Triumf ! Într-un singur cuvânt am spus totul despre sărbătorirea celor 105 ani de la nașterea părintelui arhimandrit Justin Pârvu , desfășurată la pensiunea ”Orient”, din satul Frumosu. Doi oameni care sunt exigenți cu ei înșiși, patrioți și cu râvnă pentru a păstra identitatea , cultura, credința, prof. dr. Daniel Dieaconu și Marius Coșerariu & co, ne-au adunat laolaltă să ne bucurăm, să lăcrimăm de emoție, să simțim căldura sufletească pe care ne-au transmis-o, să regretăm că acele 6 ore petrecute împreună au trecut prea repede. 200 de oameni, jurnaliști, profesori, cântăreți, recitatori, fii duhovnicești ai părintelui Justin, au cântat împreună cu Lăcrămioara Pop, un rapsod popular de mare valoare, maica Parascheva de la Durău, Ciprian și Mihaela Istrate, grupul ” Eu cred”, grupul de bărbați de la Grințieș, Ghiță Dandu, Ionuț Argint, virtuoz al acordeonului și au sorbit cuvintele prof. Dragomir Oprea și ale starețului mănăstirii Petru Vodă, părintele Hariton Negrea, care l-au evocat pe sărbătoritul nostru. Prezentatorul spectacolului nu mai are nevoie de prezentare, el a fost Gheorghe Filip. Un film în care maica Parascheva și grupul ”Eu cred” au cântat priceasna compusă de Marius Coșerariu, în care copilul David Ichim, un geniu, a recitat, ne-a făcut să plângem de-a dreptul. Pe cântecele patriotice interpretate de Ciprian Istrate, haiducii din Grințieș și Marius Coșerariu au plimbat un tricolor uriaș prin toată sala, lor alăturându-se și alți îndrăzneți.
Acest eveniment m-a dus cu gândul la ziua de 15 iulie 1993, când l-am cunoscut pe părintele Justin. În acea zi , eu voiam să mă spovedesc, după un post de câteva zile. Pierdusem tot și eram foarte zbuciumată. Aurel Dumitrașcu m-a pus să o iau de la capăt, apoi a murit și el. ” A murit Enkidu prietenul meu/ care ucise cu mine lei.” (din poemul Ghilgameș).Părintele Justin m-a trimis la părintele Dionisie Mătăluță, iar eu, treptat, mi-am găsit liniștea. În ziua spovedaniei, păr. Dionisie a predicat și a spus că pe vremea lui Ștefan cel Mare, femeile, când năvăleau turcii, își luau copiii și se ascundeau în păduri. Își salvau sufletul. A fost primul moment de învățătură, care mă viza pe mine. Când mi-a apărut cartea, părintele Justin s-a bucurat sincer pentru mine, mai ales că era un mare iubitor de tradiție românească și creștină. Îmi povestea că iubea atât de mult obiceiul uratului de Sf. Vasile, încât buhaiul era obiect principal în casă. Iar mama sa, exasperată de poznele pe care le făcea, îl amenința: ”Șăzi locului că te bag în buhai și acolo te las”. Aceea a fost ultima întâlnire cu sfinția sa. M-a lăsat să zăbovesc mai mult cu mâinile în mâinile sale. Era zâmbitor, dar atât de bolnav și de sfârșit. Vorbeam cu sfinția sa despre lecturile mele, despre Ioan Ioanid, despre peșterile din Ucraina, despre multe altele. Odată i-am spus că, reîntoarsă de la București, nu mă pot reacomoda. ”Ce mi-a trebuit mie” și ”N-am mai avut ce face”, îi spuneam. ”Du-te la Borca și ocupă-te de tineri” era răspunsul său invariabil. Și ce bine am făcut că l-am ascultat ! Cineva spunea la spectacol că speranța nu piere. Să fim vrednici, să merităm și să sperăm că ne vom reîntâlni cu părintele nostru drag, Justin!
