncă și educație, poate transforma un vis început la poalele Ceahlăului într-o carieră apreciată pe plan internațional.

Povestea lui Iulian continuă să inspire. Anul acesta, două dintre fotografiile sale de nuntă au fost premiate cu titlul „Picture of the Day”, fiind ulterior expuse pe peretele Muzeului de Artă al Universității Middlesex din Londra. Aceste imagini vor rămâne acolo pentru mult timp, ca simbol al talentului, al muncii și al parcursului remarcabil al unui tânăr care a plecat din Grințieș cu visuri mari și care continuă să demonstreze că rădăcinile puternice și ambiția pot duce oriunde în lume.

Felicitări, Iulian, și mult succes în toate proiectele care urmează!

Dictonul latin „Per aspera, ad astra!” are prin tine o nouă confirmare!

Daniel Dieaconu

Articolul Succes academic și recunoaștere internațională în fotografia de nuntă – Iulian Claudiu Arsinte apare prima dată în Ecoul muntilor.

Am decis să mă întorc în timp și să privesc spre o altfel de copilărie…cea a bunicului meu. Ne-am așezat pe cerdacul căsuței sale și am început să povestim. A fost un moment de curiozitate pentru mine, însă pentru el o emoție intensă, ce a produs o stare de fericire nemaisimțită de mult timp.

Acest articol este o incursiune spre ulițele satului său, a copilăriei de altădată, care avea un farmec aparte ce parcă dezvăluie o epocă demult apusă. Pentru a înțelege cât mai bine ne vom lăsa purtați de relatările sale, pe care le poartă în suflet ca niște comori.

Bunicul meu, Ceapă Constantin, s-a născut în 29 ianuarie 1952, în satul Grințieșul Mare. A crescut într-o familie numeroasă, fiind al optulea din cei zece copii ai familiei. Părinții săi, Gheorghe și Parascheva Ceapă, au avut zece copii, cinci fete și cinci băieți: Ana, Elena, Maricica, Maria, Verginia, Gheorghe, Ion, Ilie, Constantin și Vasile (decedat la 1 an și jumătate).

De când a văzut lumina zilei, viața sa a fost o luptă, deoarece s-a născut prematur, la 7 luni. Pentru a supraviețui a fost ținut până la 9 luni în piei de oaie brumărie. Viața s-a de copil și-a petrecut-o în satul natal, Grințieșul Mare mai exact pe la Gura Primatarului, așa cum știu cunoscătorii..

Tatăl, Gheorghe Ceapă a fost primar, pădurar, ieșind la pensie din domeniul forestier. După ce s-a pensionat a lucrat la stână, având mare drag pentru animale. Pe lângă toate acestea era preocupat și de dogărie, având un mic atelier în care confecționa budăci, bărbânțe, cozi de topoare, de țapine sau greble din lemn. Toate aceste obiecte erau folosite la munca de acasă sau unele dintre ele la activitățile specifice ciobănitului. Bunicul își descrie tatăl ca fiind un om hotărât, muncitor, sever și bun.

Un mentor bun, tata i-a învățat pe toți copiii familiei să muncească și să știe cele necesare și specifice băieților crescuți la munte, care erau nevoiți să se descurce în gospodării cu multe animale. De la tatăl său a învățat să cosească, să taie lemne, să bată coasa, să mulgă oile și vacile, să caute brazii potriviți pentru a face draniță și țanduri, să facă draniță și șindrilă înflorită, să lucreze cu caii la pădure, la fân, la arat.

Mama sa, Parascheva, a fost casnică. Ea se ocupa de gospodărie și de copii, însă pe lângă grija pentru casă și familie era bucătăreasă la nunți și praznice.

În gospodărie mama era preocupată să gătească pentru familie, cosea, țesea, împletea. Avea stative unde lucra împreuna cu fetele sale. Dădea lâna în pieptănuș pentru a face haine din ea. Îndeletnicirea aceasta era foarte importantă, căci mama făcea, în casă, copiilor pantaloni, poale, cămăși, ciorapi de lână, veste.

