Motto : ..,, foaie verde trei castane,

                  Dă comanda, căpitane!,,

Acest articol va fi despre toba din piele naturală sau instrumentul care ,,respiră,, reprezintă inima multor tradiții muzicale din lume.

Locul în care poposim astăzi este: Grințieș.

O comună despre care s-a tot scris și se va mai scrie, acolo unde viața își urmează în surdină ritmul, iar din când în când tradiția își face loc prin rutina localnicilor trezind trecutul la viață.

Aici locuiește un meșter popular, Ludovic (Luțu) Gabor un om care-și iubește datina, obiceiurile, portul strămoșesc și tot ce este autentic. Din vorbă în vorbă l-am întrebat cum de s-a apucat de realizat tobe din piele naturală. Răspunsul nu a așteptat prea mult să apară: ,,Anul trecut cu prilejul sărbătorilor de iarnă, un grup de persoane și-au propus ca an de an să sărbătorească pe ritmul tobelor, a strigăturilor specifice acestei perioade, să joace capra, cerbul și ursul. Elementul de fond al acestora îl constituie ritmul tobei. Nu au fost prea multe tobe din piele naturala pentru că acestea nu se găsesc atât de ușor„, spune Luțu. Motiv determinat să se apuce de treabă.

Alchimie modernă: Cum prind suflet tobele din piele naturală

Ca prin magie, a amestecat mirosul dulce de lemn cu cel înțepător al pieii iar tobele au fost gata; să fie vorba despre o alchimie modernă?

Lemnul: temelia potrivită

Totul pare o joacă, însă procesul tehnologic este unul lung, greu, poate chiar obositor, dar cu siguranță își merită efortul.

Alegerea lemnului nu este întâmplătoare, deoarece nu toate esențele sunt potrivite. Fagul, frasinul sau nucul sunt cele mai bune. Ele vor fi temelia sunetului! După selecție, se va curba cadrul, care se va lăsa la uscat într-o zonă aerată ferită de razele soarelui.

Zvon în sat și secrete meșteșugărești

Pentru a procura ultimul ingredient s-a dat zvon în sat printre gospodari ca, în urma sacrificării caprinelor pieile acestora să fie aduse la atelier. Aceste piei sunt cunoscute pentru rezistența și muzicalitatea lor.

Rând pe rând ce pieile soseau, erau puse într-o soluție de var și uitate acolo mai bine de o lună. În timpul acesta, cadrele din lemn se uscau și așteptau nerăbdătoare ,,hainele,, cele noi, ca mai apoi să ne bucure cu ritmul lor.

Truda din spatele ritmului

Timpul s-a scurs, iar materia primă era gata pentru a fi prelucrată. Un moment greu dar esențial pentru puritatea sunetului l-a constituit îndepărtarea părului și a resturilor de țesut organic. Apoi cu ajutorul unor ținte speciale și sfori pielea va fi întinsă pe cadrele din lemn (vești) urmând uscarea lor într-un loc aerat, umbros cu o temperatură constantă. Răbdarea în tot acest parcurs este esențială pentru că procesul tehnologic este foarte lung câteva luni de muncă până la rezultatul final.

Sunt secrete pe care doar meșterul le simte la degete  știe cât de tare să tragă de piele fără să o rupă, dar suficient cât să cânte, apoi esența lemnului, grosimea pieii, și alte câteva care tot prin tradiție rămân nespuse pentru că numai așa tobele au sufletul ascuns în ritm iar personalitatea lor va fi una specială.

Tobele au personalitate!

O tobă din piele naturală nu este doar un obiect, ci un instrument ,,viu”. Spre deosebire de cele din plastic, o tobă din piele reacționează la căldură, la umiditate, dar mai ales la energia celui care cântă la ea. Ea are un ton cald, pământiu, care rezonează în piept.

De ce merită să investim într-un obiect unicat în detrimentul unuia de serie?

Răspunsul stă tocmai în acele luni de așteptare și în amprenta omului care a potrivit pielea pe lemn. Când cumperi un obiect de serie, primești un produs dintr-o fabrică rece.

Când alegi o tobă artizanală primești:

O voce unică– nu vor exista niciodată două tobe identice!

Păstrarea unui meșteșug– fiecare achiziție ține în viață o tradiție care altfel s-ar pierde în zgomotul tehnologiei moderne. Susții un om, nu o corporație.

Un instrument care îmbătrânește frumos – comparativ cu plasticul care se degradează fizic și acustic, pielea se ,,maturizează”. Cu cât se cântă mai mult la ea, cu atât sunetul devine mai bogat, mai așezat și mai profund.

Se pare că alegerea unei tobe di piele naturală este o decizie a sufletului, nu a logicii de raft. Este puntea de legătură dintre ritmul inimii noastre și ritmul pământului. Data viitoare când veți bate o tobă, închideți ochii și ascultati cu atenție: nu auziți doar o bătaie, auziți ecoul satului, răbdarea meșterului și povestea unui instrument care a invățat din nou să respire.

     Roxana Tănase

Articolul Suflet ascuns în ritm. Povestea nespusă și alchimia din spatele tobelor din piele naturală apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mădălina Tanasă este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Romanul său de debut „Blestemul podului” înfățișează evenimente din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial într-o narațiune originală, modernă, cu un ritm alert, ce nu poate fi egalat decât de forța și vârtejul evenimentelor, ca un puzzle cu fine accente psihologice.  Un puzzle se dovedește a fi și primul său roman pentru copii „Comoara din munți”.

 „Comoara din munți” deschide noua colecție a Editurii Corint, „Voci autohtone”, o colecție care își propune să dea glas autorilor români contemporani. Cartea este strâns legată de lumea rurală, de legendele și poveștile locului, de copilăria petrecută la bunici și de acele vacanțe în care orice potecă poate deveni începutul unei aventuri. Romanul îl are protagonist pe Călin, un băiețel de 12 ani, care ajunge să-și petreacă vacanța într-un sat de munte după ce părinții săi pleacă la muncă în Italia. Departe de orașul cu care era obișnuit, băiatul descoperă un alt mod de viață, își face prieteni și pornește pe urmele unei comori. Pe parcursul poveștii, Călin descoperă și altfel de comori: prietenia, încrederea, curajul, acceptarea și bucuria de a aparține unui grup. Cartea vorbește, de asemenea, cu sensibilitate, despre copiii ai căror părinți sunt nevoiți să plece în străinătate pentru a munci, despre dor, adaptare și nevoia de a găsi un loc în care să te simți acasă. Un farmec aparte al romanului îl reprezintă legătură cu spațiul nemțean. Povestea are la bază elemente reale, legende și relatări ale localnicilor din zona Neamțului, inclusiv povești despre haiducul Baltă și despre comorile despre care se spune că ar fi fost ascunse prin munți. Pentru noi, cei care trăim într-un spațiu atât de bogat în povești, această legătură dintre realitate, legendă și literatură este cu atât mai valoroasă. Comoara din munți ne amintește că aventura nu trebuie căutată întotdeauna în lumi îndepărtate. Uneori, ea se află chiar în locurile în care trăim, în poveștile auzite de la bunici și în legendele transmise transgenerațional.

