Deși a început toamna și așa îi stă în fire să coloreze frunzele, să le culeagă și să își pregătească plapuma, e o căldură de vară ce te obligă să tragi la umbră în timpul prânzului. Nu poți sta fără să asculți sau să vizionezi ceva. Am prins și eu o emisiune ce m-a dus în lumea lui Ivan. Nu cel groaznic, ci acel Ivan care s-a calificat și a câștigat finala cu pagaia ruptă. Cel căruia urmașii lipoveni îi fac cinste păstrând obiceiurile și tradițiile.
Am văzut casele acoperite cu stuf și tâmplăria vopsită cu albastru. Femei, bărbați, tineri, copii au prezentat un spectacol folcloric pe care orice novice l-ar fi apreciat. Creierul meu m-a făcut să simt un miros de sâneală, un pigment pe care femeile îl puneau în var pentru a-l albăstri și de fân sau otavă, pentru că din când în când primeneau ”salteaua”. Uneori și acum merg și dorm în podul grajdului în otavă, departe de televizor sau calculator și mă trezesc odihnit ca acum 50 sau 60 de ani, deși s-a cam acumulat rugina.
Spunea cineva în acea emisiune, referitor la programul artistic, că le e greu să se întâlnească, dar ”o fac cu plăcere și din plăcere și…nu se lasă”. Jos pălăria! Inevitabil gândul m-a dus spre tinerețile mele. Poate și ale unora dintre domniile voastre. Nu mi-o luați în nume de rău; nu plâng nici după tinerețe așa că regimurile, politica, de ceva vreme mă lasă indiferent. Sunt doar amintiri, care, cred eu, ar trebui menționate, deoarece în istoria noastră există o gaură neagră… lungă. Sunt amintirile mele, așa le-am perceput atunci și așa mi-au rămas în memorie.
Nu am prins grădinița, dar așteptam cu nerăbdare să ajung în clasa a II-a să primesc și eu cravata roșie. ”Am cravata mea …” Ni se părea ceva deosebit, mai ales că cei ce nu aveau rezultate bune erau primiți în următoarele ”valuri”. Și mulți ”trăgeau” pentru a primi acel triunghi roșu. Deja făceam parte din elită. Ne pregăteam și participam la spectacole alături de cadre didactice, lucrători din primărie, comerț și săteni de frunte. Era un stimul, o păcăleală, dar ne atrăgea.
Nicolae Trofin, Geta Leca, Costică și Lențuca Asăvoae, Maricica Asavei, Ilie și Maria Buștihan, Vasile și Ileana Gherasim, Ioniță și Ileana Astăcioaiei, Ion și Genovica Rusu erau doar câțiva din cei ce umpleau scena dar și sălile căminelor. Renumita și premiata formație de dansuri populare, teatrul, corul, muzica populară erau punctele de atracție.
Erau ore lungi și obositoare de repetiții, dar toată lumea venea cu drag. Nu am auzit pe cineva să se plângă, iar o mică întârziere necesita minute de scuze. Repetițiile continuau și acasă; Ion Rusu repeta dansurile în podul grajdiului, dând stroh în donița mamei Agurița, ce mulgea vaca, Ioniță a lui Stacie juca în spatele prepelecilor, până venea ploaia și îi uda pologul etc.
De regulă repetițiile și spectacolele se încheiau cu o mică petrecere și voie bună la care luau parte și contribuiau și oficialitățile. Ca la un semnal, pe lângă Ion Buștihan, ce cânta la acordeon pentru formația de dansuri, apăreau Costică Iftimiță sau Ion Diaconu cu scripca, Ion Pascaru cu doba și se pornea hora. Și apoi, horă fără bal… nu prea aveau farmec. Nu conta că a doua zi trebuia mers la lucru. Uneori femeile mergeau acasă, aduceau hainele și mâncarea, iar minerii și forestierii plecau direct la șut sau în pădure
Au fost vremuri ceva mai grele. Dar cei ce se ”descurcau” trăiau bine, mai bine ca acum; vaca mai ”avorta” și făta la 3-4 ani, pentru cota de lână mai dădeai ceva și aveai cu ce face o flanea sau un covor (economia subterană). Dar oamenii știau să se distreze. Asta conta.
(Va urma)