Un pion important în familie, însă și în comunitate, Parascheva, străbunica mea pe care nu am ajuns să o cunosc, era și pentru oamenii satului o figură esențială mai ales în momentele speciale din viața acestora. Bucătăreasă la nunți și praznice, era pasionată să gătească, în special să facă prăjituri. Meniul nu era unul prea bogat, însă era gustos, căci era făcut acasă, cu materie primă din gospodării. Mâncarea pregătită la astfel de evenimente consta în borș, sarmale, prăjituri (cornulețe) și cozonac. Toate aceste activități ale mamei bunicului au fost transmise și surorilor lui, acestea lucrând alături de mama care le învăța cu răbdare și dojană blândă.

Viața de zi cu zi era una simplă, cu puțină joacă pentru bunicul Costică, zis Picu pentru noi cei din familie. Activitățile lui erau cele desfășurate în curte, însă nu așa cum sunt obișnuiți copiii zilelor noastre, ci acestea presupuneau muncă și responsabilitate. Hrănea animalele, făcea curat la grajd, tăia lemne cu bestia, păzea oile, călărea, trăgea lemne cu calul, neavând timp să se mai și joace. Momentele de joaca erau puține și rare, fie cu frații, fie cu copiii satului. Între jocurile enumerate era țurca, joaca cu mingea, cu trotineta din lemn sau cu cercul. Bunicului îi plăcea cel mai mult să alerge după veverițe. Le pândea, se urca în brazi și sărea din creangă în creangă în încercarea de a le prinde. Fetele  jucau șotron și  confecționau păpuși din cârpe.

La 10 ani, învățat deja cu muncile bărbătești din copilărie avea responsabilități serioase, alături de frații săi. Exista un program serios pentru fiecare, frații primind sarcini ce trebuiau îndeplinite. Tatăl lor îi monitoriza mereu, le urmărea activitatea și calitatea cu care erau duse la bun final, existând consecințe dacă unul dintre ei îndrăznea să mintă sau să nu se implice în ce era de făcut.

La 12 ani străbunicul Gheorghe i-a cumpărat bunicului Costică cal pentru a trage lemne cu acesta. De mic copil bunicul are o pasiune pentru animale, în special pentru cai. Pentru ca a crescut cu multe animale și s-a născut într-o familie ce avea cai, spune el ca moștenește această înclinație de la tatăl său.

De cele mai multe ori când alți copii se jucau, el era cu oile, duminica rar se ducea și el la joacă cu ceilalți copii din sat. Familia era numeroasă, așadar, și gospodăria era pe măsură. Aveau 100 de oi, 9 vaci cu lapte, 2 cai, 4-5 porci și găini. Toate acestea erau întreținute de părinți, însă cu ajutorul și implicarea fiecăruia dintre copii. De asemenea, pământul era lucrat și el. Ogorul era cultivat cu cartofi, ceapă și porumb de mâncat. Se făcea și fân, chiar mult, activitate la care băieții participau, cosind cu coasa.

Școala era simplă, spune el. Clădirea se afla mai la vale, lângă biserica de pe Grințieșul Mare. Era o instituție mare, fără etaj, dar cu cerdac de jur împrejur. Domn învățător Luca Nicolae învăța copii satului în două schimburi, dimineața și după amiaza. Elevii aveau cărți, caiete și scriau cu condeiul și călimara, ghiozdanul de astăzi fiind atunci înlocuit de o trăistuță. Dintre materiile studiate erau: citirea, matematica, scrierea, geografia și istoria. Materia preferată a bunicului era geografia, fiind entuziasmat să lucreze cu harta, să arate și să explice pe hartă lecția. Atunci când era scos la harta nu mai voia să meargă în bancă, entuziasmul fiind prea mare. Mi-a mai spus că le cerea părinților să îi cumpere o hartă, însă nu a primit niciodată una…

Se mergea pe jos, chiar și iarna. „Mergeam mereu pe lângă pârâu. Mă jucam mereu în apă, mă udam la picioare, dar nu conta. Chiar dacă ajungeam la școală cu opincile ude, eu mă bucuram că puteam pescui, când era cald…prindeam păstrăv și zlăvoci”.

Școala îi plăcea și nu prea mai mult se juca cu colegii, căci acolo avea timp de așa ceva, de îndată ce ajungea acasă își punea trăistuța în cui și pleca la oi. „La școala mai făceam și șotii, .m-am urcat într-un păr și nu voiam să mă mai dau jos. Domnul învățător a venit după mine, dar eu am început să arunc cu pere în el. Pedeapsa a fost nelipsită și pe măsură…de atunci nu m-am mai dus la școală”.