Pasiunea Mădălinei Tanasă pentru literatura pentru copii s-a concretizat, în ultimii ani, prin articole și recenzii dedicate cărților pentru cei mici, dar și prin implicarea în promovarea lecturii. Din 2023, coordonează Clubul de Lectură al Casei din Iași și, poate din acest motiv prezentarea cărții nu a fost una convențională. Autoarea i-a implicat pe elevii noștri, transformând întâlnirea într-o adevărată aventură. Pentru a le stârni curiozitatea și dorința de a descoperi povestea, copiii au fost invitați să pornească pe urmele comorii. Întrebările, indiciile și dialogul cu autoarea au făcut ca romanul să prindă viață chiar înainte de a fi citit. A fost o prezentare interactivă, în care elevii au devenit, pentru câteva momente, mici exploratori. Curiozitatea lor a crescut treptat, iar misterul comorii i-a apropiat și mai mult de poveste. La final, întâlnirea a avut și un moment deosebit de emoționant: Mădălina Tanasă le-a oferit autografe tuturor copiilor, lăsându-le nu doar o amintire frumoasă a întâlnirii, ci și bucuria de a avea în mâini o carte semnată chiar de autoarea ei.

Ne bucurăm că această întâlnire a avut loc la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Borca, cu sprijinul domnului director Vasile Amariei, care a susținut acest proiect și a înțeles importanța unor astfel de întâlniri pentru elevii noștri. Evenimentul a fost realizat la inițiativa doamnelor bibliotecare Iolanda Lupescu și Despina Gheorghiu, cărora le mulțumim pentru implicare și pentru preocuparea constantă de a aduce cartea și oamenii care o scriu mai aproape de copii, și la invitația doamnelor profesoare de limba și literatura română Cristina Chirilă și Ecaterina Carază.

Întâlnirea cu Mădălina Tanasă a demonstrat, încă o dată, că lectura poate deveni o adevărată aventură atunci când este oferită copiilor cu imaginație, căldură și bucurie. O poveste în care personajele și întâmplările sunt apropiate de universul lor reușește să le stârnească interesul, să le trezească emoții și, în același timp, să le deschidă drumul către reflecție și dialog. Prin intermediul personajelor și al situațiilor cu care intră în contact, elevii descoperă comportamente, le analizează, le pun sub semnul întrebării și învață să caute alternative. În acest fel, lectura devine mai mult decât o activitate școlară: devine un exercițiu de gândire și de raportare la lumea înconjurătoare. Se consolidează deprinderea de a analiza critic situații și exemple din viața de zi cu zi, iar unul dintre principiile esențiale ale studiului integrat al textului literar își găsește astfel expresia firească – conectarea literaturii la realitate și reflectarea vieții în literatură.

Am plecat de la această întâlnire cu bucuria că o nouă poveste și-a găsit locul la Borca, dar, mai ales cu sentimentul că și-a găsit locul în inimile unor copii curioși, entuziaști și dornici să afle unde se ascunde comoara. Pentru că, uneori, cea mai frumoasă comoară pe care o poate descoperi un copil este chiar povestea care îl face să vrea să citească mai departe.

Prof. Cristina Chirilă

Articolul „Comoara din munți” – o poveste de acasă apare prima dată în Ecoul muntilor.

Uneori, o reușită poate începe de la un „hai să facem și noi ceva” spus dintr-o frustrare amestecată cu mult dor de casă, din umblatul printre străini sau doar din dorința de a nu mai sta blocat între betoanele orașului. Și poate că, inițial, credeam că acel „hai să facem” rămâne o discuție de purtat la serile de macaua, că îi lăsăm pe cei mai mari să se implice, cum au făcut-o și până acum, în felul lor, și că, deși nu e neapărat imposibil, e destul de greu să ne organizăm atunci când, în mare parte, suntem fiecare în alt colț al țării. Totuși, vacanța de vară este un prilej bun de a petrece mai mult timp împreună, acasă, iar printre povești și nopți albe, să ne vină idei.

Dintr-o idee… și încă una…și încă una, am ajuns în finala pentru titlul de Sat European de Tineret. Poate pentru unii nu pare mare lucru, pentru alții poate chiar nu înseamnă nimic, dar pentru noi e un start. Nu schimbăm totul peste noapte și evident, nici nu trebuie. Un început de „hei, dacă ne implicăm, putem”. Picătură cu picătură, până umplem un ocean.

Dar de fapt ce înseamnă această finală pentru noi? Titlul de Sat European pentru Tineret nu înseamnă doar o diplomă, ci o oportunitate de a pune în practică ideile pe care le avem și de a face din Grințieș un loc unde tinerii să simtă că sunt văzuți, că sunt importanți în comunitate și că au ce face acasă. Cu toate acestea, nu ne dorim să lăsăm pe nimeni deoparte. Nu vrem să existe prăpastii între generații și să fim separați de diferențele de vârstă. Cu toții facem parte din aceeași comunitate și am fi onorați să vedem că, alături de tineri, se implică în activitățile noastre atât adulții, cât și bătrânii satului.

Ne dorim să împletim autenticitatea locului cu viața modernă. Iar pentru cei care au fost aici înaintea noastră, ne dorim să păstrăm ceea ce merită păstrat. Tradițiile, poveștile, obiceiurile și felul de a fi al oamenilor din Grințieș nu trebuie să dispară pentru ca noi să construim ceva nou. Din contră, vrem să le ducem mai departe și să le găsim un loc în prezent. În această direcție am propus în candidatura noastră activități culturale, sportive, seri de filme și de jocuri, întâlniri și evenimente în aer liber, dar și proiecte prin care să descoperim și să punem mai mult în valoare locul în care trăim. Pentru asta, ne dorim să avem o comună curată și frumos amenajată, să ne bucurăm așa cum trebuie de natură și de resursele ei, de râul Bistricioara și de vârfurile din jur. Vrem să existe activități pentru cât mai mulți dintre noi, indiferent dacă ne place sportul, muzica, arta, voluntariatul sau pur și simplu vrem să facem parte dintr-un grup.

Dar poate că cel mai important pentru noi nu este o activitate anume, ci sentimentul pe care vrem să îl creăm. Cu riscul de a ne repeta, vrem să transmitem că se pot întâmpla lucruri și la noi în comună, că suntem uniți și că avem deja multe dintre lucrurile de care avem nevoie pentru a crea un loc în care să ne simțim bine, să ne întoarcem cu drag și să ne dorim să rămânem. Și un lucru foarte important pentru noi este că nu trebuie să așteptăm mereu să vină cineva să facă lucrurile în locul nostru.

Poate că asta înseamnă, de fapt, să fii Sat European de Tineret: nu să schimbi ceea ce este Grințieșul, ci să-i dai mai multă viață. Să aduci împreună oameni care, poate, nu s-ar fi întâlnit altfel. Să faci loc pentru idei noi fără să uiți de cele vechi. Să ai curajul să încerci.

Noi am pornit de la un „hai să facem” și am ajuns aici. Acum vrem să mergem mai departe. În lunile care urmează, vom avea parte de mentorate și ședințe, va trebui să ne refacem candidatura, să punem lucrurile la punct și să arătăm ce poate face Grințieșul atunci când oamenii se implică și trag în aceeași direcție.

