„Cea mai mare comoară pe care un om o poate lăsa în urmă este amintirea unei vieți bine trăite”. Amintirea profesorului Vasile Ancuța rămâne o comoară pentru noi toți. Născut în aceeași decadă cu Eminescu, la 12 ianuarie 1946, astrele s-au aliniat frumos, prevestind parcă meseria de dascăl ce avea să o îmbrățișeze și dragostea sa pentru slove.

S-a împlinit un an de la plecarea în neființă a profesorului Vasile Ancuța, o personalitate care a modelat, timp de peste patru decenii, nu doar destine de elevi, ci însăși peisajul educațional și social al comunei Poiana Teiului. În această perioadă de comemorare, datoria noastră este să păstrăm vie amintirea unui om care a fost mult mai mult decât un profesor: a fost un mentor, un manager-vizionar și inima multor inițiative locale.

Pentru generațiile păstorite, a fost „profesorul de referință”, cel care a descoperit talente și a modelat caractere. A transformat școala nu doar într-o instituție de învățământ, ci într-un centru cultural și social al comunității. A modernizat infrastructura, a susținut proiecte educaționale, a creat un mediu propice pentru elevi și profesori, arzând mereu pentru alții. În plan managerial, a coordonat cu înțelepciune, echitate și o autoritate naturală, câștigând respectul tuturor.

Dincolo de zidurile școlii, s-a dedicat întru totul activității locale, fiind un bun consilier și un om de încredere pentru localnici. A pus întotdeauna binele comun pe primul loc, dedicând timp și energie proiectelor care uneau comunitatea. Valorile care l-au definit și pe care le-a întărit: dragostea pentru cultură, responsabilitatea civică, importanța educației, rămân mărturie în timp.

Pentru generații întregi de elevi, ora de limba și literatura română însemna o întâlnire cu pasiunea și erudiția sa .În cei peste 40 de ani de carieră, el a reușit să transforme lecția într-un spațiu de descoperire, unde gramatica și sintaxa se îmbinau cu magia literaturii, iar textele clasice deveneau oglinda vieții. Prin metode inovatoare pentru vremea sa – recitaluri de poezie, improvizații teatrale sau discuții aprinse despre valori – el a plantat sămânța iubirii pentru cultura română și a format nu doar cititori, ci și caractere. Mulți dintre foștii săi elevi își amintesc cu recunoștință de el ca de „profesorul care a schimbat perspectiva”, cel care a văzut potențialul din fiecare și l-a îndrumat să crească.

Devotamentul său față de educație a culminat cu asumarea rolului de director al Școlii Gimnaziale „Constantin Romanescu” Dreptu. Aici, viziunea sa s-a extins dincolo de sala de clasă, către infrastructură, organizare și proiecte pe termen lung. A condus școala cu mâna fermă și inima deschisă, transformând-o într-un adevărat centru al comunității. Sub conducerea sa, școala a fost modernizată,devenind un mediu sigur și stimulativ atât pentru elevi, cât și pentru cadrele didactice. A fost un lider respectat, care a știut să inspire și să câștige încrederea tuturor prin integritate, echitate și o dedicație absolută.

Plecând dintre noi, profesorul Vasile Ancuța ne lasă o moștenire imensă și de neprețuit: zeci de oameni pe care i-a format, o școală întărită de viziunea sa și o comunitate care a învățat de la el valoarea implicării. Lasă în urmă și un model de viață – una trăită cu demnitate, pasiune și serviciu față de ceilalți.

În acest an de la trecerea sa în neființă, cea mai frumoasă cinstire pe care i-o putem aduce este să-i păstrăm vie amintirea lui prin fapte.

„Un mare profesor nu se uită niciodată!”

Vasilica Ancuţa

Articolul Un an de la trecerea în neființă a unui stâlp al educației și al comunității: Prof. Vasile Ancuța apare prima dată în Ecoul muntilor.

Toate ale tulgheşanului, ca ale oricărui român de la munte din această parte de lume, sunt întrepătrunse  între ele, viaţa socială şi  anul agricol,  fiind direct legate  de  calendarul creştin. Astfel că anul agricol, începe  la  23 aprilie, de Sf.Gheorghe,  cel care descuie pământul şi se încheie la Sf. Dumitru, cel care încuie pământul, pe 26 Octombrie.

Legat de  aceste date calendaristice, la Tulgheş, avem dintotdeauna  târguri anuale:   la Sf.Gheorghe târgul  de primăvară şi la 26 Octombrie, târgul de Toamnă.

Din moşi-strămoşi, târgurile  ţin  câte trei zile,  în prima  zi fiind târgul de animale.

Se făcea mult negoţ în aceste târguri. Erau meşteri din toate breslele: pielari, cojocari, cizmari, spătari, olari, mătăsari, argintari,  vânzători de mărgele, etc…Meşterii şi negustorii vindeau ce aduceau şi primeau comenzi pentru următorul târg să aducă bonzi simple, cojoace, bonzi de mândrit, şerpare cusute cu mărgele de purtat în sărbători,  care erau împodobite cu nojiţe de piele colorată ori cu mărgele de nisip; (cele de toată ziua erau simple. Din piele neagră ori maro); Dar găseai la aceste târguri de toate: încălţăminte, ţesături, condimente  drobi de sare, cereale, şi câte altele…

Nu lipseau fotografii, muzicanţii;  Veneu unii şi cu ,,linghişpirul”sau ,,iuj” îi mai zice pe la noi;(adică cu roata aia mare la care mai târziu i s-a zis ,,tiribombă”). Nelipsiţi erau  vânzătorii de turtă dulce( în formă de cocoşei şi iepraşi –deliciul pruncilor , dar şi cele în formă de inimioară cu oglindă incorporată. Pe astea, din urmă  şi le dăruiau feciorii şi fetele care se aveau dragi.

Uneori,  mai ales la târgul de toamnă, se vindeau  turme întregi de oi cu banii jos ori  în troc  cu cereale, dar,  dincolo de toate,  se producea o unire la baza societăţii!   Se legau  prietenii pe viaţă! Sfârşitul târgurilor se terminau cu un joc la şură(dacă nu era post- că de regulă Sf.Gheorghe cam prinde postu mare şi atunci nu se făcea joc aşa că rămânea jocul doar pentru târgul din toamnă),  unde toţi crescătorii de animale, mai ales oierii,  participau, iar la aceste petreceri  îşi aduceau cu ei familiile.

Cu acest prilej, tinerii, din mai-tot  Ardealul, cunoşteau, aici la Tulgheş şi,   nu numai tulgheşeni ci şi oameni din Regat. La aceste târguri, urmate de joc,  multe căsătorii se aranjau.   Se cântau şi se jucau cântece din toate zonele de unde era lume venită în târg.