„Momentele speciale ale vremii erau marile sărbători din timpul anului. De Paști părinții ne luau haine noi, papuci, pălării pentru noi băieții, baticuri și fuste pentru fete. Se făceau prăjituri, mama și surorile fiind foarte pricepute, se tăiau 2-3 miei și carnea era friptă la cuptor, vopseau ouă, frământau cozonaci și pască, care tot la cuptor erau bine rumenite. Eu petreceam Paștele cu oile pe deal, puneam mâncarea în traistă…și eram dus.

Când era ziua unuia dintre noi, nu primeam cadou, însă mama ne făcea cele mai bune mâncăruri și se cânta Mulți ani trăiască.

În perioada sărbătorilor de iarnă se mergea la colindat. Prima dată am fost cu Bujorii la 15 ani, în 1967. Pe atunci eram Roșior. Din câte îmi mai amintesc din piesă făceau parte: fratele meu Gheorghe ( zis Cocioabă) ce avea rolul jianului, Gheorghe Roșu era Bujor, Ichim Gheorghe era vânător, Ichim Ion căpitan, Ichim Neculai haiduc, Șubea Dumitru Ghinc, Șubea Vasile haiduc, Curcă Ion jian.

Mergeam cu piesa prin tot satul, pe jos. Oamenii ne primeau și ne dădeau la schimb bani, prăjituri și ceva de băut. Costumele era asemănătoare cu cele de astăzi, aveam și peruci făcute din păr natural, de femeie, cusut de căciuli”.

Printre pasiunile sale am amintit de cea pentru cai, însă nu era doar aceasta. „Întotdeauna mi-am dorit să am cai. A fost cea mai mare dorință. Îmi amintesc și acum câteva nume de cai, de când eram copil: Mișu, Roibu, Puiu. Îmi plăcea să cânt din bucium. Când aveam 8 ani fratele meu mai mare, Ghiță, m-a învățat”.

Casa părintească era una simplă, avea două camere, o bucătărie și un hol. Nu era bogat amenajată, ci cu dulap, paturi, sobe de cărămidă. Pe jos și pe pereți erau covoarele lucrate de fete. Pe lângă covoare, pereții erau decorați cu tablouri în care erau poze cu familia în diferite momente speciale.

Casa era locul în care cu toții se strângeau, mai cu seamă atunci când se lua masa exista o regula pe care o respectau cu sfințenie. Dimineața și seara, toți stăteau la masă, mâncau împreună, apoi fiecare se ducea și își îndeplinea sarcinile pentru ziua respectivă. Seara se adunau din când în când la povești, iar fratele mai mare, Ghiță, care era mai glumeț, le povestea cum era la joc în sat.

Atât el, cât și ceilalți frați ai săi au avut porecle în copilărie. El era Buleu, ceilalți erau Țapu, Cocioabă și Ciolan. Acestea au rezistat trecerii timpului, fiind apelative după care oamenii locului îi identifică cu ușurință. Surorile nu erau poreclite, ci strigate după nume.

O viață simplă în care spune el „erau mai puține case, dar mai mulți oameni” și care se trăia după valori adevărate. „Cei șapte ani de acasă au fost educația cea mai importantă”, nelipsită și oferită cu atenție și severitate. „Tata era sever”, dar te învăța ce înseamnă munca și responsabilitatea, „mama era bună, ne mai certa, dar mereu ne explica și ne învăța cum să facem bine ce am greșit”, acestea două figuri importante din viața bunicului au modelat omul care a ajuns astăzi, însă despre acest lucru vom mai discuta și în alte apariții viitoare.

La finalul acestei călătorii spre copilăria de atunci, am înțeles că în sufletul său au rămas atâtea amintiri vii, pe care le povestește cu bucurie și emoție. Trecutul a prins glas prin poveștile sale și parcă îl vedeam cum era copil într-o zi simplă de muncă, în curtea casei de pe Grințieș, cum se juca cu cel mai bun prieten al său, cu frații și copiii din vecini, cum alerga pe ulițe sau cum pleca cu oile la păscut. Tot ce a trăit în acei ani, au fost experiențe care l-au format ca om, care l-au ajutat să devină bunicul pe care eu îl știu. Amintirile sale sunt pentru mine niște comori de suflet, ce m-au învățat să prețuiesc oamenii dragi.