Dacă vom reuși să câștigăm acest titlu, începând cu ianuarie 2027 vom pune în practică ceea ce ne-am propus. Și ne-ar bucura enorm ca lucrurile pe care le vom începe atunci să nu se oprească după un singur an, ci să prindă rădăcini și să rămână în comunitatea noastră și mai departe. Munca mai grea și abia acum începe, dar suntem pregătiți să ne implicăm, să învățăm, să ne organizăm și, mai ales, să nu renunțăm atunci când lucrurile nu ies din prima. Avem încă multe de pus la punct, multe idei de transformat în planuri și multe lucruri de învățat pe parcurs. Dar avem și oameni care cred în ideea asta, iar pentru noi asta contează cel mai mult. Pe această cale, vrem să-i mulțumim doamnei primar Ana Buștihan pentru că ne-a susținut și a avut încredere în noi, dar și părinților și prietenilor noștri, care s-au bucurat să ne audă vorbind despre ideile noastre și ne-au încurajat să mergem mai departe. Poate că, fără susținerea celor din jur, acel „hai să facem” ar fi rămas doar o idee. Faptul că am găsit oameni care au crezut în noi ne-a dat curaj să facem următorul pas.

Indiferent de rezultatul final, faptul că am ajuns până aici ne arată că merită să avem încredere în noi și în comunitatea noastră. Pentru noi, toată experiența asta este mai mult decât o finală. Este un început și sperăm să fie un început care să ne dea nouă, dar și altor tineri, curajul să ne implicăm mai mult și să încercăm să facem lucruri și aici, acasă.

Așa că, dacă aveți o idee, spuneți-ne-o. Dacă aveți o poveste, o tradiție sau pur și simplu ceva ce credeți că ar merita făcut, vrem să auzim. Poate nu o să iasă totul din prima și poate o să mai dăm și cu stângul în dreptul, dar măcar încercăm. Până la urmă, de la un „hai să facem” am pornit. Și cine știe unde mai putem ajunge dacă mai vin și alții cu noi.

Vă mulțumim!

Cu recunoștință,

Grupul de inițiativă: Ovidiu Andrieș, Andrei Bucur, Mădălina Busuioc, Bianca Curcă, Constantin Marin, Andrei Sfarghi

Articolul Grinţieşenii ajung în finala pentru titlul de Sat European de Tineret! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cele 14 troițe nu sunt doar semne așezate pe un drum de munte. Ele sunt 14 chemări la rugăciune, 14 popasuri ale omului într-o continuă alergare și 14 mărturisiri ale credinței omului parcă din ce în ce mai fricos și anxios. De la prima până la ultima troiță, drumul devine o adevărată cale a Crucii, împotriva destinului lui Nichifor Lipan, în care omul este chemat să lase în urmă zgomotul lumii, deznădejdea și să-și ridice privirea către Dumnezeu. El ne poartă spre veșnicie în isihie cu speranță.

Evenimentul capătă o semnificație aparte în apropierea sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci. Evanghelia ne amintește de șarpele de aramă înălțat de Moise în pustie: cei care fuseseră mușcați trebuiau să-și ridice privirea și să privească spre semnul rânduit de Dumnezeu pentru vindecare.

Și astăzi, în mijlocul unui „pustiu” al lumii în care fiecare om poartă propriile răni și încercări, Crucea ne cheamă să ridicăm ochii. Nu putem îndepărta întotdeauna toate greutățile drumului nostru, dar putem alege spre Cine privim în mijlocul lor.

Cele 14 troițe așezate pe munte ne amintesc tocmai acest lucru: urcușul către Dumnezeu se face pas cu pas. Uneori drumul este ușor, alteori anevoios; uneori avem putere, alteori simțim că nu mai putem. Dar la fiecare popas, Crucea ne spune că nu suntem singuri.

Iar faptul că aceste troițe au fost sfințite în prezența unei comunități atât de numeroase este, la rândul său, un semn de nădejde. Într-o vreme în care oamenii sunt adesea tot mai grăbiți și mai îndepărtați unii de alții, credința continuă să-i adune, să-i unească și să-i îndemne să urce împreună.

Cele 14 troițe mărturisesc aceeași credință: că drumul omului nu se termină în pustiu, că rana nu are ultimul cuvânt și că, atunci când ne ridicăm privirea spre Hristos, Crucea poate deveni izvor de viață și nădejde făcându-ne imuni la mușcăturile șerpilor ce ne ies în cale.

Fie ca aceste troițe să rămână peste ani nu doar repere ale muntelui, ci și repere ale sufletului, chemându-i pe toți cei care vor trece pe acest drum să se oprească pentru o clipă, să se roage și să-și amintească de Dumnezeu. Totodată să primească Preamilostivul jertfa celor care au trudit într-o formă sau alta la edificarea acestor monumente mărturisitoare  de credință!

Preot Paroh Mihai IFRIM

Articolul Mai multe cruci într-un urcuș spre Cruce apare prima dată în Ecoul muntilor.

I.L. Ai crescut printre flori și plante medicinale, bunica ta fiind celebra Mama Ana, cunoscută pentru leacurile sale naturiste, cu care a tămăduit mii de oameni. Tatăl tău, Ștefănel Lupescu, este inginer silvic, iar noi ne gândeam că la absolvirea liceului vei alege o meserie care să continue tradiția familiei?  De ce ai ales mecanica și mașinile?

S.C.L. Nici alegerea liceului nu a sugerat neapărat un parcurs în „afacerea de familie”, având  în vedere că am absolvit profilul Matematică-Informatică. Cu toate acestea, purtam încă din copilărie o pasiune neîmplinită: mașinile și domeniul transporturilor. Nu mă limitam doar la a mă juca cu ele, ci eram fascinat să le dezasamblez pentru a le înțelege componentele și modul de funcționare. Pe măsură ce am crescut, această curiozitate s-a îndreptat spre scutere și motociclete, ca mai apoi să evolueze firesc către automobile. Îmi amintesc și astăzi cum, săptămânal, îmi desfăceam scuterul, îl curățam și îl reasamblam. A urmat o motocicletă, iar ulterior, prima mea mașină, pe care am început să o modific singur.

I.L. Aproape că nu te-ai bucurat de vacanțele de student , după câte știu ai lucrat tot timpul în domeniul pe care ți l-ai ales ca profesie. Ce voiai să câștigi? Bani? Experiență? Era pură pasiune?

S.C.L. Într-adevăr, mi-am petrecut aproape toate vacanțele în ateliere mecanice. Nu o făceam pentru bani, ci din dorința de a înțelege cât mai bine sistemele din spatele unui autovehicul. Fiind atât de pasionat, eram pur și simplu bucuros să fiu acolo și îmi amintesc cu drag cum rămâneam adesea până târziu în noapte. Mai târziu, în timpul masteratului și al doctoratului, am închiriat un garaj unde lucram la propria mea mașină de Drag — un model sport modificat. Totuși, asta nu înseamnă că nu am avut parte de relaxare, ci doar că le îmbinam: în fiecare an mergeam la mare cu tabăra facultății, obținută pe baza rezultatelor academice, și, bineînțeles, petreceam timp la munte, în zona copilăriei. Acele momente la munte au rămas cele mai prețioase pentru mine, iar astăzi au aceeași însemnătate și pentru copiii mei.

I.L.Te-ai gândit că vei deveni universitar?  Că vei preda?

S.C.L. Sincer să fiu, nu. Eram în anul II de masterat și lucram la Brașov când am primit un telefon de la conducerea Facultății de Mecanică din Iași, prin care eram întrebat dacă nu aș dori să mă înscriu la doctorat și, cu timpul, dacă îmi va plăcea, să rămân cadru didactic universitar. La început am fost sceptic, dar am decis să încerc, spunându-mi că nu am nimic de pierdut. Și așa a fost: nu am pierdut nimic, ci am avut doar de câștigat. Un mare atu a fost faptul că, în timpul doctoratului, am participat la numeroase conferințe naționale și internaționale unde mi-am prezentat lucrările, ceea ce mi-a ușurat ulterior acomodarea cu predarea și lucrul alături de studenți.

