Ars doloris!

„Eu nu vreau să trăiesc/ Eu vreau să citesc”, spunea într-una din poeziile perioadei de debut regretatul Aurel Dumitrașcu, cel care pe 21 noiembrie 2022 ar fi împlinit 67 de ani!

Liceul „Mihail Sadoveanu” Borca a fost gazda unui  eveniment cultural, organizat în memoria celui care a fost elev și profesor al acestui liceu, dar care, mai ales, a fost și este poetul reprezentativ al zonei. De altfel, numele său a depășit de mult chiar granițele naționale, o parte din poezia lui Aurel Dumitrașcu fiind deja tradusă în câteva limbi europene.

Inițiativa a aparținut domnului inginer Dumitrașcu, fratele poetului și, deopotrivă, Iolandei Lupescu, pe care am putea-o numi „the last librarist”. Pe lângă cei doi, la această întâlnire a participat doamna Sorina Crihană-Dascălu, directorul editorial al Editurii Perpessicius, poetul Anton Fabian, prieteni ai poetului, cadre didactice, elevi.

Am asistat la o activitate culturală de calitate, emoționantă, cei prezenți depănând amintiri, vizionând scurte filme, pregătite de domnul Anton Fabian. Elementul de culoare a fost, bineînțeles, poezia, în recitarea câtorva elevi ai liceului.

Așa cum s-a cam împământenit la noi, la români, cinstim numele mari mai mult după trecerea lor în eternitate. În mod evident, Aurel Dumitrașcu este un nume care răzbate tot mai puternic de dincolo de moarte, reușind să miște și acum resorturi emoționale ruginite sau invitându-ne la reluarea unor întrebări existențiale.

Aurel Dumitrașcu a fost o personalitate excepțional de puternică. Provenind, bineînțeles, din moștenirea genetică, dar și din cultura temeinică pe care a acumulat-o, această putere i-a permis, în condiții pe care cu greu ni le putem imagina, să-și mențină dreaptă coloana vertebrală, conștient fiind de rolul pe care și-l asumase: acela de poet într-o perioadă dificilă a neamului românesc. Nu s-a abătut de la rolul asumat chiar dacă, în cele din urmă, a adus jertfa supremă.

Din perspectiva sănătății estetice și morale a societății, este bine că vocea poetului este mai sonoră, fie și după moarte. Vocea lui Aurel răzbate acum de dincolo de mormânt, poetul înfățișându-ni-se în diversele lui ipostaze creatoare, atât prin cărțile de poezii, cât și prin scrisorile lăsate moștenire. Într-una din poeziile anilor de debut, poetul își fixa linia directoare a vieții: „Ars doloris: eu nu vreau să trăiesc, eu vreau să citesc”.

Aurel nu a vrut să trăiască făcând rabat de la principiile privind viața,  libertatea, libertatea în și prin artă. Așa a hotărât și așa a trăit: a găsit mereu în cuvântul zidit, în poezie, puterea de a rămâne fidel propriul crez artistic. E mult? E puțin? E lesne de înțeles că e cu mult peste capacitățile unui individ uman mediu, fiind mai degrabă expresia unui caracter excepțional, acompaniat de o inteligență sclipitoare. Acestea ar putea fi validate de exemple de autori mari, cu opere inestimabile lăsate nemuririi, dar care, oameni fiind, au făcut uneori compromisuri pentru a-și putea desăvârși creația. Nu ne propunem aici un raționament justițiar, dar dacă în acele cazuri acceptăm că a contat opera și nu omul, cu atât mai demne de aprecierea noastră sunt acele exemple care ne-au lăsat opere valoroase, fără să facă niciun „pact cu diavolul”.

„Eu nu vreau să trăiesc!”, statuează autorul.

Cu un curaj nefiresc pentru acele vremuri, poetul se leapădă de ceea ce înseamnă să trăiască în parametrii sociali ai vremurilor și-și urmează drumul cărților. Vrea să citească. Și să scrie. Și iar să citească și iar să scrie, împletind iterativ acestea ca într-un tainic ritual al dragostei. Cartea, slova îi hrănește sufletul însetat după artă și îl alimentează cu energie pentru creație și pentru cotidian.

Este moral și obligatoriu un efort de analiză pentru a înțelege curajul poetului care, limitat de granițele sistemului de atunci, reușea să-și mențină  ascendentă traiectoria ca poet. Ar trebui să înțelegem că și datorită unor astfel de oameni care nu s-au lepădat de crezul lor, putem noi să ne bucurăm de libertatea de astăzi! Ar trebui să înțelegem și să ne înclinăm! Toate acestea ar trebui să le valorizăm și apoi să le valorificăm nu doar la nivel de individ, ci mai mult, la nivel de grup și, mai larg, la nivel de societate. Și toate acestea cu speranța că nu vom mai repeta  orori și că vom începe, încet-încet, să așezăm valorile la locul cuvenit, încă din timpul vieții lor. Ar trebui!

Mulțumim fratelui poetului pentru că face ceva în direcția aceasta și odată cu el, iată că și grupul care s-a format cu ocazia acestei întâlniri. Sperăm într-o perpetuare a unor astfel de demersuri restauratoare, la o multiplicare în grupuri și extrapolare la nivel social. Ars doloris!

Vasile AMARIEI