Daiana Feraru

Articolul Ecouri dintr-o copilărie de altădată – Costică Ceapă apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pădurea de Argint – lumina dintre mesteceni

Situată în apropierea drumului județean care duce spre Mănăstirea Văratec, Pădurea de Argint se întinde pe o suprafață de aproximativ 2,5 hectare. Accesul se poate face fie dinspre Agapia, fie din DN15 Piatra Neamț – Târgu Neamț, prin comuna Bălțătești. Rezervația este alcătuită în principal din arbori de mesteacăn, unii având o vechime de aproximativ două secole. Denumirea locului provine de la efectul vizual deosebit creat de scoarța albicioasă a copacilor, care, în lumina soarelui de apus sau în nopțile cu lună, capătă reflexii argintii aproape ireale. Toamna și iarna, peisajul devine cu adevărat spectaculos, transformând pădurea într-un decor natural cu aspect aproape feeric.

Codrii de Aramă – spectacolul toamnei

Nu departe de Pădurea de Argint se află Codrii de Aramă, o zonă forestieră situată pe o culme din satul Filioara, comuna Agapia. Aici predomină gorunii și alte specii de stejari, unii având peste un secol de existență. Numele locului este inspirat de culorile intense pe care frunzișul le capătă toamna, când nuanțele de roșu, portocaliu și auriu transformă pădurea într-un tablou natural impresionant. Zona adăpostește, de asemenea, o biodiversitate bogată, cu sute de specii de plante. În orele apusului, lumina soarelui creează efecte vizuale deosebite printre copaci, fenomen care amintește de atmosfera descrisă în literatura eminesciană.

Legătura cu universul eminescian

Aceste locuri au fost asociate cu opera lui Mihai Eminescu, care a surprins în creațiile sale imagini inspirate din peisajele codrilor nemțeni. Zona Văratecului și împrejurimile sale au fost frecventate de poet, atras și de legătura sa cu Veronica Micle, care obișnuia să se retragă în această regiune în lunile de vară. Se spune că tocmai atmosfera acestor păduri l-a inspirat în descrierile sale lirice, unde natura devine un spațiu al visării și al simbolurilor poetice:

,,De treci codri de aramă, de departe vezi albind

Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.

Acolo, lângă izvoare, iarba pare de omăt,

Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;

Pare că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,

Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”

(Mihai Eminescu, „Călin-file din poveste”)

În prezent, Pădurea de Argint este mai frecvent vizitată datorită amplasării sale lângă drumul spre Văratec, fiind ușor accesibilă turiștilor. Codrii de Aramă, în schimb, sunt preferați de cei pasionați de drumeții și trasee mai liniștite, inclusiv de cicloturism. Ambele zone fac parte dintr-un peisaj cultural și natural valoros, integrat în proiectele de conservare ale Parcului Natural Vânători Neamț și administrate de structuri silvice locale. Dincolo de frumusețea lor naturală, aceste păduri reprezintă și un punct de întâlnire între natură, cultură și literatură. Ele continuă să atragă turiști, fotografi și iubitori de natură, oferind o experiență care îmbină liniștea codrului cu farmecul simbolic al poeziei românești.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul „PĂDUREA DE ARGINT” ȘI „CODRII DE ARAMĂ” – PEISAJELE EMINESCIENE CARE PRIND VIAȚĂ ÎN ȚINUTUL ZIMBRULUI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ana Ilie era o femeie fără educație școlară, trăind simplu, în mediul satului românesc, unde își câștiga existența prin muncă cinstită și asiduă. Cu toate acestea, viața ei interioară era de o bogăție spirituală deosebită, fiind statornic ancorată în rugăciune, evlavie și milostenie. Era recunoscută pentru dărnicia sa, ajutând necontenit pe cei nevoiași, uneori chiar în detrimentul propriei gospodării. Soțul ei obișnuia să glumească pe seama acestei dărnicii, spunând: „Măi femeie, eu aduc cu căruța, iar tu împarți totul din traistă!”. Totodată, era o femeie înzestrată cu o sensibilitate duhovnicească profundă, adesea rugându-se cu lacrimi și smerenie adâncă, ceea ce i-a adus reputația de suflet „plângător în rugăciune”.

