Retrăiesc, gândind mereu la destinul acestui distins profesor, admiraţie şi respect pentru profesionalismul unei lungi cariere şi pentru gene 
rozitatea deosebită faţă de elevi. Judec şi constat că gesturile şi cuvintele sunt prea sărace pentru a-i aprecia calitatea umană şi realizările obţinute.
Mi-l amintesc din copilărie. În vremea aceea, comuna Ceahlău era alcătuită din mai multe sate: Răpciune, Schit, Reţeş, Pârâul Mare, Bistricioara şi Leţeşti, un sat mic, aşezat dincolo de apa Bistriţei, pe malul stâng. În fiecare sat era şcoala primară, cu cadre calificate, excepţie făcând satele Leţeşti şi Pârâul Mare, de unde copii veneau la şcoala din centrul comunei. Pe atunci, doar şcoala primară era obligatorie.
În clasele V-VII învăţau numai copiii cei mai buni din întreaga comună, ai căror părinţi erau animaţi de dorinţa şi de ambiţia de a-i ajuta să-şi schimbe destinele prin învăţătură. Nu erau mulţi elevi în clasa a V-a şi s-a format o singură clasă. Ştefan a venit cu câţiva colegi din satul Reţeş. Ne-a luat sub aripa ocrotitoare profesorul nostru drag de limba română, Constantin Popa, care ne-a rămas diriginte până la absolvirea clasei a VII-a, ultima pe atunci a şcolii generale.
Am avut un respect deosebit faţă de toţi dascălii noştri, dar cel care şi-a pus amprenta mai puternic pe formarea şi destinele noastre a fost Constantin Corfu, profesorul de matematică, dovadă că toţi am urmat liceul cu secţia reală şi doar câţiva s-au îndreptat spre şcolile profesionale. Aplica diverse metode de predare, ne stimula curiozitatea şi inteligenţa, obligându-ne, parcă, să ne concurăm în găsirea altor modalităţi de rezolvare a unor probleme. Era apropiat de elevi, dar şi exigent, încât ne ruşinam de el ca de un părinte.
Lui Ştefan i-au plăcut orele de matematică. Era silitor, dar retras şi uneori ironic, trăsături care l-au caracterizat întrega viaţă.
Cadrele didactice formau un colectiv tânăr şi entuziast, animat de dorinţa menţinerii prestigiului neştirbit al şcolii. De la toţi am învăţat să iubim limba şi istoria neamului, ordinea şi disciplina muncii, demnitatea şi dorinţa de autodepăşire.
Fiecare şi-a urmat destinul: Ştefan a devenit profesor de matematică, eu de limba română, Mircea Lazăr a studiat filosofia la Leningrad, Dumitru Almăşanu a fost inginer la fabrica de medicamente din Iaşi; Elena Afloroaiei a ajuns inginer chimist, iar Mihai Rădăvoi a fost profesor de limba română.
Nu pot uita că am avut o copilărie modestă. După ore serveam masa la internatul şcolii (unde stăteau copiii şi din Buhalniţa şi din Izvorul Alb), apoi ne făceam temele sub îndrumarea profesorilor.
Nu aveam timp de jocuri. Doar în pauza de prânz priveam meciul de volei al profesorilor, la care erau antrenaţi şi unii dintre elevi.
Cea mai mare plăcere a noastră era să mergem cu toţi elevii şi profesorii la săniuş pe Dealul Bofu. Deşi ne întorceam uzi şi îngheţaţi, ne simţeam mai apropiaţi de dascălii noştri, care aruncau atunci platoşa exigenţei.
Pe atunci şcoala era condusă cu o mână fermă de un director tânăr, dar energic şi hotărât, Grigore Ungureanu, care a păstorit destinele şcolii vreme de 23 de ani. Raţiunea vieţii sale a fost şcoala, de aceea a studiat singur metodica tuturor obiectelor de învăţământ, ştiind astfel să aprecieze munca fiecărui cadru didactic. Era foarte sever şi meticulos şi nimic nu se petrecea fără aprobarea lui. Organiza şedinţe cu părinţii, care-i urmau sfaturile, cu mare respect pentru serbări şcolare de mare amploare şi se interesa de cercurile şcolare organizate în Casa de cultură aflată alături de şcoală.
Lui Ştefan îi plăceau matematica şi orele de sport, de care nu s-a despărţit niciodată. El a plecat la Liceul Bicaz, unde era profesor de matematică fratele său, Vasile Ţifui, foarte talentat şi foarte exigent.
Ne-am reîntâlnit ca profesori la şcoala la care am învăţat sub conducerea aceluiaşi director Grigore Ungureanu în 1966. S-a căsătorit cu Zaiţ Floarea, profesor de biologie, iar în 1972 s-a transferat la Şcoala Grinţieş, unde a rămas până la pensionare.
Mi-e imposibil să nu remarc activitatea sa de atunci. Metodele lui de lucru nu au dat greş niciodată. Preda de la uşor la greu, captând interesul şi atenţia tuturor elevilor. Nu era elev care să afirme că matematica era grea. Îmbina exigenţa cu apropierea, iar metoda lui de a pedepsi era ironia. L-a apreciat directorul şcolii, dar niciodată nu l-a lăudat. Îl supăra faptul că Ştefan întârzia în pauză cu elevii la un mic meci de fotbal, dar ceea ce reuşea el în mai puţine minute, alţii poate o făceau în câteva ore. Şcoala a avut şi atunci internat şi elevii îşi făceau acolo temele, iar pregătirea la obiectele pentru examen se făcea gratuit.
După plecarea sa la Grinţieş, elevii îl căutau acasă pentru a face câteva ore de pregătire (deşi aveau profesori buni), deoarece simţeau dorinţa unei confirmări din partea unui senior aureolat de un imens prestigiu.
A lăsat tuturor o amintire vie prin profesionalism, demnitate, seriozitate şi performanţă.
Elena AFLOREI
