Înaintea instituirii învăţământului de stat (1865) exista o formă rudimentară de învăţământ, care fiinţa în mediul religios: schituri, mănăstiri şi biserici, unde predau călugări ştiutori de carte, respectiv dascăli, diaconi şi chiar preoţi. Elevul învăţa cititul, uneori şi scrisul, pe cărţi de rugăciuni pe slovă veche (chirilică), după metode greoaie. Numărul elevilor era destul de redus, provenind, îndeosebi, din părinţi cu dare de mână. Unele menţiuni arată că şi în zona noastră au existat aceste forme de învăţământ anterior anului 1852 – data fondării învăţământului primar în satul Schit de către cărturarul Petru Sălăgeanu.
Astfel de menţiuni se întălnesc în „Monografia Şcolii din Ceahlău” din care cităm:„În satul Răpciune din comuna Hangu exista schitul de maice Poiana de sub Ponoare sau Răpciuniţa. Şi aici învăţau fii de gospodari din sat şi din alte comune de pe valea Bistriţei. La această şcoală a învăţat Ana V. Vlad şi Maria M. Galinescu mama profesorului Gavriil Galinescu, fost director al Gimnazului Hangu.” Despre existenţa acestei şcoli ne vorbeşte şi Gheorghe Gh. Ungureanu în monografia sa „Mănastirea Hangului- Buhalniţa.” De asemenea, în cartea profesorului Gheorghe Drugă „Istoria Hangului”, găsim însemnat: „dintre călugării de la Mănăstirea Buhalniţa, era socotit bun cărturar şi caligraf, Serafim Ionescu.
După ce a plecat la Schiul Durău, copiii de la Buhalniţa se deplasau la Schitul Maicilor pe pârâul Răpciuniţa, unde maica Elisaveta Ion se îndeletnicea cu mesteşugul învăţăturii”. Şi, în fine, dr. Gh. Iacomi în cartea sa „Din trecutul vieţii monahale în zona Ceahlău”, referindu-se la aşezământul monahal Schitişor, consemnează: „La începuturile ei, această aşezare -Schitişorul- înlesnea tineretului practicarea cititului, aşa că erau mulţi cititori şi puţini scriitori.”
În Schitul Hangului şi Răpciunea Hangului (până în 1926, acestea aparţinând comunei Hangu) situaţia învăţământului s-a schimbat radical după venirea în satul Schit a refugiatului ardelean Petru Sălăgeanu, fugit de persecuţiile declanşate de autorităţile maghiare împotriva românilor, care au participat la revoluţia din 1848, printre aceştea numărându-se şi el.
Pregătirea lui cărturărească – licenţiat în teologie la Blaj, cunoscător de limbi străine (latină, franceză, germana şi maghiară) – nu a scăpat atenţiei sătenilor. Cum se aflau în căutarea unui învăţător pentru copiii lor, au obţinut acordul său, convenind cu plata în natură, dar şi cu bani, după posibilităţi. Astfel, Petru Sălăgeanu, fondează şcoala primară particulară (autorizată de autorităţi) în Schitul Hangului, care îşi va deschide porţile în octombrie 1852. La început au fost 14 copii, dar numărul lor a crescut continuu, mai ales prin venirea lor din localităţile învecinate. O dotare minimă a fost asigurată de părinţii copiilor, spaţiul era în continuă schimbare: în pridvorul bisericii de la Palat, în casele sătenilor, într-o chilie de la Schitişor (după plecarea maicilor) şi, în sfârşit, într-o căsuţă obţinută gratuit de la arendaşii moşiei Sturdza, situată la Gura Schitului, care va funcţiona cu destinaţie de şcoală până la demolarea construcţiilor din chiuveta lacului (1958).
Greutăţi au fost mari şi destule. În anul 1864, în vremea domniei lui Alexandru I. Cuza s-a adoptat „Legea Instrucţiunii publice”, prin care se reforma învăţământul, potrivit căreia în comune se înfiinţau şcoli întreţinute de stat. Şcoala din Gura Schitului Hangu a luat fiinţă ca şcoală de stat la 1 ianuarie 1865, cu un singur post în care a fost numit învăţător Petru Salăgeanu. Dar greutăţile nu au întârziat a se ivi: căsuţa obţinută de la fraţii Ciontu devenea neîncăpătoare, iar condiţiile au devenit, cu timpul, deplorabile: pereţii cu tencuiala căzută, acoperişul şi tavanul sparte, sobe inutilizabile, fără utilizare minimă (bănci, scaune, tablă), fără fonduri necesare procurării de materiale didactice de strictă necesitate, neplata la timp a odăieşului şi a învăţătorului etc.