Viața ei a fost încercată în moduri copleșitoare. Dumnezeu a supus-o unor suferințe asemănătoare celor ale Dreptului Iov, permițând pierderea treptată a celor dragi. Rând pe rând, toți cei nouă copii ai săi, precum și soțul, au trecut la viața veșnică. O parte dintre copii au ales calea monahală, intrând în obști precum Sihăstria și Agapia, însă au murit de tineri. Singurul copil care a ajuns la vârste înaintate a fost Părintele Cleopa, devenit ulterior una dintre cele mai importante figuri duhovnicești ale Ortodoxiei românești.

În pofida acestor pierderi copleșitoare, Maica Ana a primit toate încercările cu o credință neclintită, având convingerea că Dumnezeu îi primește pe cei dragi în Împărăția Sa. Rămasă văduvă în anul 1943, și lipsită de sprijin familial, și-a trăit restul zilelor în rugăciune neîncetată și în suferință tăcută. Singurele locuri unde își găsea mângâierea erau biserica și cimitirul satului, unde, după fiecare slujbă, își plângea copiii plecați din această lume. Sprijinul ei sufletesc a rămas fiul supraviețuitor, Părintele Cleopa, aflat în slujire la Schitul Sihăstria. În anul 1946, acesta și-a adus mama la Sihăstria, unde a fost primită în viața monahală. Un an mai târziu, a fost tunsă în monahism, primind numele de Agafia, fiind ulterior așezată în obștea duhovnicească de la Mănăstirea Agapia. A fost călăuzită duhovnicește și a trăit în ascultare deplină, devenind o prezență blândă, maternă și ocrotitoare pentru comunitatea monahală.

În cadrul mănăstirii, Maica Agafia s-a evidențiat prin smerenie profundă, rugăciune neîntreruptă și iubire necondiționată față de toți. Era cunoscută pentru actele ei de milostenie constante, împărțind tot ce avea celor sărmani, fără ezitare și fără atașament față de bunurile materiale. Deși își pierduse propriii copii, ea afirma cu nădejde că Dumnezeu i-a dăruit „mai mulți fii duhovnicești decât i-a luat la mormânt”, devenind astfel o adevărată mamă spirituală pentru întreaga obște. Chiar și în viața monahală, inima ei rămânea strâns legată de fiul său. Întreba necontenit de el și se întrista profund atunci când nu știa unde se află, rostind cu durere:

„N-ați văzut pe Cleopa al meu?”.Această trăire evidențiază intensitatea iubirii sale materne, împletită în mod tainic cu iubirea față de Hristos.

Maica Agafia a trecut la Domnul la data de 15 septembrie 1968, la vârsta de 92 de ani, după o viață întreagă de rugăciune, încercări și dăruire totală. A fost caracterizată de părinții duhovnicești ca o „maică izvorâtoare de lacrimi”, dar și ca o ființă care a transformat suferința în rugăciune, iar durerea în credință vie. Ea este înmormântată în cimitirului Schitului Agapia-Veche.

În ansamblu, viața Maicii Agafia, mama Părintelui Ilie Cleopa, rămâne o mărturie puternică despre biruința credinței asupra durerii. Deși a fost lipsită de aproape tot ceea ce înseamnă sprijin omenesc, ea a rămas neclintită în nădejde, transfigurând suferința în rugăciune și devenind un model de mamă, jertfelnicie și viață monahală pentru generațiile următoare.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul MAICA AGAFIA, MAMA SFÂNTULUI CUVIOS PĂRINTE ILIE CLEOPA: MODEL DE VIAȚĂ JERTFELNICĂ ȘI TRĂIRE DUHOVNICEASCĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

În ziua de 25 decembrie a anului 1880, locuitorii din Târg au văzut, cu mare uimire, un landou măreţ, strălucitor, tras de patru cai albi şi care era escortat de 12 călăraşi tot pe cai albi. În urma landoului venea o căleaşcă frumoasă în care se aflau doi generali turci. Şi caleaşca era flancată de 10 soldaţi turci pe cai murgi, mai mare mândreţea! În landou, generalul roman Cerchez și cel turc, Osman Pașa iar în căleașcă, generalii turci Ilahim și Abu Suliman.

