Unele fenomene ale luminii pot fi descrise cel mai bine prin teoria clasică a undelor, iar altele sunt ilustrate de teoria particulelor cuantice, deși cele două abordări pot avea contradicții aparente.
Primele încercări științifice privind modelul corpuscular al luminii datează din secolul al XVI-lea, aparținând lui Pierre Gassendi, fiind dezvoltate și preluate ulterior de către Isaac Newton.
Fizicienii presupun că natura fizică a luminii și legile interacțiunii ei cu materia sunt bine cunoscute, teoria fiind caracterizată prin conceptul de lumină ca undă electromagnetică, pe de o parte și, pe de altă parte, ca flux de fotoni. Fenomenul poate fi simplu de înțeles în contextul celor două modele: modelul de undă electromagnetică explică cu ușurință limitele acuității vizuale cu ajutorul difracției, lumina trece prin pupilă, în timp ce fotonul formează un vehicul potrivit pentru a înțelege procesele de absorbție moleculară. Ambele modele sunt adevărate, iar simultan nu se contrazic, urmând să se stabilească o relație interesantă între ele.
Observând Steaua Polară pe cerul nopții, conștientizăm cu greu că prin această vizionare, asistăm la un fantastic proces. Lumina a părăsit atmosfera fierbinte a stelei pe vremea lui Newton și apoi s-a deplasat prin spațiul aproape gol, după care a trecut nestânjenită prin câteva miliarde de învelișuri moleculare. În cele din urmă, fiind concentrată pe retină și cristalin, se declanșează o schimbare de stare a moleculelor de rodopsină, care printr-un lanț de amplificări chimice, conduce la hiperpolarizarea fotoreceptorilor și la semnale în rețeaua neuronală a creierului.
Admirăm frumusețea ochiului, fiind fascinați de modul în care funcționează, îmbinând știința de bază cu medicina. Deosebit de importantă este înțelegerea științei în fundamentele ei fizice și chimice, fiind o condiție prealabilă foarte utilă în practicarea oftalmologiei, care conduc la creșterea entuziasmului și a curiozității în acest domeniu.
Imagistica este un domeniu de intensă cercetare în oftalmologie. Progresul rapid al imagisticii, mai ales în ultimele decenii prin rezonanță magnetică, a condus la numeroase aplicații pe scară largă. Astfel, imagistica de rezonanță magnetică funcțională poate detecta nivelul de oxigen din sânge, element foarte util în diagnosticarea unor boli ale sistemul nervos, precum și boli asociate. Imagistica de rezonanță magnetică funcțională împletește trei elemente: funcție, imagine și anatomie.
Cea mai notabilă utilizare clinică a imagisticii rezonanță magnetică în oftalmologie este evaluarea neuro-oftalmică, care permite vizualizarea nervilor cranieni și intrao-rbitali, detectarea spațiului dintre regiunea intracraniană și hipofiză.
Clinica oftalmică este în general dotată cu o varietate de modalități de imagistică, inclusiv fotografia fundului de ochi, tomografia cu coerență optică și ecografia. Rezultate foarte bune se obțin atunci când oftalmologul și radiologul lucrează împreună pentru o mai bună corelare clinică.
Rolul imagisticii prin rezonanță magnetică (IRM) de înaltă rezoluție este bine determinat în evaluarea atrofiei optice, în compresie chiasmală și leziuni ale fosei posterioare, precum și capacitatea de a detecta zonele demielinizate.
Noile evoluții permit vizualizarea proceselor biochimice în retină, măsurarea cantității de oxigen din retină precum și pigmentului macular și identificarea bolilor specifice și a terapiei individualizate.
Imagistica neurologică și imagistica orbitală folosind tomografie computerizată (CT) și imagistica prin rezonanță magnetică au evoluat, oferind acces la caracteristicile tehnice ale ochiului, prin folosirea polarimetriei laser de scanare, laserului cu scanare confocal, oftalmoscopia și tomografia cu coerență optică.
Constantin GAVRILUȚ, Nicoleta GAVRILUȚ
