Spre sfârșitul anilor 60, fiind elev de gimnaziu la școala noastră, mă uitam cu admirație, dar și cu puțina teamă la învățătorul-profesor Constantin Maftei.
Spun acest lucru deoarece eram mirat de faptul ca un învățător să predea matematică și muzică la ciclul gimnazial, unde mă regăseam și eu. Astfel, învățătorul Constantin Maftei a arătat reale calități didactice în activitatea cu elevii din acea vreme.
Deh, un învățător trebuie să se priceapă la toate în activitatea didactică. Am spus și teamă pentru că avea degetele foarte subțiri și când le apropia de bărbia noastră deja smiorcăiam anticipat. La orele dânsului ori învățai ori te gândeai că vei repeta anul.
Timpul liber și-l petrecea într-un mod cât mai plăcut, fiind un bun pescar, colindând toate apele din zonă bogate în faună piscicolă. Nu de puține ori participa cu nelipsita vioară la petrecerile vremii.
A fost unul dintre dascălii noștri pentru care avem multă stimă și respect!
Mihai PANŢIRU
Născut la data de 22 martie 1924 în satul Poiana Teiului, comuna Călugăreni, județul Neamț, Constantin Maftei și-a petrecut copilăria în satul natal, unde a urmat clasele elementare, după care a urmat cursurile Școlii Normale de Băieți din Piatra Neamț, obținând Diploma de Capacitate de învățător în anul 1945, an în care își și începe activitatea didactică la Școala Elementară de 7 ani din satul Poiana Teiului ca învățător și ulterior profesor suplinitor de matematică.
În anul 1953 s-a transferat la Școala Generală din Grințieș, unde a activat ca învățător și profesor suplinitor de matematică, fizică, muzică și desen.
Dincolo de profesionalismul, harul pedagogic, talentul cu care stăpânea vioara, mandolina sau muzicuța și dăruirea cu care organiza corul școlii, va rămâne în amintirea noastră ca un om cu veșnicul zâmbet pe chip, un om om plin de umor, care rar trecea pe lângă cineva fără a-i adresa o vorbă de duh. Chiar și necesarele corecții aplicate celor mai zburdalnici cu diapazonul (foștii elevi știu bine la ce mă refer) se făceau cu haz, într-o atmosferă destinsă și plină de voie bună. Ce vremuri…
Ca fiu (adoptiv) al celui ce mi-a fost și profesor între anii 1972-1976, nu pot decât să-i port o amintire plină de recunoștință, perioada în care i-am fost elev fiind prilej de a-mi da și lecții de viață. În acest sens amintesc o singură întâmplare, care a avut menirea de a-mi băga mințile-n cap de la bun început: odată cu începerea vieții de elev la o școală la care tatăl meu era și profesor aveam convingerea că sunt un privilegiat, cu mult mai multe drepturi decât ceilalți școlari. Și ca să demonstrez cine sunt eu, dintr-un nu mai știu ce motiv, m-am legat de un elev mult mai mare decât mine, și ca ani, dar mai ales ca statură, adresându-i cuvinte care nu erau deloc măgulitoare și care l-au făcut pe acesta să reacționeze nu doar verbal, ci și fizic (o palmă sau ceva de genul ăsta). Fiind convins că e momentul să arăt cine sunt eu, am pornit „sirena” și m-am îndreptat glonț spre cancelarie plin de speranțe în ce privește crunta și dulcea răzbunare. Tatăl meu, în modul cel mai firesc, a răspuns solicitării mele și însoțit de mine și de privirile tuturor elevilor din curtea școlii, unde se petrecuse incidentul a făcut o sumară anchetă la fața locului și după ce a aflat adevărul, cum că eu am început războiul, s-a apropiat de cel pe care eu îl și vedeam crunt pedepsit și i-a spus scurt, referindu-se la mine: „Bine i-ai făcut!”. Pare o întâmplare banală, dar pentru mine a fost un moment de cotitură, a fost clipa în care mi-am dat seama că viața trebuie parcursă pe cont propriu, fără dependența de diverse proptele.
În amintirea lui Costică Maftei am să citez și un elev dintr-o generație anterioară mie, respectiv prof.dr. Mihail Peptanariu: „A participat cu elevii la olimpiade, eu am fost unul din aceștia, obținând rezultate meritorii. A condus uneori și corul de elevi al școlii remarcându-se cu mari succese, astfel că a obținut unul din primele două locuri pe regiunea Bacău…”
Referindu-mă la anii de gimnaziu, afirm cu toată convingerea că fac parte dintr-o generație privilegiată și alături de cel care a fost Constantin Maftei îmi vin în gând și alți dascăli care și-au lăsat benefica amprentă asupra destinelor și caracterelor noastre: învățătoarea Mărioara Țăranu, profesorii: Ștefan Țifui (am avut șansa de a-mi fi diriginte), Florica Țifui, Constantin Panțiru, Ginica Panțiru, Aftanase Borșuc, Ion Radu sau Elvira Țepeluș.
Constantin C. ANDRAȘ