           Mulţi feciori de pe la Gurghiu, de exemplu, veniţi  cu turmele,  şi-au găsit neveste tulgheşence, mai ales, pe valea Sângeroasei, că era pe drumul târgului şi se întâmpla că trebuia găsit loc de ,,mas” câte-o noapte–două,  dacă ajungeau în ajunul târgului; iar fete, se găseau prin toate ogrăzile, tinere, vânjoase şi frumoase.

Anul ăsta, pentru că paştile cad mai devreme, va fi vselie mare la Sfântu Gheorghe că avem mulţi care poartă numele sfântului. Nu se mai face joc la şură dar se organizează mici petreceri particulare.

Parcă şi văd cobârlăii la poartă! Adică nişte brazi înalţi de 5-6 metri curăţaţi de crengi şi de coajă şi lăsat numai vârful cu 2-3 rânduri de raze pe care le impodobesc  cu fundiţe multicolore,iar de vârf eagă plicul cu scrisoarea.

Prietenii tânărului în cauză, care poartă numele sfântului (care-o fi acesta Gheorghe, Ian, Dumitru etc…), trebuie să fie vânjoşi,  că trebuie forţă să ţii bradul în picioare până îl legi bine,ca nu cumva, bătut de vânt, să cadă în capul cuiva. Aceştia leagă noaptea  bradul la şoşul(stlpul) porţii şi fug. Dar şi aici trebuie să fie cu băgare de seamă că nu cumva să fie câinii dezlegaţi şi să-i dea de gol. În scrisoare sunt trecute numele celor vinovaţi şi un blestem, ca să-i zicem aşa; treaba e că dacă nu sunt prinşi, sărbătoritul trebuie să le dea de băut până-i  satură, iar dacă sunt descoperiţi în timp ce ridică bradul, vor fi nevoiţi să dea ei de băut sărbătoritului. De obicei, bradul este tânăr şi prelucrat frumos să poată fi folosit la ceva în gospădărie ulterior, că nu-l taie numai aşa ca să-l strice.

Iată un răvaş dintr-un brad de acesta pus unuia  cu ani în urmă:

,, Foaie verde brad umbros

Să fi Gheorghe , bucuros

Că ţi-am adus brad frumos

Proaspăt, din pădure scos.

Pregătitu-l-am  să-l ai

Când te  duci cu boii-n plai.

Să îl legi peste trăsură

Când ţi-aduci fânul la şură.

Da’  de nu faci chef desară,

Sulu–i juruit să sară

De pe vârfu carului

Când treci dunga dealului.

S-o chinuit, brad,  să-ţi puie:

Ghiţă, Petre şi Ilie.”

Dacă de băut, nu-i da

Ardă-ţi fânu şi şura!

Am zâs!”

În altă ordine de idei, dacă se întâmplă să cadă paştile mai devreme de sf.Gheorghe şi este cald, ca în acest an, la pământ se lucrează doar cele premergătoare aratului( se împrăştie gunoiul pe ogor să fie uniform pe când băgăm plugu-n brazdă, iar dacă Dumnezeu drăguţul mai rânduie şi-o sfântă ploiaie şi mai bine că se duce mustul în pământ. Se greblează toriştea  rămasă de la oiţele care au fost lăsate prin grădini până la sf.Gheorghe. După Sf.Gheorghe gata. Iarba este lăsată să crească pentru a fi cosită pentru nutreţul din iarna ce urmează.

Cu pământul, doar în săptămâna Floriilor este voie să lucrăm cu florile şi,  gospodinele mai seamănă prin stratul cu flori câteva cepe (haragic) şi ridichi, poate şi ceva salata verde,  să aibă trufandale pe când iese prima urdă la stână să poată face „zamă de şalate”. Asta-i o ciorbă delicioasă din salată, care se face cu jântiţă ori cu zăr, multă urdă, ouă jumări şi slănină prăjită tăiată acordeon care pluteşte pe suprafaţa zămii; O minunăţie de  mâncare care este în acelaşi timp şi   bombă de vitamine şi minerale, foarte bine venită  după o iarnă lungă.
În ziua de Florii, se duc ramuri de răchită la biserică să se sfinţească iar după liturghie, fiecare om ia acasă câteva  crenguţe să fie  de  protecţie gospodăriilor.

Se zice că dacă ajunezi, şi iei 3 mâţişori sfinţiţi şi-i înghiţi pe stomacul gol,după liturghie, vei fi sănătos tot restul anului. Eu am încercat şi, drept aşa a fost.

Acuma, na, o fi fost doar coincidenţă? Ce să ştiu să vă zic… Apoi, urmează săptămâna mare şi odată cu ea, cel mai frumos şi mai aşteptat eveniment premergător Învierii. JOIA  MARE !

Obiceiul Păştenilor  care duc darurile, spre sfinţire, la biserică.

Această zi, este  ziua în care tot sufletul îşi scoate din lada de zestre cele mai frumoase straie naţionale  şi le  îmbracă pentru a merge  cu darurile, spre  sfinţire, la biserică.

În dimineaţa de joia mare, gospodarii ies în grădină şi greablă ultimele gunoaie ce se mai găsesc prin ogrăzi şi le ard, astfel se ard ultimele rămăşiţe ale iernii şi se alungă ultimele răutăţi din ogradă.  După ce focurile s-au stins şi răutăţile arse, oamenii se primenesc, se îmbracă în straiele naţionale şi pleacă spre casa gospodarului de unde era hotărât să se adune tot satul care este de rând în acel an să ducă darurile spre sfinţire, pentru că şi aici avem o rânduială; cele cinci sate ale comunei duc prin rotaţie darurile, câte un sat în fiecare an.

Până în Joia Mare, aproape tot creştinul s-a spovedit şi împărtăşit.

În joia mare ies şi ultimele parastase. Astfel că cineva din biserică ţine legătura cu cineva din convoiul care se porneşte şi anunţă cam cât mai este din slujbă pentru ca cei ce suntem pe drum să ştim dacă ne grăbim ori mai incetinim pentru a ajunge in vreme potrivită la biserică ca să nu se facă dizordine în centru din cauza călăreţilor care se întâmplă să mai aibă şi câte un armăsar buiac.

Aşadar lumea se adună la gospodarul care organizează plecarea dar, în prealabil, cu o seară inainte femeile s-au adunat şi au împodobit coşurile cu ştergare şi petele tricolore, urmând ca dimineaţa pe când vin păştenii coşurile să fie deja aranjate pe o masă în curte de unde oamenii le vor lua să le ducă fiecare după puterea lui.