Imediat vestea s-a răspândit iar piața din centrul târgului s-a umplut de gură cască venită să vadă cine sunt personajele, pentru că nimeni nu știa ce se întâmplă. La un moment dat, landoul s-a oprit după ce a dat un ocol pieții, la fel și trăsura, în timp ce soldații care însoțeau cele două trăsuri s-au așezat pentru salut. Personajele şi-au luat locurile şi a început spectacolul. Succesul a fost fulminant, actorii amatori fiind nevoiți să susțină patru reprezentații, încasările fiind pe mășură. Au urmat spectacole date pentru primar, pretorul plășii și alte oficialități. Datorită succesului imens au mai susținut spectacole prin târg și în zilele de 26 și 27 decembrie. Regizorul piesei a fost învățătorul Vasile Ciucanu.

Predarea lui Osman a fost ca o bombă; vestea despre această piesetă şi „montarea„ măreaţă a nemţenilor s-a răspândit cu iuțeală. În 1881, este jucată la Piatra, iar până la 1890 ajunge și la Fălticeni, Roman și în alte orașe și sate, încât la 1900 o găsim răspândită în foarte multe sate din județele Neamț și Roman. În 1885 își făcea debutul o altă piesă, „Jianul”, însă acesta nu a știrbit succesul lui Osman.

Predarea lui Osman a „ţinut afişul” pînă în anii ’30, cînd a fost înlocuită de „Masa verde” („România pitorească”, nr. 5, 1977, p. 17; „Teatrul”, an 44, nr. 4, 1977, pp. 36-38.).

Predarea lui Osman

Personajele:

OSMAN PAŞA

HALIM

ABDU SULIMAN

GENERALUL CERCHEZ

SOLDAŢI TURCI, număr variabil

SOLDAŢI ROMÂNI, număr variabil.

Costumaţia: Osman paşa are în cap un fes roşu, pe care este brodată, cu fir de aur, semiluna. În rest, o tunică militară turcească; are decoraţii şi leduncă în fir de aur; este încins; are sabie cu minerul bătut cu pietre scumpe; pantaloni, gen şalvari, din mătase roşie; cisme.

Halim şi Abdu Suliman sânt îmbrăcaţi la fel, dar mai puţin luxos.

Generalul Cerchez, ca un ofiţer — general — în ţinută de campanie.

Soldaţii turci sunt în număr variabil; Osman paşa are lângă el, în permanenţă, o gardă; de asemeni, şi ceilalţi generali sunt însoţiţi de soldaţi; soldaţii au în cap fes roşu; în rest, ţinuta de soldat, pe care actorii au luat-o din pozele timpului; au iatagane.

Soldaţii români sunt roşiori şi, ca atare, îmbrăcaţi ca roşiorii din armata română a anului ’77—’78.

TOŢI (cântă):

Oştile stau faţă-n faţă,

Strânse în câmpul de război.

Lupta-i gata să-nceapă,

Luptă crâncenă d-apoi.

O, tu, maică întristată,

În acest amar şi trist minut,

Îţi trimit încă o dată

Încă o dată un sărut.

Astăzi patria ne cheamă,

Pentru ea ca să luptăm.

Caută, dar, iubită maică,

Orice dor să-l dăm uitării,

Şi de mine mândră să fii.

C-ai un fiu care luptă

Sub al ţării drapel.

Şi când vestea morţii mele

Pân’ la tine va veni

Caută-n munţi şi-ntre vâlcele,

Trupul meu spre a-1 găsi.

Negăsindu-l, tu te-ntoarce

Şi-ţi îndreaptă ochii spre cer,

Întru rugă caldă şi fierbinte,

Pentru toţi cei ce pier,

Sub al ţării drapel.

ABDU SULIMAN:

Eu sunt Abdu Suliman

Şi sunt trimis de sultan

Cu tare îndrăzneală,

Să port război în ţară.

Pe români să-i nimicesc,

Şi pe ruşi să-i potopesc.

OSMAN PAŞA:

Tu, Abdu Suliman,

Trimis de sultan,

Pe români să mi-i supui,

Şi ruşilor să le arăţi,

Vitejia turcească!

(Soldaţilor)

Băieţi!

