Comuna Bicaz-Chei este așezată în partea de N.E. a țării, pe teritoriul vestic al județului Neamț și la S.E. de masivul Ceahlău. Este situată în partea de S.V. a DN12c care face legătura dintre orașele Bicaz și Gheorghieni (județul Harghita), pe la Lacu Roșu. Comuna cuprinde una dintre cele mai pitorești zone turistice din țară și are o istorie cu rădăcini ce pătrund adânc până în mileniile îndepărtate ale Epocii de piatră.
Comuna a suferit șocul reorganizării în sec. al XVII-lea, prin Pacea de la Karlovitz. Atunci Transilvania a fost alipită Imperiului Habsburgic. Însă, localitățile de pe Valea Bicazului nu erau cuprinse în stăpânirea austro-ungară. În urma Păcii de la Kuciuc-Kainargi (1775), Imperiul Habsburgic anexează Bucovina și apoi, prin repetate rectificări de hotare, coboară granița cu 30 km spre răsărit. Astfel, comunele de aici au fost alipite imperiului. În anul 1940, în urma Dictatului de la Viena, locuitorii satelor Dămuc, Bicaz-Chei și Bicazu-Ardelean au trecut sub dominația maghiară. Așa stând lucrurile, locuitorii acestor sate au luat calea bejeniei, s-au refugiat pe Valea Bistriței și în nordul Moldovei pentru a fi cu ai noștri, cu românii, dar și pentru că pe acolo s-a constituit linia frontului. Dacă localnicii s-au refugiat, maghiarii au dat foc caselor, au furat bunuri și au sacrificat animalele găsite, iar cei rămași au fost de batjocură și femeile au fost violate. Grozăvie mare! În noaptea de 23 august 1944, regele Mihai a citit declarația în baza căreia frontul s-a nimicit, românii trecând în cealaltă tabără, cea a rușilor.
„Sovieticii n-au luat prizonieri numai ostașii care s-au predat în luptele directe, 1941-1944, ci au continuat să încarce în vagoane de vite, cu direcția Dombas–Urali-Siberia, sute de mii de militari care depuseseră armele după 23 august 1944, precum și tineri reîntorși la casele lor, adunați prin vicleșug, sau prin razii printre civili, indiferent dacă erau tineri sau bătrâni, spre a completa numărul celor din coloanele morții, împuținate prin evadarea unor norocoși.” (I. Oprișan)
Tot ce a crezut mai înainte badea Alexandru despre bunătatea umană și despre frumusețea vieții s-a năruit precum castelele de nisip meșteșugite de copii. Toate apăreau într-o formă inversată, distorsionată și această teribilă experiență a prizonieratului l-a marcat pentru tot restul vieții. Prizonieratul a fost mai cumplit decât războiul din cauza foametei, a frigului, a bolilor și a lipsei de medicamente. Până la intrarea în lagăr, când a luat act de privarea totală de libertate, fiind coborât de la condiția umană la aceea de animal de povară, la aceea de gunoi fără nici o însemnătate, conta doar ca număr, ca forță de lucru. „Când am ajun în lagăr , mai întâi am fost cazați într-o baracă, fost hambar de avion, 1780 de persoane eram puși la un loc . Mai rău nu cred că există. Apoi, s-au format brigăzi pentru lucru în mina de cărbuni. În lagăr erau prizonieri români, maghiari, germani, polonezi, italieni, japonezi și de alte naționalități. Totuși, români erau mai puțini, o parte din ei s-au înscris voluntari în renumita divizi „Tudor Vladimirescu”, eu n-am mai încăput și am fost deportat. În anul 1945, la terminarea războiului, japonezii și italienii au fost eliberați din lagăr. Oricum, din câte îmi amintesc, 10.000 de prizonieri de naționalități diferite viermuiam în lagăr”. Lucrând în acest mediu cosmopolit, pentru a face față situației, badea Alexandru a început să se descurce a vorbi limbile germană, rusă, italiană, poloneză, maghiara știind-o din copilărie. Nevoia te învață multe.