Călăreţii cu caii împodobiţi cu cănaci şi purtând drapele tricolore, vor fi escorta păştenilor pedeştri care se vor încolona de la cei mai mici până la bunici,  doi-câte-doi purtând coşurile frumos împodobite în care sunt  ouăle roşii, pâinea şi vinul, din care, se va face Sfântul Paşti(nafura).

Indiferent dacă plouă ori ninge, păştenii merg pe jos până la biserică (între 3 şi 5 Km- depinde cât de departe este casa de unde se va pleca.).

Ajunşi în jos, călăreţii vor trece de poarta bisericii si se vor posta peste şosea cu faţa la convoiul care va traversa strada  să intre în curtea bisericii.

La poarta bisericii, ne aşteptă Preotul cu tot soborul şi, (de regulă, preoţii din împrejurimi vin să se bucure de această datină, ba chiar Episcopul nostru Andrei, este adeseori prezent).

După cuvântul de bun venit şi binecuvântarea rostită de părintele nostru, intrăm cu toţii în biserică şi aşezăm coşurile în faţa altarului. Se face slujba de sfinţire a darurilor, apoi noi păştenii, cântăm două-trei pricesne. După ce facem în faţa altarului şi apoi în faţa bisericii, câteva poze de grup,  mergem cu toţii,  la casa de prăznuire căci păştenii trebuie puşi la masă iar femeile satului au pregătit bucate bune de post.

După ce luăm parte, împreună, la această agapă creştină, plecăm pe la casele noastre că mai avem multă treabă de făcut. De regulă azi vopsim ouăle fiecare după priceperea şi ştiinţa noastră; tot joia se sacrifică şi mieii şi se pregătesc copturile(pasca, cozonacul); În vinerea mare nu prea se lucrează, mai ales cu mâncarea. Sâmbăta se cam termină toate de făcut iar  nopatea se merge la slujba  Inviere care, se termină spre dimineaţă.

În dimineaţa de Înviere, tot creştinul primeşte, în dar, recipientul cu Sfântul Paşti(adică puse la un loc pâinea şi vinul, cum doar în Ardeal se face), să-l ducă acasă alături de sfânta lumină şi un ou roşu acasă. Oul,  îl vor pune într-un pahar cu apă neîncepută unde se pune şi un bănuţ. Din apa aceea se vor spăla,(pe faţă), în cele trei zile de paşti, înainte de a lua anafura,  să le fie feţele fine şi roşii precum coaja oului şi să aibă belşug.

Ne aşezăm la masă dar, numai după ce am luat sfântul Paşti, mărturisind ,,Hristos a înviat” iar ceilalţi prezenţi răspunzând: ,,Adevărat a înviat!”  Ciocnim câte un ou, făcând aceeaşi mărturisire şi abia după aceea ne înfruptăm din bunătăţile pregătite de gospodina casei. De pe masă nu lipsesc: pasca, friptura de miel, cozonacul cu mac, drobul de miel, supa de pasăre cu ,,găluşcuţe”, ori ciorbă de perişoare, sarmalele, şi câte alte bunătăţi…!…

În cea de-a  doua zi de Paşti mergem la cimitir să-i comemorăm pe cei plecaţi în cealaltă lume, să zicem o rugăciune pentru ei, să împărţim din bucatele pascale, de sufletul răposaţilor, prilej să mărturisim din nou că ,,Hristos a înviat!”, preotul venind la fiecare mormânt să citească dezlegarea cuvenită.

   În dimineaţa celei de a treia zile de Paşti, cojile ouălor  roşii adunate încă din prima zi de Paşti, le dăm pe apă,  pentru ca duse de valuri să dea de veste  ,,blajinilor” că au trecut paştile în lume.

În viziunea noastră, blajinii, sunt acei pustnici care s-au refugiat din lume pentru  a fii ,,nebuni pentru Cristos” şi care, acolo in pustie,  se roagă neîncetat pentru sufletele noastre ale tuturor.

După aceea urmează, sărbătoarea Izvorul tămăduirii când, cei care pot, urcă pe munte să găsească şi să amenajeze izvoarele, să facă troci ori fântâniţe.

Se spune că mare bine îi faci sufletului dacă primeneşti izvoare pentru oamenii insetaţi.
Noi, tulgheşenii încă păstrăm obiceiul de a ne saluta, de la paşti  până la Înălţare cu ,,Hristos a înviat” şi Adevărat a înviat. Apoi, de la Înălţare  până la Rusalii vom mărturisi Hristos s-a înălţat,  după care vom reveni la Doamne-ajută!

Eu, în copilăria mea,  aşa ziceam când porneam spre şcoală Doamne-ajută! Iar mama îmi zicea Dumnezeu să-ţi ajute! Doar lumea de pe stradă, pe care nu o cunoşteam,  o salutam cu bună ziua, bună seara, sau bună dimineaţa. Că da, salutam orice om, mai în vârstă,  întâlnit pe cale. Aşa eram educaţi.

Iacă-tă aşa am prins  noi din bătrâni.

Tuturor vă doresc sărbători pascale binecuvântate!

Hristos a înviat!

Lăcrămioara Pop

Articolul Obiceiuri pascale şi nu numai, la Tulgheş apare prima dată în Ecoul muntilor.

Zilele acestea, elevii mei – proaspăt cititori ai lui Slavici, au formulat cam aceeași concluzie, și anume că nu se așteptau ca finalul din Moara cu noroc să fie atât de violent, că e greu de acceptat schimbarea atât de radicală a lui Ghiță (inclusiv în relațiile de familie) și că textele de anul acesta, din câte își dau ei seama (au auzit câte ceva despre Ion, Patul lui Procust) sunt croite mai degrabă pe linia tragicului.

Totodată, în calitate de mamă, când era băiatul meu mic, la povestea Cei trei purceluși, săream un pic partea în care lupul, căzut pe horn, e mistuit în mod violent de flăcări, dorind să nu-mi sperii copilul cu ideea că răul, în ciuda faptului că merită, poate avea o astfel de soartă.

Lucrurile s-au schimbat, în timp, mai ales când – o persoană înțeleaptă din familie mi-a replicat cu multă relaxare, după ce am povestit scena cu lupul: ,,Lasă-l să moară, că e plină lumea de lupi!”, dar și treptat, când am înțeles că literatura nu poate fi ruptă de lume (cu atât mai mult literatura realistă, care caută, cu prioritate, să creeze impresia de viață) și că, prin texte, noi putem, de fapt, crea adevărate contexte din care să învățăm, fără a plăti prețul timpului și a eșecului pe cont propriu.