I.L.Ce îți place mai mult în profesia de inginer?

S.C.L. Ceea ce mă atrage cel mai mult la profesia de inginer (și în special în domeniul ingineriei mecanice și al autovehiculelor rutiere) este capacitatea de a transforma o idee abstractă sau o schiță de pe hârtie într-o realitate funcțională, palpabilă.

Îmi place enorm procesul de diagnoză și de rezolvare a problemelor tehnice: să înțeleg fiecare sistem în detaliu, să văd cum interacționează componentele sub influența forțelor fizice și să găsesc soluții pentru a le optimiza performanța, siguranța și eficiența. În plus, industria auto evoluează într-un ritm extraordinar, iar faptul că pot contribui activ la această transformare oferă o satisfacție profesională uriașă.

I.L. Ce abilități sunt necesare pentru a fi un bun inginer?

S.C.L. Consider însă că, dincolo de cunoștințele tehnice, cel mai important pentru un inginer este să fie cu adevărat pasionat și dornic să învețe continuu. Industria auto evoluează într-un ritm alert, de la sisteme clasice la propulsii electrice și tehnologii autonome, iar pentru a face performanță trebuie să ții permanent pasul cu ultimele inovații. Satisfacția de a fi parte din această transformare este de neegalat. De asemenea și materialele evoluează foarte rapid și trebuie în permanență să ținem pasul cu ele.

I.L. Descrie, te rog, activitatea universitară pe care o desfășori. Ce proiecte ai finalizat cu succes? Ai proiecte pe care vrei să le pui în aplicație?

S.C.L. Am fost implicat în numeroase proiecte, atât în cadrul Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași, unde am activat ca cadru didactic, cât și la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, unde îmi desfășor activitatea în prezent. De asemenea, am colaborat cu alte universități din țară și cu parteneri internaționali. Unele dintre aceste proiecte s-au finalizat deja, altele sunt în curs de desfășurare sau în etapa de evaluare, având în cadrul lor roluri de membru, responsabil sau director de proiect.

Nu trebuie neglijate nici proiectele realizate alături de studenți, fie că vorbim despre cercurile științifice, lucrările de diplomă sau disertație. Acestea sunt, poate, cele mai satisfăcătoare, deoarece îmi oferă ocazia de a vedea bucuria lor atunci când reușesc să construiască un buggy ori un stand didactic și de cercetare. Consider că toate proiectele sunt valoroase, însă esențial este ca majoritatea să aibă o finalitate practică, nu doar să rămână simple hârtii sau date în statistici.

I.L.Renunță mulți studenți la facultate când dau de greu? Facultatea de Mecanică este una din cele mai grele.

S.C.L. Este adevărat că Facultatea de Mecanică are un nivel ridicat de exigență și este percepută ca fiind dificilă, motiv pentru care există studenți care renunță pe parcurs. Rata de abandon apare de obicei în primii ani, când se face tranziția de la liceu la rigoarea disciplinelor fundamentale, precum matematica, fizica sau mecanica teoretică.

Cu toate acestea, din experiența mea, mulți nu renunță pentru că nu ar avea capacitatea necesară, ci pentru că își pierd motivația sau le lipsește perseverența atunci când dau de primele obstacole. Rolul nostru, ca profesori, este să îi ghidăm și să le arătăm că fiecare etapă grea este doar un pas spre formarea lor ca ingineri. Mecanica nu este imposibilă, ci necesită exercițiu constant, iar cei care rămân conectați și muncesc cu pasiune descoperă la final o profesie extraordinar de satisfăcătoare.

I.L. La practica și laboratoarele pe care le desfășori ai și studenți pasionați, dornici să profeseze și, mai ales, să nu plece în străinătate?

S.C.L. Da, absolut! La lucrările practice și în laboratoare am bucuria să întâlnesc mereu studenți cu o pasiune uriașă pentru inginerie. Sunt acei tineri care nu vin doar pentru o notă, ci își doresc cu adevărat să înțeleagă modul în care funcționează un sistem, să își pună amprenta pe un proiect și să profeseze în domeniu.

În ceea ce privește plecatul în străinătate, lucrurile s-au schimbat considerabil în ultimii ani. Piața muncii din România, mai ales în sectorul automotive și al ingineriei mecanice, a evoluat mult, iar astăzi există companii mari și oportunități excelente chiar aici, acasă. Mulți dintre studenții noștri realizează că pot avea o carieră de succes, bine remunerată, fără a fi nevoiți să plece departe de familie. Când văd că tehnologia din laboratoarele noastre și cerințele din industrie sunt la nivel european, decizia de a rămâne în țară devine una firească.

I.L.Mai e loc în viața ta și de pasiuni? Sau altfel de proiecte, civice, umanitare, de exemplu?

S.C.L. Deși activitatea din mediul universitar este uneori extrem de intensă, mai ales în perioadele de depunere a proiectelor, încerc să rămân la fel de implicat și în afara catedrei. Sunt președinte al HUB-ului Future România Suceava — un proiect dedicat sprijinirii tinerilor, inovației și educației, creat pentru a pune în valoare potențialul noilor generații de specialiști, cercetători și antreprenori. Conceptul se axează pe conectarea mediului academic cu cel industrial și pe crearea de oportunități reale pentru tinerii care își doresc să profeseze și să facă performanță în România.

Totodată, organizez diverse evenimente alături de studenți, cum a fost EXPO-FIMAR, o expoziție ce a reunit peste 100 de pasionați de automobile. Proiectul a avut un succes remarcabil, fiind mediatizat atât de televiziunile locale, cât și de cele naționale — o reușită cu atât mai mare cu cât a fost organizat exclusiv de un grup de studenți voluntari și un doctorand. Iar atunci când îmi mai rămâne puțin timp liber, mă bucur de o carte bună sau lucrez la viitoarele mele volume.

I.L. În ce spirit îți crești copiii?

S.C.L. Poate nu sunt un părinte model și recunosc că, fiind vorba despre un băiat și o fată, unele situații sunt mai dificil de gestionat. Cu toate acestea, încerc să îi cresc simplu, cu credință în Dumnezeu, dar și cu un spirit creativ, liber, responsabil și cu valori morale solide.

Vremurile actuale, dar și cele ce vor urma, sunt într-o continuă schimbare. Uneori este o adevărată provocare să le răspund la întrebările care apar, fie auzite la școală și la grădiniță, fie născute din propriile lor minți curioase. Consider însă că această etapă din viață este cea mai frumoasă și cea mai pură. Tocmai de aceea, este important să le protejăm bucuria și să nu le umbrim copilăria doar cu reguli rigide.

I.L.Ce  le transmiți absolvenților de liceu de la Borca? De ce să aleagă ingineria?

S.C.L. Absolvenților de la Borca le transmit, în primul rând, să aibă încredere în ei și în rădăcinile lor. Venim dintr-un loc cu oameni gospodari, dârzi și muncitori, iar aceste valori sunt cea mai bună fundație pentru orice drum veți alege.