Aveau de îndeplinit norme de muncă foarte mari și de aceea , câteodată, erau nevoiți să lucreze și 12 ore, asta în condițiile în care hrana era slabă caloric și întotdeauna foarte puțină. Se întâmplau accidente în mină, reziduurile produceau surpări, mureau oameni, doar o parte din ei erau salvați. Cărau în spate lemne sau le legau cu sârmă și le târâiau pentru întărirea galeriilor. „Cot la cot cu bărbații lucrau la lopată, în mine, și femeile germane. Minele aveau o adâncime de 150m și au fost înființate în anul 1935” își amintește badea Alexandru. Prizonierii intrau în contact și cu civilii în sectorul miner. Le dădeau civililor săpun și primeau la schimb, pâine. În momentele de acalmie, povesteau despre cei dragi de acasă și laitmotivul discuției era, fără doar și poate, mâncarea. Vorbeau și salivau abundent, enumerând delicioasele feluri de bucate românești.
Cei mai tineri sperau din toată inima la reîntoarcerea în locurile natale. Cei mai în vârstă și cei bolnavi nu mai aveau în ochi scânteia speranței și alcătuiau o imagine greu de privit. Badea Alexandru povestește că „așa se rugau oamenii : Doamne, liberează-ne de aici, din acest iad de pe pământ. Până a se termina războiul deportații erau bătuți și chinuiți. După 1945, condițiile de trai și de muncă au devenit oleacă mai umane. Deh, opinia publică internațională era cu ochii pe Rusia bolșevică”, este de părere Alexandru Iuhoș.
Românii din țară nu se puteau interesa de confrații lor luați prizonieri, ar fi fost considerați dușmani de către Uniunea Sovietică și de către proaspeții comuniști de la noi. S-ar fi șifonat imaginea Rusiei comuniste atât de atent fabricată. Foarte rar deportații puteau trimite vești acasă. Rudele mai aflau noutăți de la cei mai norocoși care, totuși, erau eliberați. De cele mai multe ori nu se știa nimic despre cei înghițiți de Siberia Rusiei. Multe familii le făceau acasă înmormântarea după datina străbună, crezându-i morți. Pe cei care au murit în lagăre îi îngropau în afara lor și la doi-trei ani trimiteau o carte poștală în România, cu vestea cea neagră. „La întoarcere, condițiile au fost mai bune. Tot în vagoane de marfă am călătorit, numai că aveau pat cu cearșaf, pătură și pernă”, relatează Alexandru. La Prut au fost îmbarcați în trenuri de-ale noastre , ecartamentul căilor ferate rusești fiind mai lat. La Focșani li s-a făcut deparazitare și fiecare a mers în județul lui, la casa lui, o parte au primit bani pentru drum, alții foi de drum. La sosirea în țară, Alexandru Iuhoș mărturisește că „eram atenționați să păstrăm tăcerea, să nu povestim prin ce-am trecut, dacă vrem să trăim în liniște și pace”.
A fost toată viața sa un împătimit de lectură, un autodidact. În decursul vieții sale a avut abonament la revista „Magazin istoric”, fiecare număr studiindu-l din scoarță în scoarță. A avut o pasiune pentru cărțile și tratatele de istorie, i-a plăcut să fie la curent cu tot ce se întâmplă în țară și peste hotarele ei. Și acum ar fi un partener bun de discuții interesante dacă nu ar avea probleme cu auzul. Se bucură de o memorie bună, însă. E înconjurat de dragostea copiilor săi și de considerație și respect din partea consătenilor. La vârsta sa de 96 ani, încă reprezintă o demnă lecție de voință și viață pentru noi toți.
Dacă mai-marii lumii ar medita sincer și onest la toate grozăviile întâmplate până acum în istoria popoarelor lumii, poate nu s-ar mai repeta, pe mai departe, ororile pe care atâția oameni au fost forțați să le trăiască. Să nădăjduim că viitorul copiilor noștri nu va fi atins de nelegiuiri și războaie!
Mariana Călinescu
N.R. Alexandru Iuhoș a murit între timp. Dumnezeu să-l ierte!