Acest şirag al necazurilor a fost semnalat de învăţător în zeci şi zeci de rapoarte înaintate forurilor superioare, dar rămase, în marea lor majoritate, fără răspuns. Din aceste motive frecvenţa era slabă, iar fetele nu prea erau date la şcoală. Autorităţile locale nu luau măsuri în acest sens.
După o evidenţă din anul 1900, la şcoala din Răpciune erau 254 copii de vârstă şcolară, din care înscrişi 78, doar 70 urmau regulat. Din aceştia 76 au fost prezenţi la examen şi au promovat 75. Aceste neajunsuri erau consemnate adesea şi de revizorii şcolari. În condiţiile unei săli de clase, a unui singur post la mai multe clase şi a activităţii pe toată ziua, munca devenea istovitoare, descurajantă. De aceste condiţii a avut parte Petru Sălăgeanu, pe tot parcursul carierei sale didactice (40 de ani).
În pofida acestor greutăţi, munca eroică a învăţătorului a menţinut faima şcolii la cote ridicate, graţie competenţei şi capacitaţii sale de muncă. Petru Sălăgeanu, acest original personaj – înalt, voinic cu plete şi barbă şi în nelipsitul său costum ardelenesc, a avut parte de o viaţă grea, zbuciumată (a se vedea biografia sa de la capitolul „Personalităţi”). Tatăl său, preot Teodor Sălăgeanu, şi-a pierdut viaţa în sângeroasele evenimente ale revoluţiei de la 1848. El, Petru, a trecut, în aprilie 1852, Ceahlău prin pasul „Scaune” cu numeroasa sa familie – mama, soţia şi 8 surori mai mici – cărora a trebuit să le asigure existenţa şi rostul fiecăreia în viaţă, muncind din greu. A fost împroprietărit în 1864 şi reuşeşte să-şi înjghebeze propria locuinţă. După unele informaţii, ar fi avut mulţi copii (4 băieţi şi 4 fete). Faima lui de cărturar şi reputat cadru didactic a atras atenţia unor oameni de ştiinţă şi litere, care în trecerea lor prin Ceahlău nu omiteau a-l vizita. Calistrat Hogaş, în cartea sa , „În munţii Neamţului” îl numeşte „vestitul învăţător al muntelui”. Era iubit de elevi şi de săteni, pentru care avea un cuvânt bun, un sfat.
După 40 de ani presăraţi cu greutăţi (12 ani de învăţământ particular şi 28 de ani în învăţământul de stat), iese la pensie, în 1895. Eforturile şi roadele muncii lui n-au trecut neobservate de forurile superioare, decernându-i-se medalia „Serviciu credincios cl. I-a”.
Eminentul învăţător Petru Sălăgeanu, a încetat din viaţă în anul 1911, la vârsta de 79 de ani. Alături de arhaica şcoală s-a ridicat, din cărămidă, un nou local de şcoală, cu două săli de clasă, un antreu la mijloc şi cancelarie şi alături o locuinţă pentru directori – construcţie spaţioasă şi elevată, unde copii veneau mai cu drag, mai cu încredere.
Inaugurarea a avut loc la 29 august 1904, sub direcţia vrednicului învăţător Dumitru Diaconiţa, succesorul lui Petru Sălăgeanu. În aceste două localuri (vechi şi nou) au învăţat copii din Gura Schitului, Răpciune, Reteş şi Leteşti până în 1959, când au fost demolate, fiind sub nivelul maxim al viitorului lac (cota 520).
În locul acestora, în anii 1959-1960, sub direcţiunea învăţătorului Grigore Ungureanu, s-a construit, la circa 1 km pe valea Schitului un local nou, spaţios şi luminat cu 6 săli de clasă, cu internat şi cantină pentru copiii din satele mai indepărtate, două laboratoare, sală de sport, ateliere şi alte dependinţe.
Dumitru Diaconiţa, succesorul lui Petru Sălăgeanu, născut la 10 ianuarie 1869, absolvent a patru clase liceale, a funcţionat ca director şi învăţător în perioada 1895-1914, dovedindu-se energic şi bun pedagog. Prin stăruinţa sa s-a construit şcoala de cărămidă din Gura Schitului.
(Va urma)
Mihai BULAI
