Satul Mădei este așezat în una din cele mai frumoase poieni de pe Valea Bistriței, în dreapta râului, la o sută de km de Piatra Neamț și la aceeași distanță față de Suceava.
De pe Runcul Mădeiului, de pe Cărpiniș și de pe Muntele Secu poate fi admirat satul în toată măreția lui. Înspre nord, începe de la podul de peste Bistrița; în stânga se înalță versanții prăpăstioși ai măgurii Bâtca, pe care, cu greu, măceși și brazi necăjiți încearcă să trăiască și să oprească grohotișurile mereu curgătoare. Toamna, râpa întreagă capătă o culoare roșiatică de la fructele păduceilor. În fața Bâtcei se înalță tăcute și întunecate pădurile Lostiei și ale Șoldanului. Rareori scapă vântul printre cele două înălțimi. Suntem feriți astfel de vijeliile năprasnice ale locurilor deschise.
Spre răsărit, se revarsă pe toată întinderea satului, livezile însorite ale Cărpinișului. Acest vast platou este tăiat în două de Pârâul Puciosului, care se prăbușește numai pe praguri de piatră de la izvoare până ce se aruncă, cu bolovani cu tot, în albia Bistriței, încercând s-o sugrume, s-o împingă înspre sat. În zonă sunt izvoare cu apă pucioasă, de unde și numele.
Hotarul dinspre sud al satului este hotărât tot de Bistrița care, după o largă arcuire spre stânga, se strânge iarăși spre munte, Chiriacul de data aceasta, lăsând doar loc săpat în stâncă pentru șoseaua care face legătura cu Borca. De pe Runc se vede cum Bistrița ține în brațe întreg satul.
Înspre vest, satul se încheie cu albia Pârâul Mădeiului. Prin extindere, întreaga așezare a primit numele Mădei. Dincolo de pârâu sunt pădurile Chiriacului. Fiecare jgheab, pârâu, piatră mai mare are un nume cu aură legendară. Chiriacul este locul chiliei anahoretului Chiriac. Spre izvoare trecem pe lângă jgheabul lui Candrea, Straja, Arșița. Deasupra de ”chilii” este Groapa Miliței. De pe Smizi se văd Călimanii, Ceahlăul, Nigovanul, culmile Stânișoarei. Undeva, spre Cerbu, găsim Piatra Râmii. Coborâm pe plai, găsim cu greu, ascunsă și uitată, Piatra lui Ciobâcă sau Piatra Vânătă. Ciobâcă este un cognomen de proveniență ucraineană care înseamnă o barcă dintr-un copac scorburos sau cioplită dintr-un butuc. Cine știe ce s-a întâmplat acolo, cine a fost omul care a trăit sau a murit acolo? Numele Vasile Ciobâcă este menționat de către domnul învățător Mihai Petrescu în lucrarea Domniei Sale. În 1845 locuia în Mădei și Vasile Ciobâcă. Probabil un pescar venit dinspre părțile Ucrainei, care și-a întremat un adăpost deasupra Jgeabului Bătrân. Pe Runc, ne putem odihni într-un loc mai așezat – Groapa Olarului. E adevărat că întreaga zonă e numai din argilă și piatră și, poate, cândva, cineva a încercat să meșterească vase de lut. În urma ploilor torențiale, de pe Runc, coboară spre sat aluviuni argiloase.
Unele locuri din apropiere amintesc de evenimente deosebite. Dincolo de izvoarele Puciosului, într-o curmătură, pe Pietroasa, este Preluca lui Rareș ce amintește de peregrinarea domnitorului spre Transilvania, unde avea două cetăți.
Între Preluca lui Rareș și Pietrele Doamnei de pe Rarău, pe drumul ce străbătea odinioară culmile munților, se găsește Piatra Scrisă de pe Goia, fascinant document dăltuit în piatră, cu trei feluri de caractere, nedescifrate încă. Se vor eroda și se vor pierde, deoarece nimeni nu este preocupat de acest monument unic care, cine știe, ce taine ascunde…
De-a lungul satului, Bistrița, în două coturi ale sale, formează gârle largi. În partea de sus este Gârla lui Guluț iar în mijlocul satului- Gârla Câlții. Amândouă erau vestite prin topitoriile de in și de cânepă de pe vremuri. Odinioară, pe fiecare ogor, într-un colț, se cultivau in și cânepă. În aceeași lucrare a domnului Petrescu, sunt menționați doi frați, fii lui Vasile Guguluț (Guluț).
În Ajunul Bobotezei, când preotul umbla cu agheasma, fiecare gospodină oferea acestuia și un fuior de cânepă. Astăzi, cele două gârle s-au acoperit cu rumeguș, au fost îngrădite. Peștii și broaștele din ghiolurile cu apă călduță au dispărut.
După ce și Poiana satului a fost ocupată de case, construite inițial pe talpa copacilor tăiați, s-au trasat și patru ulițe de la drumul de la coastă spre Bistrița: ulița Școlii – a lui Arsinte, ulița Gârlei, ulița Puciosului – a lui Cioată, ulița Cerărenilor – a Popii – acolo fiind și casa parohială. Vechiul cătun de pe Pârâul Mădeiului este străbătut de o uliță ce merge până spre Pârâul Arșiței.
Despre șosea nu se poate vorbi încă. Nică a lui Ștefan Apetrei a venit la școala din Broșteni pe drumul ce cobora prin fundul Farcașei- Sabasa – Pârâul Cârjei-unde era hanul cel mare de la drum. A coborât la Puciosul-a trecut prin dosul Bâtcei-Pietroasa-Cotârgași-Broșteni. Nu a întâlnit în cale nici un pod. Drumul prin Mădei s-a deschis târziu. Șoseaua Piatra Neamț-Broșteni s-a construit în 1893. Broșteniul făcea parte din Domeniul Coroanei și trebuia numaidecât drum.
Plutașii aveau drumurile lor peste munți, drumuri cunoscute de generații. Drumul lor se chema „drum fără pulbere” și îl făceau pe jos.
Spre izvoarele Pârâului Arșiței, în locul numit „La Chilii” strălucește în soare un altar de piatră albă, situat deasupra locului unde a fost chilia lui Matei și a ucenicilor săi. De acolo avea o privire largă asupra cătunului ce se înfiripa pe dâmbul bisericii în anul 1710.
În fiecare gospodărie erau vite. Sătenii aveau livezi pretutindeni; în Arșița Macovei, Arșița Rea, Smizi, Cerbu, pe Podiș, Puciosu, Măgurice, Pietroasa. Toate erau îngrădite și toți aveau adevărate gospodării pentru vară și chiar pentru iernat vitele. În prezent, aproape toate acestea au dispărut; puțini tineri mai cresc animale iar fânațele rămân necosite. În 1940, în Mădei, erau 35 de fântâni. În Pârâul Cârjei, pe podireie, erau două fântâni la Constantin Bondar (bunicul meu) și la Dumitru Mujdei, de 35 de metri adâncime fiecare…