În ideea de a varia experiențele de lectură, anul acesta am citit, împreună cu băiatul meu, Sora de zăpadă, de Maja Lunde, roman care a urmat, de fapt, vizionării filmului pe Netflix, ecranizare a unei cărți-bestseller în Norvegia, după apariție, fiind vândut în peste 250000 de exemplare. Romanul reconstituie povestea de prietenie între un băiat – Kristian și o fata de 11 ani, Hedvig, care e posibilă și datorită faptului că fiecare pare a avea ceea ce celuilalt îi lipsește. Acțiunea a plasată în aproprierea Crăciunului (poate fi, așadar, un cadou special oferit cuiva), la Kristian în familie atmosfera e foarte încărcată din cauza doliului pe care îl trăiesc după sora mai mare, decedată de curând, în timp ce – cu prilejul unei vizite, rămâne foarte impresionat de casa fetei, de opulența podoabelor și decorul specific Sărbătorilor. Povestea curge lin, fiecare se îmbogățește trăind această prietenie, până când, băiatul află că Hedvig e numai fantoma unei fetițe moarte într-un accident de patinaj, în urmă cu 50 de ani, care iubise puternic viața și Crăciunul și căreia îi este acum greu să plece în lumea umbrelor.

Romanul (textul e dublat de o grafică pe măsură) propune, astfel, subiecte de discuție extrem de serioase (moarte, vină, durere, familie) și-i provoacă cititorului emoții puternice, dar întoarce, totodată, lupa spre valoarea prieteniei, a empatiei față de suferința celuilalt, a frumuseții pe care viața o poate avea, în cele mai simple experiențe (o cacao cu lapte, un om de zăpadă, o lecție de înot).

Înțeleg, în acest moment, că literatura conține tot atâta emoție câtă nevoie are cititorul să experimenteze, că rămân în memoria noastră cărțile care ne-au provocat trăiri intense alături de experiențele personajelor și că e greșit să catalogăm o carte drept imorală doar prin faptul că face concurență realității (vorba lui Ion Barbu), prin imaginarea unor lumi posibile.

A refuza lectura unui roman (care e, totuși, un univers autonom, complet și funcționabil), pe criterii morale, motivând că-i învață pe elevi violența, e până la urmă, o mare ipocrizie. Copiii noștri nu învață comportamente negative din cărți, ci din viață, iar literatura, atunci când e citită și înțeleasă cu onestitate, ne arată care sunt laturile vulnerabile ale condiției umane, trasează punți între trecut și prezent, avertizându-ne că istoria mereu se repetă, ne pune, așadar, în contact cu emoții diverse, făcându-ne să reflectăm, până la urmă, la propriile noastre trăiri și la perspectivele din care ne raportăm, până la urmă, la viața noastră de zi cu zi.

*Desen dedicat mamei sale de Caraza Alexandru, clasa a IV-a, Scoala Gimnazială „Ioan Luca”, Farcaşa

Ecaterina Carază

Articolul Lectură și emoție apare prima dată în Ecoul muntilor.

Rușii au alungat pe domnitorul Barbu Știrbey din Țara Românească și pe Grigore Ghica din Moldova și au destituit funcționarii, printre care s-a numărat și doctorul Davila. Francezii îl chemau pe Davila să se întoarcă acasă ,dar el știa că are o misiune de îndeplinit în România. Nu a durat mult și turcii i-au bătut pe ruși  și i-au alungat de pe pământul românesc. Revenit la spital, Davila completează personalul cu medici austrieci, înființează o farmacie, și  o școală de felceri și de chirurgi, organizând totodată un laborator de analize, o bibliotecă medicală și un muzeu de anatomie. Davila este primul care a încercat în 1855 transfuzia de sânge, tratamente moderne și  vaccinul antivariolic.  Un doctor Gussi, nu credea  că învățamântul de medicină și farmacie va avea șanse de supraviețuire, complotând împotriva lui Davila. Doar intervenția lui Napoleon al III-lea și subvențiile trimise de el  l-au ajutat pe Davila să-și continue proiectele. Pentru că, între timp a înființat și o școală de medicină veterinară și un serviciu de ambulanțe și spitale temporare. Doctorul Davila avea de rezolvat ,în afară de chirurgie și medicină generală, epidemiile de boli contagioase ,afecțiunile sifilitice și scabie. Ca profesor universitar a predat chimie, clinică medicală, patologie generală. Împreună cu soția sa, Anica Davila, se preocupă de acte filantropice, înființând azile  pentru fete și băieți neajutorați, iar mai târziu o școală pentru surdo-muți. Azilul de fete se numea ”Elena Doamna” și de el s-a ocupat îndeaproape și regina Elisabeta. În 1869 Carol Davila a înființat Facultatea de Medicină. Întâlnind la tot pasul oameni necăjiți și bolnavi, a dat ordin ca aceștia să fie consultați gratuit. S-a străduit pentru eradicarea epidemiilor de tifos, tuberculoză, dizenterie, malarie, holeră, sifilis. Consultând și tratând sute de bolnavi, nu de puține ori s-a îmbolnăvit grav, fiind la un pas de moarte.

Tragedia vieții sale a fost că  Anica Davila, devotata sa soție, a fost tratată greșit de către un confrate cu stricnină în loc de chinină și a murit otrăvită. Pe lângă multele îndatoriri medicale, a rămas să crească singur patru copii. Pentru că regele Carol I i-a arătat toată admirația ș tot sprijinul în1876, la înființarea Societății de Cruce Roșie, Carol Davila a devenit ținta răutăților și intrigilor unor confrați. Prin  Societatea Medicală pe care a înființat-o, s-a facilitat schimbul de cunoștințe între medicii români și cei europeni. Absolvenții de medicină propuși de Davila au putut pleca la marile universități din Europa, de unde s-au întors cu doctorate, devenind ulterior universitari cunoscuți în toată lumea. Carol Davila a avut un impact profund asupra medicinei românești, reușind să creeze un sistem medical modern și funcțional într-o perioadă de tranziție pentru România. Moștenirea sa rămâne una dintre cele mai importante din istoria medicinii românești, iar influența sa este resimțită și astăzi. Unul din cei patru fii ai săi, dramaturgul Alexandru Davila, a scris piesa ”Vlaicu-Vodă”. Facultatea de Medicină și Farmacie din București poarta numele Carol Davila. La fel și Spitalul Militar Central din București, poartă  numele doctorului general Alexandru Davila. Sloganul preferat al lui Davila a fost: ”Prin inimă am trăit, prin inimă am să mor!”