De ce să alegeți ingineria? Pentru că ingineria nu este doar despre formule și calcule, ci despre puterea de a crea, de a construi și de a lăsa ceva palpabil în urma ta. Este profesia care vă oferă independență, un viitor sigur și satisfacția de a spune: »Această mașină, acest sistem sau acest proiect funcționează și datorită mie.« Într-o lume care se modernizează într-un ritm amețitor, inginerii sunt cei care proiectează viitorul. Vă aștept cu drag să vă continuați parcursul la facultate și să demonstrați din nou că de la Borca pleacă oameni de o valoare deosebită!

Nu închei fără să-ți adresez invitația de a veni în amfiteatrul liceului și a spune elevilor povestea ta de reușită acolo unde ți-ai dorit să ajungi. Îți mulțumesc că ai stat de vorbă cu mine!

Iolanda LUPESCU

Accept cu deosebită bucurie invitația! Va fi o adevărată onoare și o emoție aparte să revin în amfiteatrul liceului și să le vorbesc tinerilor de astăzi. Vă mulțumesc și eu pentru oportunitatea acestui dialog și pentru gândurile bune!

Cu stimă, s.l.dr.ing. Ștefan C-tin LUPESCU

Articolul De la pasiune la punerea în practică… Interviu cu șef lucrări dr.ing. Ștefan- Constantin Lupescu de la USV apare prima dată în Ecoul muntilor.

Evenimentul a fost organizat de Primăria și Consiliul Local Bicazu Ardelean, sub coordonarea primarului Ioan-Constantin Bîrsan.

Încă de la primele ore ale manifestării, atmosfera de sărbătoare s-a simțit pretutindeni. Curtea Căminului Cultural a devenit neîncăpătoare, iar vremea excelentă a fost un dar pentru marea  de oameni care au venit să petreacă împreună această zi.

Un filmuleţ pe melodia Angelicăi Flutur

Comercianții au întregit atmosfera de sărbătoare cu produse specifice, bunătăți și preparate care au adus, alături de muzică, și gustul autentic al unei zile de sărbătoare românească. Dar, dincolo de toate acestea, cel mai frumos lucru a fost prezența oamenilor. Oameni care s-au întâlnit, s-au îmbrățișat, au povestit, au cântat și au dansat.

Pentru că, până la urmă, o comunitate nu se măsoară doar în drumuri, clădiri sau cifre. O comunitate se măsoară în oamenii ei, cu Dumnezeu și cu România în suflet

Sărbătoarea a început într-o atmosferă solemnă, prin intonarea Imnului Național al României, urmată de un Te Deum, la care au participat preoții din Bicazu Ardelean. A fost un început cu semnificație profundă. Înainte de muzică și voie bună, comunitatea s-a oprit pentru câteva clipe în fața celor două repere care au însoțit generații întregi: credința și țara.

Au urmat alocuțiunile primarului Ioan-Constantin Bîrsan, precum și ale invitaților – primari ai localităților învecinate, consilieri locali și județeni și parlamentari. Discursurile au fost despre oameni, despre administrație, despre comunitate și despre nevoia de a păstra vii valorile care ne definesc.

  Dar cel mai emoționant moment al întregii sărbători a fost cel dedicat cuplurilor din Bicazu Ardelean care au împlinit 50 de ani de căsătorie. În fața comunității, acești oameni au fost premiați și felicitați pentru o jumătate de secol petrecut împreună. Cincizeci de ani, jumătate de secol, o viață…..

Mii de dimineți și seri, bucurii și încercări, copii crescuți, case construite, griji împărțite și, mai presus de toate, promisiunea de a rămâne împreună. Într-o lume în care totul pare să se schimbe atât de repede, acești oameni au oferit tuturor celor prezenți o lecție care nu se învață din cărți: iubirea adevărată înseamnă statornicie. Aplauzele au fost lungi, iar emoția – sinceră. Poate că, dintre toate premiile oferite în acea zi, acesta a fost cel mai greu de măsurat în cuvinte.

Apoi, Bicazu Ardelean a început să cânte. Pe scena amplasată în curtea cochetului cămin cultural au urcat artiști locali și invitați, într-un program artistic divers, pentru toate gusturile,  care a adus în fața publicului folclor, tradiție, tinerețe și muzică folk. Astfel, au încântat publicul: Maia Topliceanu, Andreas Albert, Grupul vocal „Ardelenii Neamțului”, Taraful Strâmbenilor, Maria și Ingrid Cornea, Grupul Folk „Eu Cred”, Robert Târnoveanu, Angelica Flutur, Cornelia și Lupu Rednic, Codruța Filip și Jonny Romano. Au fost ore de cântec și voie bună.S-a cântat despre dor, despre dragoste, despre sat, despre România și despre bucuria de a fi împreună. Artiștii locului au avut aceeași scenă cu artiști consacrați, iar acest lucru spune multe despre felul în care Bicazu Ardelean își privește tinerele talente: cu încredere și cu dorința de a le oferi o șansă.

Și peste toate, Ceahlăul. Poate că niciun decor nu putea fi mai potrivit pentru această sărbătoare. Muntele care a văzut trecând generații, care a păstrat povești și legende, care a rămas acolo, statornic, ca un reper.

Iar când noaptea s-a lăsat peste Bicazu Ardelean, cerul s-a aprins într-un spectaculos joc de artificii.Lumini peste oameni. Lumini peste case. Lumini peste Ceahlău. Un final de poveste pentru o zi în care întreaga comunitate a fost împreună.

   Bicazu Ardelean – o comunitate care își construiește identitatea culturală

„Cununa Ceahlăului” a demonstrat încă o dată că Bicazu Ardelean nu este doar un loc de o frumusețe aparte, ci și o comunitate care își construiește tot mai vizibil un profil cultural propriu. Prin evenimente precum Tabăra „Dăm Folk”, Târgul de Crăciun și, acum, „Cununa Ceahlăului”, Bicazu Ardelean a devenit un punct important și un reper pe harta culturală a județului Neamț. Sunt evenimente care aduc oamenii împreună, promovează tradițiile, oferă o scenă copiilor și tinerilor, aduc artiști valoroși în mijlocul comunității și, poate cel mai important, creează amintiri.

Iar amintirile sunt cele care rămân.

Peste ani, poate că cineva își va aminti de această zi și va spune:

„Am fost acolo, la Cununa Ceahlăului…”

„Am fost la DĂM FOLK…”

Și poate că va zâmbi.

Să sperăm că anul care vine ne va găsi pe toți sănătoși, împreună și, mai presus de toate, în pace. Pentru că, într-o lume care are atât de multă nevoie de liniște, cea mai frumoasă sărbătoare este aceea în care oamenii pot fi împreună fără teamă, pot cânta fără griji și își pot privi copiii cu speranță.

La mulți ani, Bicazu Ardelean!

Marius Coşerariu

Articolul CÂND UN SAT ÎȘI POARTĂ CU MÂNDRIE CUNUNA Sărbătoarea comunei Bicazu-Ardelean- „Cununa Ceahlăului” o zi în care Bicazu Ardelean și-a sărbătorit oamenii, tradițiile și sufletul apare prima dată în Ecoul muntilor.

