Bădia Ion – exemplu de sacrificiu și devotament

Războiul înseamnă moarte și durere. Dovadă ne sunt mărturiile celor care au luat parte la luptele ce s-au dat în perioada celor două războaie mondiale. Cei mai mulți dintre noi, ne raportăm la el ca la o înșiruire de relatări dureroase, dintr-o perioadă în care au trăit bunicii sau părinții noștri.

Unul dintre cei care au trăit și a simțit pe propria piele cruzimea războiului a fost și Ion V. Ciucanu, din comuna Ceahlău. Fiii dânsului, Vasile I. Ciucanu și Teodor I. Ciucanu ne-au povestit despre chinurile prin care bădia Ion a trecut în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

„Tatăl meu, Ion V. Ciucanu s-a născut la data de 9 septembrie 1925, în comuna Ceahlău, județul Neamț. Copilăria și adolescența și-a petrecut-o în locurile natale, ocupându-se cu muncile agricole și creșterea animalelor, mai puțin cu pregătirea școlară. A absolvit totuși patru clase.

  În 1941, România a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Germania, împotriva Uniunii Sovietice. A rămas în istorie ordinul măreșalului Antonescu: <<Soldați români, vă ordon, treceți Prutul!>>. Pentru că tatăl meu nu împlinise vârsta de 20 de ani și nu avea armata făcută, nu a fost luat direct pe front. A rămas acasă și împreună cu alți tineri participă la activitățile ajutătoare frontului, activități coordonate de Comisariatul Militar în colaborare cu Primăria. Era un fel de pregătire premililtară. Așa se explica faptul că la întoarcerea armelor împotriva Germaniei pe 23 august 1944, armata română trece de partea rușilor, obligând armata germană să se retragă. În această situație, oamenii din locurile noastre nu știau ce să creadă, ce se întâmplă pe front. Tatăl meu, împreună cu alți tineri făceau tranșee în zona Târgului Neamț, pentru armata germană.

La aflarea veștilor despre schimbările făcute pe front, au fugit acasă, pe jos. După câteva zile, în timpul nopții, noile autorități și cu organele de poliție însoțiți de un activist sovietic, s-au deplasat la casele tinerilor care participaseră la săpat tranșee la Târgu Neamț, i-au trezit din somn și fără să le spună nimic, i-au transportat undeva în orașul Dej. Acolo erau adunați toți cei care urmau să fie deportați în lagăre, în Uniunea Sovietică la Dnepropetrovsk.

Așa a început coșmarul, au fost încărcați în trenul care transporta vite și trimiși către Dnepropetrovsk. Odată ajunși acolo, au fost tunși, li s-au luat hainele și li s-au dat ținute de lagăr (ca la pușcăriași). După ce au fost îmbrăcați în hainele specifice lagărului, au fost repartizați în barăci, alături de români, nemți și unguri. Aceștia duceau un trai foarte greu din cauza bolilor ce se răspândeau mereu, din cauza paraziților, a lipsei de mâncare și din cauza cadavrelor, care dădeau de cele mai multe ori în putrefacție. Erau nevoiți să împartă paturile suprapuse, încăpând abia câte trei persoane pe o saltea.

În funcție de condiția fizică și de meseriile pe care le cunoșteau, deținuții au fost repartizați la muncă. De menționat este faptul că cei din lagăr erau puși la cele mai grele și mai umilitoare munci, nu aveau nici un fel de drepturi și erau păziți mereu de santinele înarmate. Erau considerați deosebit de periculoși, pentru că au ajutat armata germană împotriva rușilor. Cei care nu rezistau la efortul fizic și cei care încercau să fugă erau împușcați. De cele mai multe ori, deținuții se băteau între ei pentru ca să le ajungă mâncarea, fiecare apărându-și <<gamela >> ca pe un lucru <<sfânt>>.

Cei mai puternici luau mâncarea celor slabi sau celor care erau de altă națiune. După o perioadă de timp, tatăl meu s-a evidențiat prin muncă, executând muncile cele mai grele, motiv pentru care a fost ales de comandantul lagărului, să plece la un colhoz, pentru a avea grijă de cai. Ori de câte ori avea ocazia, le strecura colegilor săi din lagăr, din ceea ce primea de mâncare. Pedeapsa pentru cei care încercau să strecoare deținuților din lagăr mâncare sau alte obiecte, era pedeapsa cu moartea.

Șeful colhozului i-a arătat caii, dându-i sarcini precise și stricte în ceea ce-i privește. Caii trebuiau să fie bine îngrijiți, alimentați, adăpați, deoarece șeful colhozului trebuia să inspecteze lanurile de cereale, pe zeci și sute de hectare.

Caii erau schimbați zilnic. A fost obligat să învețe limba rusă „din mers” pentru a putea comunica cu cei din colhoz. Pentru seriozitatea și sârguința cu care-și îndeplinea sarcinile, șeful colhozului a prins drag de el și i-a promis că-l va scoate din lagăr. Acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece, în urma înțelegerii dintre guvernul României și cel al Uniunii Sovietice, s-au eliberat deținuții din lagăre și au fost trimiși în țara de origine. Astfel a beneficiat și tata de libertate, ajungând acasă în 1948.

Avea o forță fizică uimitoare. A învățat în lagăr să muncească la construcții, așa că, în afara lucrului cu caii, a devenit un foarte bun  constructor. În 1950 se căsătorește cu Ioana Lăcătușu și au avut șapte copii, toți șapte fiind baieți.”

Soarta nu a fost blândă cu dânsul în 1965, când soția dânsului se îmbolnăvește, rămânând paralizată pe tot restul vieții. A fost nevoit să se împartă între problemele familiei: creșterea celor șapte copii și îngrijirea soției.

Un lucru ce trebuie subliniat este modul în care Bădia Ion și-a crescut copiii, insuflându-le dragostea și respectul față de familie. În 1991, îi moare soția, tanti Ioana, ca mai apoi inundațiile din 2005 să-i distrugă o parte din grădină și grajdul de animale.

Pe lângă toate acestea, în anul 2009 i se amputează un picior, motiv pentru care rămâne imobilizat la pat, deplasându-se cu ajutorul unui scaun cu rotile.

Se stinge din viață în martie 2011, la vârsta de 86 de ani, lăsându-și în urmă cei șapte copii, care vor duce mai departe tradiția și obiceiurile familiei, arătându-și astfel respectul față de părinții și înaintașii săi.

Maya-Mihaela Bicăjanu