Revizoratele Școlare aveau în lista atribuțiilor și perfecționarea resurselor umane și formarea acestora, fapt care s-a întâmplat, chiar cu succes. S-au implementat reforme reale, au fost numiți profesori de renume național în fruntea instituțiilor de formare, în special în fruntea Școlilor Normale. Astfel, în anul 1919, Constantin Angelescu l-a numit pe profesorul Ion Mitru, renumit director la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași, cu vechimea de peste 25 de ani, în funcția de Inspector Special al Școlilor Normale. Ion Mitru împreună cu ministrul și o comisie centrală aveau sarcina de a se ocupa de reorganizarea pe baze raționale a cursurilor și a programei școlare, de organizarea școlilor complementare și a școlilor primare de aplicație, de pregătirea învățământului secundar, în condițiile în care acesta nu furniza suficient personal calificat în sistemul de învățământ și prea des se apela la suplinitori. Problema suplinirilor nu putea fi rezolvată de la o zi la alta, ministerul era sesizat că unii suplinitori erau angajați după intervenții, nepotism, dar nevoia acută de personal făcea ca propunerile venite din teritoriu să nu fie respectate, nici angajarea suplinitorilor pe baza unui examen nu se realiza, cândva o practică posibilă, în luna august a fiecărui an.
În anul 1919, ministerul a decis să rezolve această problemă obligând Școlile Normale să organizeze cursuri pentru învățătorii suplinitori, în lunile iulie și august. Organizarea cursurilor era la decizia școlilor normale, obligatoriu se acorda importanță pregătirii pedagogice și didactice a suplinitorilor. În urma unei analize a ministerului, la începutul anului 1919 se cunoștea faptul că, școlile pregătitoare funcționau în condiții improprii și cu personal necalificat, motiv pentru care au fost puse în subordinea directorilor de școli normale, pentru a le monitoriza activitatea. Reformele din sistemul de învățământ nu au fost aplicate imediat după 1918, s-a ales calea consultării cadrelor didactice, de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor. Astfel, în vara anului 1918 revizorii școlari organizau în țară întâlniri și dezbăteau următoarele probleme: recensământului școlar, programa școlară, promovarea elevilor, obligativitatea frecventării cursurilor, pregătirea elevilor pentru examenul de absolvire, problemele corpului profesoral sau constituirea eforiilor școlare, în prezența administratorilor de plăși.
Salariile personalului de control, respectiv a revizorilor și subrevizorilor școlari, nu erau cu mult mai mari decât cele ale institutorilor de la catedră. Identificăm din statele de plată pentru personalul de control al județului Neamț, din luna ianuarie 1920, că diferența la leafă era de sub o sută de lei. D. Gheorghiu, ocupa funcția de revizor școlar și avea un salariu lunar de 465 lei, o diurnă de 150 lei, așadar o sumă totală de 615 lei, din care plătea o reținere de 10% și primea salariul net de 553,50 lei. El însuși semna statul de plată, în data de 20 feb. 1920, fiind șeful Revizoratului Școlar Neamț.
Leon Mrejeriu, institutor la Școala Primară de Băieți, nr. 1, Piatra-Neamț și deputat în Parlament, pe luna februarie 1920, primea o leafă de 375 lei, la care se adauga o gradație de 281 lei, cu reținere de 10%, respectiv 65 lei, plătea o taxă de 3% la stat, în valoare de 16,70 lei. La suma totală de 573 lei se adăuga indemnizația de scumpete (rata inflației), în total 953,20 lei.
Perfecționarea corpului profesoral se realiza și prin „înaintarea în grad”, conform deciziei nr. 6.772/1920 ministerul cerea cadrelor didactice, prin revizoratele școlare, lista nominală a învățătorilor neînaintați care au împlinit 25 de ani în serviciul învățământului pentru acordarea gradației a V-a. Astfel se calcula vechimea, la fiecare cinci ani la catedră se acorda câte o gradație. În aplicarea acestui demers se cerea o caracterizare asupra activității școlare propriu-zise, de obicei, în tabel se regăseau exprimări precum „dascăl bun”, „mulțumitor”, „dascăl foarte bun”, „conștiincios”. Se cereau a fi prezentate activitățile publicistice: cărți, scrieri didactice, reviste, iar la caracterizarea activităților extrașcolare erau trecute, de obicei, „predarea la cursuri de adulți”, „cursuri complementar” sau expresii „bun gospodar”, „relativ bun gospodar” și altele. Evident, contau foarte mult calificativele primite la inspecția de la clasă, subiect asupra căruia vom reveni.
Interesul pentru educație era major, fapt constatat și în urma cercetării listei de măsuri pentru o mai bună organizare a învățământului în județul Neamț, decise la întâlnirea revizorilor școlari ai Circumscripției VIII – Bacău, din 13.11.1920, sub președenția inspectorului școlar Gheorghe Simionescu, conform Circularei nr. 9.036, înregistrată la Revizoratul Școlar Neamț cu nr. 7.861 în 25 decembrie 1920, adresată revizorilor școlari și care avea în anexă un proces-verbal încheiat în ziua de 13.11/1920, în cadrul întrunirii revizorilor. În acest proces-verbal, încheiat de revizorii școlari ai Circumscripției VIII – Bacău, erau tratate subiecte de interes major, revizorii au făcut propuneri realiste pentru buna funcționare a școlilor din județele: Bacău, Neamț, Roman. Cu referire la județul Neamț se specifica faptul că, din totalul de 177 de școli primare înființate, nu funcționau trei școli primare și două grădini de copii. Cu privire la resursa umană, se raporta un număr de 295 de posturi, pe zile întregi, nu erau școli închise din cauza lipsei de combustibil și se raportau doar câteva cazuri de scarlatină, în câteva sate.
În vederea rezolvării unor situații punctuale, se propunea ca, pentru soluționarea situației dificile a lipsei de localuri și mobilier, toate sumele economisite de la posturile vacante să fie vărsate către Comitetul Județean pentru construcții școlare. De asemenea, pentru completarea posturilor cu învățători, se propunea ministerului să primească candidați care aveau deja cereri din anii anteriori. Cu privire la lipsa de frecvență a elevilor se cerea responsabilizarea învățătorilor și pentru cei care își făceau, cu succes, datoria să fie acordate medalii și recompense publice. Pentru stabilirea exactă a situației absolvenților cursului complementar, directorii și diriginții de școli erau obligați să deschidă un catalog nominal cu toți absolvenții, pe cel puțin doi ani în urmă, consemnând și pe reprezentanții legali ai acestora și să fie prezentate dovezi concrete cu situația fiecărui an în parte, specificându-se unde se află școli cu un post, care funcționează pe o zi. Școlile cu un post, cu suplinitori, puteau ține cursuri complementare numai pentru elevii cu vârsta până la16 ani care n-au terminat școala, iar absolvenții tuturor școlilor erau obligați să meargă la altă școală din apropiere, unde era un învățător titular, la o distanță de maxim trei kilometri. Acolo erau propuse a fi înființate cursuri de ucenici, la care se puteau înscrie elevii de la cursurile complementare, împărțiți pe zone.
Elena Preda