Bibliografie: Inegalabilul Davila, București, 2024

Iolanda Lupescu

Articolul Revoluționarea medicinei din România apare prima dată în Ecoul muntilor.

De unde ideea unei pensiuni?

În 2021 a fost casă veche, în care am crescut, m-am hotărât să o renovez, m-am înțeles cu surorile, la vremea respectivă aveam trei surori, acuma mai am doar două, între timp una a decedat, am primit drept la proprietate și m-am gândit să fac totuși ceva cu casa veche pentru că era păcat să rămână și să se distrugă. Primul motiv a fost că soția a lucrat o perioadă la o brutărie, după aceea îi plăcea acest domeniu, panificația, să facă pâine și alte produse de acest tip, și în general bucătăria; la noi bucătăria a fost un lucru important – și eu am fost bucătar în armată – și ne-am gândit să facem ceva în acest sens. Am deschis un Punct gastronomic local în 2021, în 2023 am redeschis firma pe numele soției și atunci am zis „Hai să facem și o pensiune, ceva camere pentru cazare”, și de-aici a plecat toată treaba. A fost foarte greu, de-abia anul trecut am reușit să terminăm toată construcția.

Ați încercat să accesați fonduri?

Am încercat, dar n-am reușit. Prin mijloace proprii, împrumuturi la prieteni, am avut o soră în Italia, Dumnezeu să o ierte, foarte mulți bani mi-a trimis, foarte mult m-a sprijinit, păcat că n-am mai putut să-i returnez, că ea a plecat. Mulțumim lui Dumnezeu, muncă foarte multă, dar ce să faci? trebuie să muncești ca să poți supraviețui.

Anterior ați lucrat tot în turism?

Nu, am luat-o de la zero, pot să zic așa, am făcut casa în 2004 – știu sigur, când m-am mutat în casă nouă cu soția – am făcut var, am dus var, cum se ducea prin fel de fel de târguri prin toată țara, de-acolo am avut gater, cherestea, tot prin târguri și piețe, apoi am avut o făbricuță de mobilă, aceea a durat vreo 17 ani, aproape 18, am făcut mobilă din PAL, am terminat și cu mobila pentru că în 2021, atunci cu Pandemia, n-am mai avut cu cine lucra, s-au cam închis târgurile și atunci am renunțat. Dacă nu era cu Pandemia, nici astăzi nu lăsam mobila, pentru că ne descurcam binișor.

Dvs. creați schițele pentru mobilier, designul, sau ați avut angajați?

Am avut un singur angajat, dar noi colaboram, el era mult mai specialist ca mine, să recunosc, el era meseriaș, a murit cu pandemia atunci, un meseriaș cum puțini sunt în țară, poate 10 la sută. A murit atunci, la patruzeci și ceva de ani, un om în toată splendoarea lui. Din cauza asta, am renunțat și eu total.

Cum v-a venit ideea de a găzdui tabere pentru copii? Se știe că sunt mai năzdrăvani și-apoi trebuie atenție sporită atât în ceea ce privește cazarea, cât, mai ales, masa.

Da, este și un risc, dar dacă totul se face ca la carte, nu este niciun fel de problemă. Colaborând cu dl Marius Coșerariu în legătură cu Asociația „Eu Cred” am zis „Hai să facem și o tabără pentru copii!”. În 2024, anul trecut. Dacă am reușit, hai să facem și în 2025, și așa am organizat tabăra „Dăm Folk” și anul acesta.

Deci, DĂM FOLK la munte s-a desfășurat aici, iar la tabăra Dăm Folk la mare ați contribuit?

Ba da, am participat, nu i-am lăsat singuri nici acolo. Am avut câtiva copilași și acolo, ne-am distrat cu ei, ne-am mai scăladat cu ei, am gătit pentru ei.

Deci, partea de bucătătie ați asigurat-o practic dumneavoastră. Toate preparatele. E o pasiune, aveți studii în domeniul culinar?

Studiile sunt doar din armată și pentru restul ne-am gândit să mergem doar pe tradițional. Noi nu am preluat rețete moderne, în principal asta am vrut să facem: mâncare cum gătea mama și bunica, că nu știu dacă ne mai întâlnim cu bucate din astea vechi, străvechi, nu cu pizza, șhaorma; n-avem o problemă cu ele, dar noi facem mâncare cum făcea mama acasă. Când am deschis Punctul Gastronomic Local la asta m-am și gândit din start. Chiar dacă nu va fi multă lume, să folosim produse din gospodărie și rețete tradiționale. De exemplu, la tăierea porcului facem bucatele care se preparau cândva: tobă, cârnați, chișcă, caltaboși, slăninuță afumată. Mulți le fac în toate chipurile posibile, dar avem și noi rețetele noastre, care ne reprezintă. Am făcut doar ce-am văzut la părinți și la bunici: sărmăluțe, pifteluţe etc.

Evident, în taberele pentru copii meniul este diversificat în funcție de preferințele lor?

Exact, aici nu se poate altfel. Supa de pui, care este nelipsită și când aud copiii cum mai vreau o porție, și încă o porție, îmi crește inima.

Am văzut ce s-a întâmplat aseară cu pastele cu piept de pui. Copiii se înșiruiau să ceară a doua, a treia porție…,deși fuseseră suficient de generoase.

Paste carbonara cu piept de pui, o rețetă adaptată de noi. Copilașii mei, am și eu doi băieți, cel mic gătește extraordinar paste carbonara, a făcut o pasiune, pot spune chiar mai bine ca noi.

Este la liceu băiatul sau la gimnaziu? Am observat cât s-a implicat și cum a ajutat încontinuu, de la servire la prepararea bucatelor, apoi la curățenie.

E la liceu, a terminat clasa a 9-a, la Gheorgheni. Cel mare a terminat acolo liceul, a făcut Școala de Poliție la Câmpina, este polițist și cel mic a cam luat-o pe urmele lui. Să vedem când termină ce își propune, dar mulțumim lui Dumnezeu, cel mare este pe picoarele lui, polițist la Miercurea Ciuc, în Harghita. Dacă așa i-a plăcut, să fie el sănătos.

Am observat că în weekend a venit și el să ajute.

Da, când prinde momentul  și are un pic de liber, vine și ajută familia. Niciodată nu ne-a refuzat ajutorul. De aici a plecat și vede cât muncim, și noi l-am susținut, e foarte greu astăzi să porți un copil în școală și el a apreciat eforturile noastre.

Valorile acestea pe care le-ați transmis în familie le transmiteți și copiilor care vin în tabără.