În lumea asta zbuciumată, dominată de tehnologii tot mai avansate, dar și de consumism și risipă, întoarcerea la simplitate pare a fi calea spre salvarea noastră. Și unde poți găsi calea spre simplitate, dacă nu în natură, mai cu seamă pe munte. Îmi place să asemuiesc viața noastră omenească cu o călătorie pe munte. Pornim cu gândul de a ajunge acolo sus, aproape de cer, pregătiți mai mult sau mai puțin, cu mai multe sau cu mai puține în rucsac, unii sprinteni, alții mai temători. Pășim câteodată semeți și încrezători, altădată cam târâș-brânciș. Alegem potecile. Unele sunt scurte, dar cu panta mai mare. Altele mai lungi, dar mai domoale. Unele marcate, altele nu. Ne însoțim pentru o vreme cu alți călcători de poteci. Rămânem câteodată singuri pe cărare. Unii răzbesc să ajungă sus din prima încercare, alții renunță și se întorc de unde au plecat, să mai încerce altădată…sau nu. Tare aș vrea să ne găsim într-o zi toți acolo sus!

Da! Întoarcerea la simplitate înseamnă întoarcerea la firesc, adică la…natură. Asta înseamnă mult mai mult decât a merge pe munte din când în când. Cu timpul, călcătorul de poteci dezvoltă o relație profundă cu muntele, cu natura și cu valorile pe care acestea le cultivă. Pentru un montaniard, muntele nu este doar un loc de petrecere a timpului liber, mici și bere în aer liber, ci un spațiu de învățare, de reflecție și de descoperire a propriilor limite. Nu mai e vorba de o evadare din acea „acasă” care te agresează cu probleme sau cu lene, ci de o întoarcere la adevărata „acasă”.

Prietenia nu poate exista decât dacă există respect. Muntele este un mediu spectaculos, dar în același timp vulnerabil. Pădurile, pajiștile alpine, izvoarele și fauna sălbatică formează un ecosistem care poate fi afectat cu ușurință de comportamentul iresponsabil al oamenilor. Natura te respectă, respect-o și tu! Vorba aia cu prietenul ce se cunoaște la nevoie e valabilă și în acest context. Dar valabilă este și reciprocitatea.

Pe munte poți învăța modestia. În fața naturii, omul realizează cât de mic este. Un vârf înalt, o furtună apărută din senin sau o vale adâncă îi amintesc că nu poate controla totul. Muntele îi oferă lecții de răbdare și îi arată că succesul nu vine întotdeauna rapid. Adeseori, atingerea unui obiectiv presupune ore întregi de urcare, efort, perseverență. Tocmai de aceea, satisfacția ajungerii pe un vârf este atât de mare: ea este rezultatul muncii și al determinării.

Nu poți fi montaniard fără nițică disciplină. Drumețiile și ascensiunile montane necesită pregătire. Planificarea traseului, verificarea prognozei meteo, echiparea adecvată,  cunoașterea limitelor fizice, identificarea factorilor de risc sunt fundamentale. Pentru că muntele presupune asumarea responsabilității pentru propriile decizii. O alegere greșită poate avea consecințe serioase. Astfel, montaniardul dezvoltă un spirit organizat și prudent, fără a-și pierde dorința de aventură.

O altă caracteristică definitorie a montaniardului este camaraderia. Pe munte, oamenii învață să se ajute reciproc. Aici nu este neobișnuit ca persoane care nu se cunosc să își ofere informații despre trasee, apă, condițiile vremii sau chiar sprijin în situații dificile. Solidaritatea este o valoare esențială, deoarece siguranța tuturor depinde adesea de colaborare și respect reciproc. Din acest motiv, comunitatea montaniarzilor este adesea caracterizată prin deschidere și prietenie.

A fi montaniard înseamnă și o formă de manifestare a libertății. Pe potecile de munte dispar presiunile cotidiene, agitația orașului și ritmul alert al vieții moderne. În schimb, apare sentimentul de independență și de apropiere față de lumea naturală. Fiecare pas pe traseu devine parte a unei experiențe care nu poate fi măsurată în rezultate materiale, ci în emoții, amintiri și stări sufletești. Un foc de tabără, o chitară ce însoțește într-un cântec simplu, rostiri de versuri sincere, trăiri.

Nu știu dacă te naști, sau devii montaniard. Oricum ar fi, ajungi să fii un om care nu încetează să învețe. Oricând, orice, de la/pe cine. Fiecare ieșire pe munte îți aduce informații noi și experiențe diferite. Curiozitatea și dorința de a înțelege natura fac parte din identitatea ta.

În concluzie, a fi montaniard nu înseamnă doar să urci munți. Înseamnă să respecți natura, să accepți provocările, să îți cunoști limitele și să te bucuri de lucrurile simple. Înseamnă disciplină, responsabilitate, solidaritate și dorința permanentă de explorare. Muntele devine astfel nu doar un loc, ci o școală a caracterului, iar montaniardul este omul care a ales să învețe din lecțiile ei. Pentru el, fiecare traseu reprezintă o călătorie atât prin peisaje spectaculoase, cât și prin propriul univers interior. Sincer, nu prea îmi place denumirea asta de „montaniard”. Prefer să-i cuprind înțelesul în expresii cu iz românesc: „prieten de munte”, „iubitor de munte”, „bolnav de munte”.

P.S. Dacă ar fi trebuit să scriu ceva despre participarea mea la acest proiect cu ceva vreme în urmă, aș fi început cu: „Cine…Doamne, Iartă-mă, m-o pus să plec pe munte cu copchiii iștea care se închiedică și pe loc drept asfaltat!?” Acum, după activitățile întâmplate în cadrul Clubului de jurnalism de mediu, pot să închei astfel: „Să dea Doamne-Doamne să intre și să rămână în pruncii ăștia (și în cât mai mulți alții) boala asta numită montaniardism!” (Ha! Am mai inventat un cuvânt!)

Petru Bordianu

Articolul Petru Bordianu – A nu fi, sau mai bine a fi … montaniard apare prima dată în Ecoul muntilor.

Timp de două zile, parcul a răsunat de acorduri de chitară, versuri și emoție. A fost un festival construit în jurul unei idei simple, dar importante: copiii și tinerii care iubesc poezia și muzica folk merită să aibă o scenă pe care să poată cânta, să se exprime și să fie ascultați.

Prima zi a festivalului a fost dedicată tinerelor talente din Piatra-Neamț, dar și din împrejurimi, care au urcat pe scenă cu emoție, curaj și bucuria de a cânta în fața publicului. Lor li s-au alăturat Grupul Folk ,,Eu cred”  și artistul Adrian Sărmășan, într-un concert de zile mari, completând o zi plină de sensibilitate și autenticitate.

A doua zi a continuat în aceeași atmosferă, cu noi momente artistice susținute de copii și tineri, urmate de evoluțiile unor adolescenți aflați în plină ascensiune artistică: Alisa Funingănă, Antonia Zabulic,  Ionuț Coșerariu și Matei Mihăilă, dar și de întâlnirea cu îndrăgita trupă Țapinarii, care a oferit publicului un concert apreciat și savurat de cei prezenți.

Un moment aparte l-a constituit aprecierea fiecărui copil-artist participant, primind câte  un trofeu personalizat și o diplomă, ca semn al recunoașterii și al curajului de a urca pe scenă. Pentru organizatori, premiul cel mai important nu a fost competiția, ci încurajarea copiilor de a continua să cânte, să creeze și să iubească muzica.

        PETRODAVA FOLK FESTIVAL, a demonstrat că există public pentru evenimente culturale de calitate, organizate fără excese și fără ca muzica să devină un pretext pentru alte forme de divertisment.

