La data de 18 iulie 1938 ne-a părăsit din castelul de la Pelişor, Sinaia, o principesă, o mamă şi mai apoi o regină. S-a stins după o boală pe care a suportat-o cu demnitate. Fiul ei, Carol, a neglijat-o cu o „inacceptabilă lipsă de datorie şi respect faţă de cea care îi dăruise viaţă, îl crescuse şi îl educase pentru a deveni principe şi rege, îl protejase atunci când a fugit la Odesa pentru a se căsători cu Elena Lambrino.”
După declanşarea Primului Război Mondial şi desfăşurarea Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914 principesa Maria s-a situat în tabăra pro-Antanta. În perioada de neutralitate, septembrie 1914-august 1916, marile personalităţi politice ale vremii au avut păreri diferite în ceea ce privea poziţia României. Regina Maria a avut un rol incontestabil pe care documentele de arhivă şi memorialistica vremii le reflectă cu prisosinţă.
Moartea regelui Carol I „a consternat pe germanofili, dar a ridicat o piatră de pe pieptul antantofililor, care ştiau ce adversar ireductibil aveau în defunctul suveran”. Principesa Maria a primit cu bucurie hotărârea de la Sinaia pentru că, aşa cum a scris în „Povestea Vieţii mele”, „… unchiul meu şi cu mine, după ce ne trebuiseră atâţia ani ca să devenim prieteni, ne găsirăm chiar de le început din instinct şi în chip de neînlăturat în tabere opuse”. Peste ani, regina consemna „sentimentul de naţionalitate se deşteaptă neînfrânt în orice bărbat şi în orice femeie; e absolut cu neputinţă să rămână cineva măcar pe jumătate neutru”, sau „chiar sângele ce-mi curgea în vine era o garanţie că inima îmi bătea împreună cu a României”.
Principele Ferdinand era „cel mai credincios urmaş al unchiului său, cel mai răbdător şi cel mai ascultător moştenitor al lui”, dar nu şi-a exprimat părerea nici în Consiliul de Coroană, nici în relaţiile cu oamenii politici. Din momentul încoronării, pentru tânăra familie regală „se deschidea o pagină nouă, plină de temeri, solemnă, bogată în neştiute desfăşurări, grea de îngrijorări neghicite”, situaţie pe care regina Maria a ştiut să o gestioneze, în interesul său, al ţării şi, indirect, al Angliei şi Rusiei.
Regina Maria s-a împlicat activ în politica ţării, colaborând cu Ernest Ballif, aghiotantul său, cu Barbu Ştirbei şi Ion I. C. Brătianu, având întâlniri cu misiuni diplomatice la Bucureşti, pregătind evenimentele ce vor urma. La sfatul acestora, nu a ezitat să scrie ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei şi regelui George al V-lea al Angliei, exprimând dorinţele teritoriale ale României, justificându-le pe temeiuri istorice, juridice, etnice şi religioase.
În timpul neutralităţii, Regina Maria a fost „asediată” şi de reprezentanţii Puterilor Centrale, care ştiau ce influenţă are aceasta şi au încercat să o determine să acţioneze în direcţiile dorite de ei. Însă regina a dat dovadă de tact şi diplomaţie, evitând răspunsuri directe, rămânând fidelă crezului ei.
Era la curent cu toate negocierile, chiar şi cu înţelegerile secrete dintre Rusia şi Franţa, având grijă să vegheze şi asupra regelui în inima căruia se dădea o luptă grea. „În ceasul de cumpănă el va face jertfa, dar că nu voia s-o facă prea devreme ci numai în ultimul moment, ca să înlăture grozăviile războiului cât se putea mai mult.” Tot în memoriile sale, regina motivează implicarea ei în evenimente astfel: „Împrejurările mă făcură să fiu amestecată în toate, mai aproape decât sunt de obicei reginele. Se socotise că umerii mei nu sunt destul de puternici pentru a purta unele greutăţi, şi inima mea fusese socotită destul de largă pentru a cuprinde vitejia de care era nevoie; aşa încât nu eram ţinută de miezul lucrurilor; de câte ori se simţea nevoia se cerea sprijinul, sau ajutorul meu.”
Nu e de mirare că Regina a fost printre puţinele persoane care au ştiut despre semnarea convenţiilor cu reprezentanţii Antantei din 4/17 august 1916 şi faptul că la 14/27 august urma ca România să declare război Austro-Ungariei.
Războiul de Întregire a fost perioada de efervescentă activitate a reginei Maria, care s-a implicat în majoritatea problemelor de ordin politic şi militar, asigurarea resurselor şi condiţiilor pentru îngrijirea răniţilor şi bolnavilor. La Bucureşti, până la evacuarea Casei Regale la Iaşi, s-a implicat în activitatea legată de activitatea „spitalului meu”, dar şi de Sanatoriul Gerota, spitalele Colţea şi Brâncovenesc, unde erau internaţi răniţii, cărora le ducea flori, bomboane, ţigări şi îi sprijinea moral.
Cu toată durerea pricinuită de moartea ultimului său fiu, Mircea, la 20 octombrie/2 noiembrie a găsit puterea să viziteze spitalele din Bacău, Roman, Teţcani, Comăneşti, Târgu Ocna şi Adjud, unde „mă bucurai văzând doamnele, doctorii credincioşi la posturile lor.”
În iarna şi primăvara anului 1917 a străbătut Moldova, vizitând şi inspectând spitalele unde erau internaţi bolnavii şi răniţii, trupele aflate în cantonamente sau pe terenurile de instrucţie, a fost alături de rege sau unii generali ai armatei în momente importante din viaţa ţării, fiind un sfătuitor şi un sprijin moral incontestabil, ceea ce i-a adus şi numele de „mama răniţilor”.
Locul şi rolul reginei Maria în perioada Războiului de Întregire a fost incontestabil. Chiar şi cei mai înfocaţi critici, între care şi Constantin Argentoianu, i-au recunoscut meritele: „Oricâte greşeli ar fi făcut regina Maria, înainte şi după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va aşeza în istorie la loc de cinste.”
Ilie ALEXANDRU