Ne străduim să-i învățăm de bine, nu de rău, pentru că aceasta este viața noastră, trebuie să le distragem atenția, să nu stea cu ochii în telefoane toată ziua, să facă și altceva. Părinții, acasă, mă gândesc că fac tot la fel, de-acuma statul dacă mai face ceva să-i antreneze și în alte activități, să finanțeze programe care promovează mișcarea, lucrurile practice.

Este greu să mulțumiți părinți, copii, turiști din diferite zone?

Câteodată da, câteodată nu. Unii pleacă atâta de mulțumiți, cum nici nu-și imaginau la sosire. Pe alții poate nu-i putem ajuta să facă activitățile pe care și le propun. Ne cer ATV-uri, să-i ducem pe munte cu trăsuri, nu le putem oferi așa ceva, și noi suntem la început de drum, poate pe viitor, dacă putem obține niște fonduri, printr-un proiect, ceva. Turiștii nu vin numaidecât pregătiți pentru zona montană și ce oferă aceasta: plimbări în natură, pe traseele montane, relaxare, și-ar dori mai mult, muzică, distracție etc. Din păcate atât le putem oferi noi: cazare și masă.

Vă gândiți să vă extindeți?

Da, am o magazie pe care vreau să o desființez și aș mai face câteva camere în prelungirea unui foișor. E păcat că sună telefonul și nu ai cazare. Dacă ajută Bunul Dumnezeu, asta ne-am dori pe termen scurt.

Turismul este viitorul în zonă?

Da, altceva nu a mai rămas. Mai este Fabrica de ciment Heidelberg, unde lucrează maximum 500 de oameni și-s vreo 4-5 comune, care nu au alte resurse. Lemnul s-a cam terminat, a fost sursa principală de venit după Revoluție, altceva nu este în zonă.

Zona este deosebită, are nenumărate atracții. Și nu vorbim doar de Cheile Bicazului sau Lacul Roșu.

Exact, Barajul Bicaz, un obiectiv frumos, aproape, aici, la 15 km, de-aici pe Ceahlău o oră jumătate cu mașina, încă o oră jumătate pe jos și ești la Dochia, apoi Cabana Stănile, Mănăstirea Stănile, zona este extraordinar de frumoasă, însă aici mai am o supărare, nu este dezvoltată suficient din partea autorităților, ar trebui mai multă promovare, vin turiști din sudul țării care nu auziseră nimic despre aceste locuri și pleacă mai mult decât încântați, deși nu știau multe lucruri în zonă.

Coborând de la Lacul Roșu, deși cald, aglomerație, am remarcat un zâmbet larg care era întipărit pe fețele tuturor celor care imortalizau stâncile din Cheile Bicazului.

Nu întâlnești oriunde așa ceva.

Din păcate și experiențe negative. Erau turiști străini care se plângeau că ieri au cumpărat o înghetață cu 5 ron și astăzi era 10, sau un cozonac secuiesc (Kurtos kalacs) cu 25 și acum era 35. Au refuzat să mai cumpere din principiu. Cum am putea elimina aceste practici negative?

Acesta este omul care știe să facă business murdar. De exemplu, eu am fost la mare și am plătit 40 de lei o ciorbă. 80 de lei două ciorbe, eu și soția. Dacă eu îi iau unui copil 80 de lei trei mese pe zi, stau să mă gândesc…?!  Vin turiștii și mânâncă felul unu, felul doi, desert…trei mese pe zi… „Cum, domnule, 150 de lei trei mese pe zi? Dădeam atât la o singură masă!” Eu nu-mi permit să cer mai mult. Animalele le țin eu, legumele sunt din gospodăria mea. Plătești o dată, a doua oară nu mai vin la mine. La revedere! E o rușine. Englezul acela, care a văzut azi un preț, mâine altul… Nu-i corect deloc. Dacă ai cheltuit cu înghețata aceea 3 lei, mai pui 2, ai bun-simț… Ne batem joc, ne furăm căciula unul altuia.

Considerați că este important să se organizeze tabere? Șimțiți că sunteți parte din formarea tinerei generații?
Sigur că da. Dacă îi văd cu telefoanele, îi provoc să se joace, să facă altceva.

Acum ați găzduit o tabără de jurnalism. Copiii iau interviuri, scriu articole, însă am încercat să îmbinăm timpul petrecut în fața ecranelor laptopurilor cu cel destinat activităților în natură.

Când este vorba despre ceva folositor, normal. Dar dacă termină un joc și începe altul, nu se poate dezlipi două secunde de la telefon, este ceva problematic.

V-au plăcut activitățile desfășurate în tabără? Ați dori să ne mai găzduiți și în alt an?

Dacă ajută bunul Dumnezeu și mai veniți la noi, cu cel mai mare drag. Copiii au fost buni, cuminți, de ce nu? O să ținem în continuare aproape. Măcar 100 de ani de aici încolo.

Să împărțim la 10. Cum vă vedeți peste 10 ani?

Vrem să ne vedem în aceeași echipă, cu două pensiuni, același foișor, aceeași masă gustoasă și sănătoasă. Să fim sănătoși să ne vedem cu bine! Poate se miluiește Bunul Dumnezeu să ne mai țină pe pământ sănătoși și în pace!

Prof. Cristina Chirilă

Articolul Pensiunea Emilia – o oază de liniște și tradiție în inima Bicazului Ardelean. Interviu cu domnul Gheorghiță Moldovanu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Muntele te întâmpină c-o imagine de vis când toate stâncile, toate tăpșanele, toate tăurile se-nconjoară de o mantie roșie – a înflorit bujorul sălbatic. Este o plantă perenă, se pare cu origini asiatice (Himalaya), găsindu-se cu prisosință și-n Alpi sau Pirinei.

Atrăgătoarele imagini de pe internet și nu numai m-au determinat să plec în căutarea renumitei flori. În anii trecuți am găsit-o în Munții Rodnei și-n Călimani. Pentru o excursie de o zi am ales Munții Rodnei, unde, dinspre nord, sunt două variante de traseu, prin Pasul Rotunda și pe Valea Lalei. Astea pentru a ajunge pe renumitele piscuri Ineul, Ineuțul și Roșu.

Fiind o zi extrem de călduroasă, am decis să urc pe Lala, fiind o zonă împădurită, cu umbră deasă.

Harnic, ca de obicei, am ajuns primul în parcarea de pe vale, bariera fiind deschisă, altfel… Până sus am admirat covorul floricol al afinelor în devenire. Vor fi multe, de tot.

S-a terminat cu singurătatea odată cu sosirea la Lacul Lala Mare, unde erau și câteva corturi. Cei plecați pe Rotunda au ajuns înaintea mea, folosindu-se de mașini de teren, traseul fiind greu accesibil cu autoturisme.