A fost, poate, primul festival de folk din Piatra-Neamț la care oamenii nu au venit pentru bere și mici, ci pentru muzică.

Publicul a fost unul elevat, civilizat și educat, conectat la ceea ce se întâmpla pe scenă. Oamenii au ascultat artiștii, au aplaudat, au susținut copiii și au trăit fiecare moment artistic cu respect și atenție.

Iar un detaliu aparent simplu a spus foarte multe despre atmosfera evenimentului: la final, parcul a rămas curat. Nu a fost nevoie de o intervenție specială a echipelor de salubritate pentru a reface spațiul după festival. Cei care au venit la PETRODAVA FOLK FESTIVAL au demonstrat că respectul pentru cultură poate fi însoțit și de respect pentru spațiul public.

Pe parcursul celor două zile, Parcul „Nicu Albu” a fost plin, estimându-se o prezență de peste 800 de persoane pe durata festivalului.

Mai mult decât atât, PETRODAVA FOLK FESTIVAL a reprezentat primul eveniment public organizat în Parcul „Nicu Albu”, transformând pentru două zile acest spațiu într-o adevărată scenă culturală în aer liber.

Dincolo de numele artiștilor invitați și de numărul spectatorilor, adevărata miză a festivalului a fost reprezentată de copii și tineri.

Ei au fost cei care au deschis cele două zile de festival, ei au adus emoția autentică pe scenă și ei au demonstrat că muzica folk are viitor.

Pentru unii dintre ei, poate a fost prima întâlnire cu o scenă adevărată și cu un public numeros. Pentru alții, încă un pas într-un drum artistic pe care au început deja să îl construiască. Pentru toți însă, PETRODAVA FOLK FESTIVAL a fost o experiență care le va rămâne în amintire.

PETRODAVA FOLK FESTIVAL – ediția I nu a fost doar un eveniment muzical. A fost o declarație de încredere în generația tânără, în cultură și în puterea muzicii de a aduce oamenii împreună.

Iar dacă prima ediție a fost un început, atunci mesajul transmis de public este unul cât se poate de clar:

Piatra-Neamț are nevoie de cultură. Are nevoie de muzică. Are nevoie de astfel de evenimente.

PETRODAVA FOLK FESTIVAL se încheie cu aplauzele publicului, cu emoția copiilor și cu speranța că această poveste va continua.

Evenimentul a fost finanțat de Municipiul Piatra-Neamț, din fonduri publice nerambursabile de interes general, în baza Legii nr. 350/2005, și implementat de Asociația Culturală „Eu Cred” Tașca.

Articolul PETRODAVA FOLK FESTIVAL -folkul și poezia acasă la Piatra-Neamț- apare prima dată în Ecoul muntilor.

Un nou festival de muzică folk se naște la Piatra-Neamț. „Petrodava Folk Festival”, un proiect conceput de Asociația Culturală „Eu Cred” Tașca, își propune să aducă, timp de două zile, în Parcul „Nicu Albu”, artiști consacrați ai genului, dar și copii și tineri aflați la început de drum, într-o întâlnire artistică în care experiența se întâlnește cu entuziasmul, iar cântecul devine punte între generații.
În zilele de 22 și 23 august, Parcul „Nicu Albu” din Piatra-Neamț va deveni un spațiu al muzicii, al întâlnirii și al emoției. Într-un cadru natural deosebit, completat de elementele arhitecturale și de atmosfera aparte a zonei, publicul iubitor de folk din Piatra-Neamț și din împrejurimi este invitat la un eveniment care își dorește să devină, în timp, un reper cultural al orașului.
Numele festivalului nu este întâmplător. „Petrodava” trimite la vechea denumire a așezării de pe Bistrița și reprezintă o invitație discretă la redescoperirea și păstrarea memoriei istorice a orașului. Prin muzică, organizatorii își propun să readucă în atenție un nume care nu trebuie uitat și să așeze cultura contemporană într-un dialog simbolic cu istoria locului.
Prima zi a festivalului, sâmbătă, 22 august, începând cu ora 16.00, va fi deschisă de copii și tineri. Talentații elevi ai Asociației Culturale „Eu Cred”, alături de alți copii și tineri din Piatra-Neamț, vor avea privilegiul de a deschide un eveniment în care scena nu va fi doar un loc de spectacol, ci și unul de afirmare.
Pentru acești tineri artiști, întâlnirea cu publicul reprezintă mai mult decât o simplă apariție. Este o experiență care poate însemna încredere, curaj și, poate, începutul unui drum artistic.
După evoluția lor, scena va fi preluată de unul dintre numele importante ale muzicii românești: Adrian Sărmășan, cantautor apreciat pentru stilul său inconfundabil și nonconformist, aflat la confluența dintre folk, pop, rock și country. Considerat de cunoscători un adevărat „arhitect al sunetului”, Adrian Sărmășan va aduce la Piatra-Neamț un univers muzical construit din sensibilitate, experiență și autenticitate.
Seara primei zile va continua cu Grupul Folk „Eu Cred”, formație care va aduce în fața publicului cântece încărcate de sensibilitate și mesaj, și cu Cristina Marin, una dintre vocile reprezentative ale folkului nemțean, o voce puternică și expresivă, prin care cântecul devine, adesea, o formă de rugăciune și de apropiere de Dumnezeu.
Duminică, 23 august, cea de-a doua zi a „Petrodava Folk Festival” va păstra aceeași formulă care pune în centrul evenimentului întâlnirea dintre generații.
Și de această dată, scena va fi deschisă de copii și tineri, cărora li se va alătura Ionuț Coșerariu, o voce aflată în plină creștere și afirmare pe tărâmul muzicii folk.
Festivalul și seara vor fi încheiate într-o notă energică și originală de Trupa „Țapinarii”, una dintre formațiile îndrăgite în special de publicul tânăr. Cu un stil propriu, direct, neconvențional și recognoscibil, „Țapinarii” promit un final pe măsura unui festival care își dorește să fie viu, apropiat de public și conectat la generațiile de astăzi.
Unul dintre cele mai frumoase gesturi ale organizatorilor este dedicat copiilor și tinerilor care vor urca pe scena festivalului.
Fiecare dintre ei va primi o diplomă și un trofeu, însă adevărata recompensă nu va putea fi pusă într-o vitrină.
Va rămâne amintirea de a fi cântat pe aceeași scenă cu artiști consacrați, de a fi împărțit același microfon și de a fi simțit, poate pentru prima dată, emoția unui festival adevărat.
Pentru un copil care visează să devină artist, o asemenea experiență poate valora mai mult decât orice premiu. Poate fi momentul în care un vis, până atunci rostit în șoaptă, începe să capete contur.
Iar aici se află, poate, una dintre cele mai importante mize ale „Petrodava Folk Festival”: nu doar să ofere publicului muzică de calitate, ci să creeze contexte în care viitorii artiști să poată fi văzuți, ascultați și încurajați.
Un festival pentru oraș și pentru memoria lui
Prin „Petrodava Folk Festival”, Asociația Culturală „Eu Cred” Tașca propune Piatra-Neamțului nu doar un nou eveniment muzical, ci un proiect cultural care își propune să valorifice spațiul urban, patrimoniul simbolic al orașului și energia generațiilor tinere.
Timp de două zile, Parcul „Nicu Albu” va deveni loc de întâlnire pentru copii, tineri, artiști, părinți, iubitori ai muzicii folk și publicul larg. Un loc în care cântecul va urca de la emoția unui copil aflat la început de drum până la experiența unor artiști consacrați.
„Petrodava Folk Festival” este finanțat de Municipiul Piatra-Neamț, printr-un proiect implementat de Asociația Culturală „Eu Cred” Tașca, în baza Legii nr. 350/2005, privind regimul finanțărilor nerambursabile din fonduri publice pentru activități nonprofit de interes general.
Și poate că, peste ani…
Poate că, peste ani, unii dintre copiii care vor urca în aceste zile pe scena din Parcul „Nicu Albu” își vor aminti cu emoție de primul lor festival adevărat.
Poate că își vor aminti de public, de luminile scenei, de tremurul din voce, de colegii alături de care au cântat și, mai ales, de artiștii consacrați cu care au împărțit aceeași scenă.
Iar atunci, când vor fi devenit la rândul lor artiști, poate vor înțelege că un festival nu înseamnă doar muzică și aplauze. Înseamnă șansa de a aprinde o lumină într-un om aflat la început de drum.
Asta își dorește să fie „Petrodava Folk Festival”: un loc în care trecutul orașului este readus în memorie prin nume, prezentul este celebrat prin muzică, iar viitorul este lăsat să urce pe scenă.
Pentru că, uneori, un cântec nu se termină atunci când se stinge microfonul, ci rămâne în oameni.