Voi teamă să n-aveţi

Că România-i ţară mică

Şi pe dată o zdrobim,

Şi pe ruşi îi nimicim.

ABDU SULIMAN:

Prea mărite gâzi,

Şi sfinte Mahomed,

În viaţă eu am dat

Piept cu mii de ghiauri

Şi întotdeauna am ieşit învingător!

OSMAN PAŞA:

Ei, Halim, ia spune,

Cu războiul ce mai este

Şi de acolo din focul luptei

Ce mai veste?

HALIM:

Din război,

O veste bună

N-avem încă.

Noi trimitem oaste, oaste,

Şi Curcanii ne-o mănâncă.

OSMAN PAŞA:

Ce Curcani, Halim, ia ‘spune,

Doar sunt ruşii şi românii?!

HALIM:

Cu Curcanii, luminate,

De un ceas mereu vă spun!

OSMAN PAŞA:

Ce Curcani?!

De curci vi-i frică?

Aduceţi, aici, Curcanii,

Să-i mănânc eu singur fripţi.

ROMÂNII (cântă):

Osman moare de-ntristare,

Că se vede la strâmtoare.

Scoală, Osman, te deşteaptă,

Să vezi Plevna-nconjunată,

De români cu spada lată

Şi de ruşi cu-armata toată.

Fata lui gază Osman,

Griviţa, poartă un colan,

Şi colanu-i ide oţel.

Joacă fulgerii pe el.

Alelei, Griviţă, fa,

Eu colanul ţi l-oi lua,

Şi-napoi nu ţi l-oi da.

Tu eşti fată de păgân

Eu sunt viţă de rumân.

Tu eşti pentru sărutat,

Eu sunt voinic de luptat.

Ia deschide-ţi sinul tău,

Că de nu,

(Zău) ţi-il deschid eu!

GENERALUL GERCHEZ:

(0) păgâne din răsărit,

Ce furtună te-a adus

Aici, pe pământul meu,

Primitor de Dumnezeu?

Într-o clipă am să te fac

Făr’ de cap şi făr’ de steag.

OSMAN PAŞA:

Nu te-aş crede, generale,

C-ai putere atât de mare,

Cu-o armată atât de mică,

Să-ţi ştiu de frică!

Nu ţi-e frică, generale,

De această cutezare?

De paloşul meu sclipitor,

Ce are să te înfioreze

Şi capu’ să (i-1 reteze?

GENERALUL CERCHEZ:

Nu, bre, Osman,

Că Plevna voastră

Este înconjurată

Şi de români va fi luată.

Armatele tale, nouă se vor închina,

Iar tu singur iabia îmi vei da.

OSMAN PAŞA:

Te-nşeli, generale,

La ceea ce vorbeşti.

Nu ştii că Osman paşa

E nebiruit?

De frica ţării mele

Şi a lui Mahomed,

Tremură tot pământul.

Ienicerii mei,

Pui de lei.

Un semn să le fac,

Lăsaţi steagu’ şi fugiţi,

Lăsaţi casă şi părinţi.

Eu Plevna nu voi da

Şi nu mă voi preda !

GENERALUL CERCHEZ:

De trei luni,

Eu Plevna bombardez.

Cu voie sau fără voie,

Ai să te predai.

HALIM:

Osman, bre,

Bre Osman!

Plevna-i înconjurată

Şi de români va fi luată.

Trebuie să ne predăm!

OSMAN PAŞA:

Allah ‘din cer şi tu, sfinte Mahomed,

Mă laşi pe mine, astăzi,

Cu lacrimi pe obraz.

Sunt rănit şi învins

De acest popor mic

Straşnic de viteaz.

(Generalului Cerchez)

Predau sabia mea

Că nu mai pot lupta cu ea!

GENERALUL CERCHEZ:

Primesc această sabie din mâinile tale

Pe care o voi depune la picioarele

Majestăţii-Sale.

TOŢI (cîntă):

Români, trompeta sună,

Veniţi, cu mic cu mare,

Armata noastră vine

Cu steagul tricolor.

Aduceţi flori frumoase

Să-ncingem fruntea lor!

Prof. dr. Emanuel Bălan

Articolul CUM A AJUNS OSMAN PAŞA LA TÂRGU NEAMŢ apare prima dată în Ecoul muntilor.