Sus, minune mare! Oriunde priveam rozul, roșul predominau verdele și griul muntelui. Să vezi printre pietre mii de flori îndreptându-se spre cer și legănându-se în adierea ușoară a vântului este cu adevărat o minune. Continuând traseul am ajuns la Lala Mică, unde totul în jur era roz. De aici se vedeau foarte bine versanții vârfurilor amintite îmbrăcați în covorul floral. Tot aici turiștii fac pauză de masă, odihnă și…multe, multe poze.

După revenirea organismului la normal am plecat spre Șaua Gaciu și apoi spre Vârful Ineu. După aproape o oră am ajuns sus, la 2279 m altitudine, al doilea vârf din Carpații Orientali (după Pietrosul Rodnei).

Aici, lume multă, ședințe foto, drone, impresii (mulți au stat 3-4 zile, făcând toată culmea de la vest la est și… invers) despre aceste locuri minunate care atrag ca un magnet iubitorii de munte.

Am coborât din nou pe șa, îndreptându-mă către Ineuț – 2222 m. De aici se poate admira partea estică a Munților Rodnei cu prelungiri spre Suhard, Giumalău, Rarău, Munții Bistriței.

Mi-am încheiat traseul alpin circular, coborând printre flori, pe nemarcat până la Lala Mare.

Un ultim popas, unde m-am întâlnit cu amicul din Olanda, stabilit în Cârlibaba, un împătimit al muntelui, cu dese promovări ale zonei pe mai multa canale media(ne vedeam pentru a treia oară…).

Am coborât în parcare (plină de astă dată de autoturisme), fiind grăbit deoarece mai aveam aproape trei ore de condus.

Oboseala a fost pe deplin răsplătită. Imaginile de vis se pot admira în a doua jumătate a lunii iunie și-nceputul lui iulie, chiar pe vârfuri.

Încercați, nu veți regreta!!!

Mihai Panţiru

Articolul BUJORUL DE MUNTE… ROMÂNESC apare prima dată în Ecoul muntilor.

Prima întâlnire cu grupul a fost deja o surpriză plăcută. Oameni din toată Europa, fiecare cu limba, accentul și poveștile lui, dar toți cu aceeași dorință: să învățăm altfel, să ne inspirăm unii de la alții și să ducem în clasele noastre ceva nou.

Natura – sala noastră de clasă

În locul băncilor și al pereților albi, am avut copaci, poteci și cerul liber deasupra noastră. La început mi s-a părut ciudat să vorbim despre educație stând pe iarbă sau plimbându-ne prin pădure. Dar tocmai acest lucru a făcut experiența specială.

Am creat povești inspirate de elementele din jurul nostru – un copac bătrân a devenit personaj, iar un râu a devenit fir narativ. Am descoperit că gândirea critică se poate exersa și atunci când încerci să găsești soluții practice într-un exercițiu de echipă, cum ar fi orientarea cu harta în pădure.

Cel mai frumos moment a fost când am făcut exerciții de mindfulness: am închis ochii, am respirat adânc și am ascultat natura. Era ca și cum timpul se oprise. Mi-am dat seama că uneori e nevoie doar de liniște și de o respirație conștientă pentru a reveni la echilibru.

Învățând unii de la alții

Întâlnirile cu ceilalți participanți au fost adevărate lecții de viață. În pauze, la plimbări sau în timpul activităților, am povestit despre școlile noastre, despre elevii noștri și despre provocările cu care ne confruntăm.

Am râs, am schimbat idei și am lucrat împreună. Deși veneam din culturi diferite, am descoperit cât de multe lucruri avem în comun. Asta e, cred, frumusețea programului Erasmus: îți arată că, dincolo de granițe, educația are aceeași inimă.

Ce am luat cu mine?

M-am întors acasă cu un caiet plin de idei, dar mai ales cu o energie nouă. Am învățat că natura poate fi un spațiu perfect pentru a dezvolta creativitatea, comunicarea, colaborarea și gândirea critică. Și, poate cel mai important, am învățat că atunci când învățăm împreună, cu mintea deschisă și cu bucuria de a explora, procesul educațional devine o adevărată aventură.

Erasmus+ nu este doar un proiect, este o experiență care îți schimbă perspectiva, îți dă curaj și îți amintește că educația se întâmplă peste tot – chiar și sub un copac, cu păsările cântând în fundal.

Prof. înv. Primar  Ramona SPĂTĂRESCU,

Liceul „Mihail Sadoveanu” Borca

Articolul Jurnal Erasmus: Aventură în natură cu „The 4Cs Outdoors” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Originară din Epivat, localitate aflată pe țărmul Mării Marmara, în proximitatea fostei capitale bizantine, Constantinopol, Sfânta Parascheva a deprins din copilărie valorile credinței creștine, îmbrățișând viața duhovnicească și înțelegând importanța milosteniei, iubirii față de aproapele și faptei bune.

La doar 10 ani, în timpul unei slujbe, a auzit versetul evanghelic: „Vinde-ți averile și dă-le săracilor, apoi urmează-Mi” (Matei XIX, 21). Aceste cuvinte i-au marcat destinul și au determinat-o să urmeze calea ascezei și a dăruirii de sine. A trăit în sărăcie voluntară, oferind tot ce avea celor nevoiași. După vârsta de 20 de ani, a plecat din casa părintească într-un pelerinaj îndelungat spre Țara Sfântă, trecând prin Constantinopol și închinându-se la moaștele sfinților din cetate. S-a oprit o vreme în Calcedon, apoi la Heracleea Pontului, într-un așezământ monahal dedicat Maicii Domnului. După cinci ani de căutare spirituală, a ajuns la Ierusalim, unde a decis să rămână. A vizitat Locurile Sfinte și s-a retras în pustiul Iordanului, într-o mănăstire de maici, ducând o viață aspră de nevoință, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul sau Cuvioasei Maria Egipteanca.

La 25 de ani, în urma unei viziuni divine, a fost îndemnată de un înger de lumină să se întoarcă în locurile natale. S-a reîntors la Constantinopol, s-a rugat în biserica Sfânta Sofia și la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Vlaherne, după care, potrivit unor izvoare, s-a întors în Epivat, unde a organizat o comunitate de femei care îngrijeau bolnavii și săracii. Alte surse susțin că s-a stabilit în Kallicrateia, unde a trăit în anonimat până la sfârșitul vieții.