Articolul PETRODAVA FOLK FESTIVAL – două zile în care Piatra-Neamț își regăsește cântecul apare prima dată în Ecoul muntilor.

A fost un an al echilibrului fragil dintre copilărie și maturizare. Încă râdeam pe holurile școlii, încă ne bucuram de pauze și de glumele colegilor, dar în același timp începeam să înțelegem ce înseamnă responsabilitatea. În spatele zâmbetelor se ascundeau ore de pregătire, teme rezolvate până târziu, exerciții reluate de mai multe ori și momente în care oboseala ne făcea să ne întrebăm dacă vom reuși. Au existat zile în care totul părea ușor. Rezolvam subiecte, luam note bune și simțeam că suntem pe drumul cel bun. Dar au existat și zile în care greșelile ne descurajau, iar emoțiile păreau mai puternice decât încrederea. Cred că fiecare elev care a trecut prin Evaluarea Națională cunoaște acest amestec de speranță și teamă.

În tot acest timp, profesorii noștri au fost mai mult decât dascăli. Au fost oameni care au crezut în noi chiar și atunci când noi înșine ne îndoiam de propriile puteri. Au repetat explicații, au răspuns întrebărilor noastre, ne-au încurajat și ne-au amintit că un examen este important, dar nu este mai important decât omul care îl susține. Același sprijin l-am primit și din partea părinților. Uneori îi vedeam mai emoționați decât eram noi. Încercau să nu lase grijile să se observe, ne spuneau că orice rezultat va veni va fi bine, dar în privirea lor se citea dorința firească de a ne vedea împlinindu-ne visurile. Ei au fost cei care ne-au încurajat în fiecare zi, ne-au oferit liniște atunci când aveam nevoie și au avut răbdare să treacă alături de noi prin toate stările pe care le-am trăit.

Și apoi a venit ziua examenului.

Curtea școlii era diferită de oricare alta. Nu se mai auzeau râsete zgomotoase sau alergătura din recreații. În schimb, se vedeau priviri concentrate, îmbrățișări, șoapte și ultimele cuvinte de încurajare. Pentru câteva clipe, fiecare dintre noi părea singur cu propriile gânduri. Când am primit subiectele, emoțiile au fost copleșitoare. Dar după primele minute, tot ceea ce învățasem în ultimii ani a început să își găsească locul pe foaia de examen. Am scris, am șters, am recitit, am verificat și am încercat să nu las teama să îmi conducă pașii. În acele ore nu eram doar un elev care răspundea la întrebări. Eram rezultatul tuturor lecțiilor învățate, al muncii depuse și al oamenilor care au avut încredere în mine. Ieșirea din sala de examen a adus o altă explozie de emoții. Fiecare încerca să afle dacă răspunsurile lui au fost corecte. Discuțiile păreau nesfârșite: cineva era convins că a greșit, altcineva își făcea deja calcule pentru nota finală. Dar adevărul era unul singur: examenul se terminase, iar timpul nu mai putea fi întors.

A urmat proba la Matematică, cu aceeași intensitate, aceleași emoții și aceeași dorință de a demonstra că putem. Când și ultimul examen s-a încheiat, am simțit pentru prima dată după multe luni că povara pregătirii s-a ridicat de pe umerii noștri. Totuși, locul ei a fost luat imediat de o altă încercare: așteptarea rezultatelor. Poate că nimeni nu vorbește suficient despre această perioadă. Este un timp în care încerci să fii liniștit, dar îți revii mereu la aceeași întrebare: „Oare cum va fi?”. Îți amintești fiecare exercițiu, fiecare răspuns și fiecare ezitare. Încerci să îți ocupi timpul cu altceva, dar gândul revine mereu la momentul afișării rezultatelor. În aceste zile am înțeles că Evaluarea Națională nu măsoară doar ceea ce știm. Ea scoate la iveală răbdarea, perseverența, capacitatea de a merge înainte chiar și atunci când emoțiile sunt mari. Ne învață să avem curaj, să acceptăm că perfecțiunea nu există și că important este să oferim tot ce avem mai bun.

Indiferent de nota pe care o vom primi, un lucru rămâne cert: niciun număr nu poate cuprinde tot ceea ce suntem. Nu poate măsura bunătatea unui coleg, creativitatea unui elev, generozitatea unui prieten sau ambiția cuiva care nu a renunțat niciodată. O notă poate deschide o ușă, dar caracterul este cel care ne va purta mai departe în viață. Astăzi nu mai suntem doar elevii clasei a VIII-a. Suntem tineri care încep să pășească spre maturitate. În urma noastră rămân opt ani de amintiri: primul clopoțel, primele emoții, excursiile, concursurile, orele preferate, profesorii care ne-au inspirat și colegii care au devenit prieteni. Toate acestea ne-au format la fel de mult ca lecțiile din manuale. Peste puțin timp vom păși în liceu. Vom începe un nou capitol, cu alte provocări și alte visuri. Vom merge pe drumuri diferite, dar fiecare dintre noi va purta în suflet aceeași experiență care ne-a unit în această vară: emoția Evaluării Naționale.

Poate că peste ani nu ne vom mai aminti ce exercițiu am rezolvat primul sau ce subiect am avut la examen. În schimb, ne vom aminti cum ne bătea inima înainte să intrăm în sală, cum ne-au îmbrățișat părinții, cum profesorii ne-au spus să avem încredere și cum, la final, am înțeles că adevărata victorie nu înseamnă doar o notă mare, ci puterea de a merge înainte fără să renunți.

Evaluarea Națională este, în fond, mai mult decât un examen. Este puntea dintre copilărie și adolescență, dintre ceea ce am fost și ceea ce urmează să devenim. Iar noi pășim pe această punte cu emoție, cu recunoștință și cu speranța că cele mai frumoase pagini ale poveștii noastre abia acum încep.

Maya-Mihaaela BICĂJANU – clasa a VIII-a

Articolul Jurnalul unei absolvente după Evaluarea Națională apare prima dată în Ecoul muntilor.