În toamna anului 1942, la vârsta de şase ani, am început şcoala primară în Mădei, pe care am absolvit-o cu brio în primăvara lui 1946. În această perioadă singura mea activitate, în domeniul muzical, a fost participarea, alături de colegi, indiferent de voce sau ureche muzicală, la corul şcolii. La serbările de sfârşit de an sau cu alte ocazii, corul prezenta pe scena şcolii câteva cântece, chiar pe două voci, iar noi şcolarii eram tare mândri de această performanţă.
După absolvirea celor patru clase obligatorii, am intrat direct în câmpul muncii, primind sarcina să mă ocup de sectorul zootehnic al familei, unde am activat până în toamna lui 1948. Am învăţat absolut toate fazele de lucru ale acestui sector, de la alimentare şi adăpare, până la spălatul bine, cu apă călduţă, a ugerului la vacă şi mulsul acesteia.
În anul 1948, ca urmare a Reformei învăţământului, în comuna vecină, Borca, s-a creat un gimnaziu. Mama, analfabetă, fără să mă întrebe dacă după doi ani de întrerupere doresc să continui şcoala, s-a consultat cu ceilalţi membri ai familiei, cu învăţătoarea Marieta Popescu din Mădei, dar în primul rând cu Vasile Codrescu, directorul noului gimnaziu şi după ce s-a lămurit bine ce este cu acest gimnaziu, m-a înscris în clasa a V-a.
Era toamnă, după Vinerea Mare (14 octombrie), iar eu eram, ca de obicei, la muncă, în sectorul rezervat, respectiv cu vitele familiei la tomnat în Pietroasa, unde aveam o livadă de fâneţe şi unde stăteam până cădea prima zăpadă.
Într-o zi mama mi-a poruncit printr-un consătean ca în prima duminică să cobor neapărat în sat, fără să-mi spună de ce. Ajuns acasă, mi-a dat vestea: „De mâine mergi la gimnaziu în Borca!”. Protestele mele că eu am uitat multe lucruri învăţate la şcoală, care începuse deja de mai bine de o lună, că nu am nişte haine corespunzătoare de elev, dar mai ales grija mea pentru vitele rămase singure în Pietroasa, nu au servit la nimic. De vite vom avea noi grijă, iar aici în faţă ai noul costum pe care ţi l-am pregătit, pentru a fi în rând cu lumea. Mi-a prezentat opincile din piele de porc, ciorapii de lână, pantalonii, cămeşa din pânză de tort (cânepă), pulovăr şi suman, absolut toate lucrate în casă de mama şi sora mea mai mare, Ana. Pentru mama era lege, fiecare copil al ei, toamna când începea școala trebuia să fie îmbrăcat în haine noi. De fapt, acesta era motivul real al întârzierii începerii școlii mele.
Neputându-mă opune deciziei mamei, a doua zi, luni, fără niciun elan, am pornit pe jos cei 7 km până la şcoală. Acolo am făcut cunoştinţă cu noii mei colegi de clasă, vreo 25 la număr, toţi de prin satele apropiate, fii şi fiice de ţărani, modest îmbrăcaţi ca şi mine, prietenoşi. Atunci am aflat şi despre noua organizare a şcolii, cu mai multe discipline separate între ele prin pauze, cu profesori la fiecare disciplină s.a. Oricum, m-am calmat şi mi-a dispărut teama că nu voi face faţă şcolii.
A doua zi, marţi, prima oră a fost de matematică, la care eu mă consideram foarte bun. Nu am înţeles nimic din ce a prezentat profesorul, deoarece erau termeni noi, la care eu lipsisem la ore. Profesorul Vasile Florescu a sesizat situaţia mea, mi-a spus că va trebui să muncesc puţin mai mult, pentru a recupera întârzierea, că el mă va ajuta şi că este sigur că voi face faţă sarcinilor şcolare.
Cum atunci după război nu existau suficienți profesori pentru noile gimnazii create, s-a apelat la învăţători, desigur, la cei mai bine pregătiţi, și profesorul Vasile Luca făcea parte din această categorie şi a acceptat să predea muzica la gimnaziul din Borca.
