La 5 decembrie 1864 Alexandru Ioan Cuza promulga Legea Instrucţiunii, prima lege prin care învăţământul românesc era organizat în mod unitar şi stabilea anii de studiu: învăţământul primar, de patru ani, gratuit şi obligatoriu, învățământul secundar, de şapte ani şi învățământul universitar, de trei ani. Reforma învățământului a continuat și după Marea Unire de la 1918, punând în operă un amplu proces de alfabetizare a populației, în care un rol important l-a avut Revizoratul Școlar, instituție înființată prin Legea Instrucțiunii Publice, promulgată la 25 noiembrie 1864, cu numărul 1.150, publicată în data de 5 decembrie 1864 în Monitorul Oficial. Revizoratele erau subordonate direct Ministerului Instrucțiunii Publice și aveau atribuții de îndrumare și control asupra, ca urmare a implementării legii promulgate de domnitorului Alexandru Ioan Cuza. La fel ca forul central, Ministerul Instrucțiunii, revizoratele școlare au purtat diferite denumiri, pe parcursul timpului, un fel de variațiuni pe aceeași temă. Revizoratele aveau atribuții de control regional și județean, reprezentând ministerul de resort, la nivelul întregii țări.
Atribuțiile inspectoratelor, conform art. 2 din Decizia nr. 36.170/16 aprilie 1923, erau următoarele: motivau absențele profesorilor și făceau rețineri pentru absențe nemotivate, acordau concedii până într-o lună, aprobau orarele și controlau listele de manuale didactice recomandate de școală; întocmeau tablourile statistice și țineau la curent statele personale ale membrilor corpului didactic din regiunile respective, pe care le comunicau și ministerului; pregăteau proiectul de buget pentru școlile din regiunile de competență; ordonanțau lefurile membrilor corpului didactic din regiunile de competență, delegațiile de ordonanțare erau primite de fiecare Inspectorat regional în parte; recomandau pe membrii corpului didactic primar pentru examenul de definitivat și înaintare, precum și profesorii secundari pentru definitivat; făceau propuneri pentru scoaterea la pensie a membrilor corpului didactic; făceau repartițiile de ore în învățământul secundar, normal primar și profesional, potrivit dispozițiunilor legilor și regulamentelor, apoi le comunicau ministerului spre control și aprobare; acordau aviz pentru deschiderea și închiderea de școli particulare; aplicau pedepse cu avertisment membrilor corpului didactic primar și făceau propuneri ministerului pentru aplicarea avertismentului celor secundare; numeau profesori diriginți după recomandarea directorului, dintre profesorii școlii și propuneau ministerului numirea directorilor; numeau secretarii școlilor și personalul administrativ subaltern și supraveghetor al școlilor cu internat, la propunerea directorilor; completau comisiile examenelor de admitere în clasa întâi a școlilor secundare și profesionale numind câte un instructor sau o institutoare; aprobau serbările și excursiile școlare; rezolvau cererile de autorizare ale elevilor de a repeta mai mult de doi ani o clasă, în caz de boală constatată, luând pentru aceștia avizul direcțiunii școlii; aprobau aplicarea pedepselor prevăzute la literele f și g, din articolul 124, din regulamentul școlilor secundare, propuse de consiliul școlar, precum și dispozitiunile articolului aliniatului 3 ale aceluiași articol, dispuneau la timp publicarea burselor și solvelor vacante, din toate școlile din regiunea respectivă, luau parte, în calitate de reprezentanți ai ministerului la adunările generale și raportau despre activitățile școlilor.
Revizoratele aveau autoritate mare în teritoriu, realizau controale administrative, didactice și educative în școlile publice și private, de toate gradele și categoriile, de asemenea monitorizau toate activitățile școlare din regiunea respectivă. Constantin Angelescu, ministrul instrucțiunii publice, a inițiat din 12 decembrie 1918 reorganizarea serviciul de control al ministerului. Încă din anul 1919, județele din Vechiul Regat au fost împărțite în 12 circumscripții școlare, iar inspectorii școlari pentru învățământul primar au fost numiți în 15 regiuni – pentru toate provinciile, fiecare având câte două sau trei județe în jurisdicție. Având în vedere numărul redus al personalului de control și aria încredințată, activitatea revizorilor și a subrevizorilor se desfășura cu mari dificultăți și eforturi materiale personale, acoperite din fondurile familiei, decontate cu întârziere de minister. Pentru monitorizarea școlilor din aceeași zonă ministerul angaja doi revizori, unul pentru școlile publice și altul pentru școlile particulare. Revizoratele școlare aveau în subordine, în cazul învățământului primar, în perioada 1918-1948, de la 457 de școli, la începutul perioadei, până la 862 de școli, spre sfârșitul perioadei, și între 36 și 57 de școli particulare. Consiliul Directorilor, organ decizional în minister, a reorganizat serviciul de control al învățământului, ministrul Constantin Angelescu aprobând o diminuare a circumscripțiilor, fiecare revizor monitorizând categoriile de școli aferente gradului pentru care era calificat, acesta realiza rapoarte, care erau trimise direcțiilor din minister .
Deplasarea inspectorilor în teritoriu, în această perioadă, se realiza cu dificultate, folosindu-se trăsura, trenul, rareori mașina. Cu privire la decontarea costurilor, ministerul a reglementat printr-un ordin aceste chestiuni legate de decontarea cheltuielilor, dar deplasarea rămânea o problemă reală și fără prea multe soluții. Inspectorii raportau că, uneori le era imposibil să găsească o trăsură pentru deplasarea în afara localității. La fiecare zece zile de inspecții realizate la distanță de domiciliu, inspectorul plătea o sumă mai mare decât salariul său, urmând să primească decontarea din partea ministerului, în luna următoare. Cea mai frecventă solicitare a revizorilor era aceea de a li se facilita procurarea de mijloace de transport în teritoriu și decontarea la timp a cheltuielor. Erau des întâlnite cazurile revizorilor demisionari, din acest motiv.
În cadrul revizoratelor erau angajați învățători și institutori, care s-au remarcat prin activitatea lor didactică și treceau de un concurs organizat de minister, dar cel mai adesea erau numiți direct. Revizorii erau selectați din corpul didactic cel mai bine pregătit, persoane ce dovedeau reale calități și, pe cât posibil, să nu fie numiți politic. Nu avem date certe că acest lucru s-a și întâmplat, mai ales că în perioada interbelică a fost organizat un singur concurs pentru ocuparea funcțiilor de revizori școlari.
Elena Preda
Bibliografie:
Angelescu, Constantin, Evoluţia învăţământului primar şi secundar în ultimii 20 de ani. Tipografia Imprimeriile ,,Curentul”, București, 1940.
Mrejeriu, Leon, Gospodina şi fata de la ţară. Cum sunt şi cum ar trebui să fie. Rostul şcoalei în lupta de ridicare a gospodăriei ţărăneşti, Piatra-Neamț, Imprimeria Judeţului Neamţ, 1936.
Idem, Eri și Azi. Contribuții la istoricul învățământului din județul Neamț, revista „Apostolul”, Piatra-Neamț, Imprimeria Județului Neamț,1940.
S.J.A.N. Neamț, fond Revizoratul Școlar al Județului Neamț