Deci marţi la ora de muzică profesorul Luca intră în clasă, cu o foaie de hârtie în mână, pe post de catalog, merge la catedră, face apelul, după care spune: „să trecem la ascultare!”. Primul sunt eu invitat la tablă. „Elev Cojocaru Constantin, vorbeşte-mi despre Cheia Sol şi deseneaz-o pe portativ!”. Despre chei mai auzisem eu, cele cu care se încuie uşa, dar erau făcute de fabrică. Ţiganul fierar din capul satului care-i făcuse lui frate-meu Simion o cheie specială pentru bordeiul din Pietroasa se numea Petre Burdulea şi nu Sol, dar în plus omul nu avea treabă cu muzica. Cât priveşte portativul, era un termen pe care-l auzeam pentru prima dată în viaţă, cum să-l desenezi pe tablă? Normal că am luat poziţia surdo-mutului, care l-a enervat teribil. În loc să mă întrebe cum am căzut din cer în clasa lui şi nu ştiu absolut nimic despre muzică, a început să se laude cu rezultatele excepţionale pe care le-a avut până atunci cu elevii săi, pentru ca în final să-mi spuna:„ Bine, pentru astăzi îți dau nota 4, de încurajare, dar în viitor te asigur că dacă nu vei învăţa dumnezeeşte la muzică, nu vei promova niciodată clasa, vei rămâne repetent în vecii vecilor!”.
Perspectiva repetenţiei m-a îngrozit pur şi simplu. Cum eu, premiantul din clasele primare să mă prezint în faţa consătenilor ca repetent perpetuu? Mă gândeam ca de la tablă să mă duc în bancă, să-mi iau trăistuţa cu cele trei caiete, să plec pe drumul plutaşilor (mai scurt), dar din Puciosul să nu merg acasă, ci să mă îndrept direct către bordeiul din Pietroasa, lângă animale, unde mă simţeam fericit. Nu am făcut-o, dar ajuns acasă, de la poartă i-am spus mamei hotărât că eu nu mai merg la şcoală nu vreau să ajung repetent, să fiu de râsul tuturor.
Mama m-a ascultat atentă, mi-a spus să mă calmez, apoi mi-a explicat că eu nu sunt prostul satului, că sunt totuşi un copil normal şi că ea este sigură că mă voi descurca până la urmă cu şcoala. „Tu vezi bine, noi avem foarte puţin pământ, nu putem creşte mai multe vite mari în ogradă, care să ne ajute să ne descurcăm cu banii. Vrei să rămâi în sat, să lucrezi toată viaţa în pădure, unde se munceşte atât de greu şi se câştigă atât de puţin? Fă-o, dar nu va fi bine pentru tine.” Toată viaţa ei mama a avut obsesia lipsei pământului în familie, idee pe care a inoculat-o şi copiilor săi.
Până la urmă m-a convins totuşi să merg la şcoală şi rezultatul se vede, am absolvit două facultăţi, fără muzică.
După vacanţa de iarnă, din ianuarie 1949, din motive pe care nu le ştiu, Vasile Luca nu s-a mai prezentat la ore, spre satisfacţia mea, iar gimnaziul a rămas pentru următorii trei ani fără profesori de muzică. În timpul orelor de muzică făceam repetiţii la cor cu cântece patriotice, revoluţionare, imnurile Republicii Populare Române (au fost mai multe), „Şiraka strana maia rodnaia”, imnul de atunci al URSS, dar şi al actualei Federaţii Ruse, deoarece a fost reactualizat printr-un ucaz a lui Volodea Putin, Kalinka, Katiuşa, Suliko şi altele de aceeaşi sorginte. Lucru curios, când mai târziu mi-am reluat studiile la liceul din Borca, tot nu exista un profesor de muzică, iar elevii la ora respectivă repetau la cor alte cântece, dirijor fiind o învăţătoare, de obicei, soţia directorului.
Cam la atât s-au redus studiile mele muzicale în şcolile pe care le-am urmat. Totuşi, participarea mea la coruri nu a rămas fără niciun ecou. Am prins dragoste faţă de muzica zisă corală, iar în timpul studenţiei, în urma unui test destul de atent asupra calităţii vocii mele, asta incluzând şi câteva vocalize, am fost admis în corul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, unde am activat timp de 4 ani, am participat la numeroase spectacole şi concursuri care mi-au adus multe satisfacţii.
Constantin COJOCARU