La vârsta de 27 de ani, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos. Trupul ei a fost îngropat aproape de malul mării, însă mai târziu, în urma unor descoperiri miraculoase, moaștele sale au fost aflate neputrezite și răspândind bună mireasmă. În urma unor viziuni avute de oameni evlavioși – un călugăr, un credincios pe nume Gheorghe și o femeie pe nume Eftimia – sfintele moaște au fost mutate în biserica Sfinților Apostoli din Kallicrateia, unde au rămas aproximativ 200 de ani, atrăgând numeroși pelerini, după ce au început să se săvârșească minuni.

Din Kallicrateia, moaştele Sfintei Parascheva au fost mutate în 1235 la Târnovo (Bulgaria de astăzi), unde au stat vreme de 160 de ani. De aici au fost duse la Belgrad, unde au stat până în 1521, de unde s-au întors la Constantinopol pentru alţi 120 de ani. În 1641, Cuvioasa a pornit spre Moldova, într-o lungă călătorie, după ce domnitorul Vasile Lupu a primit sfintele sale moaşte în dar de la Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Racla cu moaştele Sfintei a fost adusă cu o corabie pe Marea Neagră până la Galaţi, fiind însoţită, aşa cum consemnează documentele vremii, de trei mitropoliţi greci. De la Galaţi a fost adusă la Iaşi într-un car cu boi, înconjurată de mulţimi de clerici şi credincioşi. În capitala Moldovei Sfânta a fost întâmpinată cu mare cinste de Vasile Lupu, mitropolitul Varlaam şi de episcopii de Roman şi Huşi. Astfel, la 13 iunie 1641 Cuvioasa a fost aşezată în Biserica ,,Sfinţii Trei Ierarhi”, unde moldovenii au cinstit-o până în 1889, când a fost mutată în Catedrala mitropolitană, acolo unde se odihneşte şi astăzi.

Preot Gheorghiţă Anisiea

Articolul SFÂNTA CUVIOASĂ PARASCHEVA – OCROTITOAREA MOLDOVEI, PRĂZNUITĂ ANUAL PE 14 OCTOMBRIE apare prima dată în Ecoul muntilor.

O bună şi folositoare lectură vă dorim şi sperăm să apreciaţi eforturile micilor jurnalişti crescuţi de „Ecoul Munţilor”!

Articolul Ecoul Munţilor nr. 34 – Ediţie specială apare prima dată în Ecoul muntilor.

Exact aceste lucruri s-au întâmplat în tabăra de fotografie „Generația Verde” organizată de Asociația „Potaissa Art” în colaborare cu Liceul „Mihail Sadoveanu” Borca și Liceul „Nicolae Nanu” Broșteni. În perioada 14-18 iulie, patruzeci de elevi de la cele două licee, cu vârste cuprinse între 7 și 16 ani, însoțiți de inimoasele profesoare Nicoleta Ciubotă, Ana-Maria Baroiu și subsemnata, am pornit într-o  experiență vizuală și educativă pentru cei pasionați de fotografie, desfășurată în peisajul spectaculos al localității Tulgheș, județul Harghita. Nu în ultimul rând, cei care ne-au  angrenat în această  evadare au fost minunații soți Iulia și Sebastian Luca, fondatorii Asociației „Potaissa Art” , „încurajați” în acest proiect de Administrația Fondului Pentru Mediu. Pentru cele cinci zile  gazdă ne-a fost Pensiunea „Malvimend” condusă de doamna Mihaela Petrache, o doamnă  drăguță, care știe foarte bine că zâmbetul și amabilitatea sunt cartea de vizită a unei pensiuni, la fel ca și angajații acesteia (recomand să mergeți acolo, nu veți regreta!). Poate așezarea la  poalele munților, unde răsăriturile încă miros a rouă, iar pădurile șoptesc povești de demult, a făcut ca totul să fie la superlativ. Ascuns între Munții Hășmaș, Ceahlău și Bistriței, Tulgheșul este mai mult decât o localitate – este un cadru viu, perfect pentru fotografia de peisaj, documentar sau portret în natură. Cu păduri dese, poteci ascunse, izvoare limpezi și lumini spectaculoase la apus, fiecare colț devine o scenă. O mână de tineri curajoși, „înarmați” cu aparate foto sau pur și simplu telefoane mobile,  au învățat să surprindă lumea prin lentila aparatului foto. Tabăra de fotografie organizată în Tulgheș a fost nu doar o evadare din cotidian, ci o adevărată aventură vizuală. Îmbinând tehnica fotografică, drumețiile montane și creativitatea liberă, această tabără devenind o poartă spre o altfel de cunoaștere – a naturii și a sinelui.

Am avut un program foarte bine stabilit, pe zile, cu înviorare, mic-dejun, activități tematice cu diverși invitați de la Asociația Fotografilor Profesioniști din România, lansare de carte („Două Inimi”-Ștefania și Cristina Bulache), expoziție de carte pentru copii, multă muzică folk, drumeții și shooting, normal- prânz și cină, foooarte mult fotbal și baschet, dar și alte jocuri distractive pentru copii, proiecții de filme. Plictiseala nu a avut ce căuta în tabără! Am socializat și cu copiii de la Căminul „Bread of Life” Broșteni, însoțiți de seniorii familiei Parasca, niște oameni cu totul deosebiți. Mi-a plăcut foarte mult ziua fără telefonul mobil, o multitudine de jocuri ocupând timpul: remmy, cărți, construind din piese lego aparate fotografice futuriste. A fost organizat și un concurs de lego sponsorizat din banii pensiunii cu cele mai interesante lucrări,  Dragi părinți, se poate fără telefoane mobile, nu a fost nicio tragedie!

L-am aniversat pe Sebastian Constantin, care își va aminti cu emoție de această frumoasă  surpriză pusă la cale de mama sa, familia Luca, și doamna Petrache. Dar am mulțumit public și minunatului personal de la bucătărie, și nu numai, care a pregătit bucate alese și au fost foarte ospitalieri.

Deserturile și pepenii dulci aduși  de doamna Nicoleta Ciubotă o să ne amintească pentru o perioada lungă de timp cât de frumos a fost în tabără.

Cireașa de pe tort a fost prezența domnului Codrin Anton, fotograf acreditat la Euro 2024, membru în Asociați Artiștilor Fotografi din România, președinte al Clubului Fotografilor Suceveni.  Are în palmares mai multe premii în domeniul fotografiei. Acesta a venit însoțit de suită de fotografii realizate de dânsul la Euro 2024. Cel care a recunoscut cei mai mulți fotbaliști din imagini a primit ca premiu, la alegere, un tablou. Acesta a fost Matei Ciubotă care a recunoscut 42 de nume de fotbaliști celebri. Așchia nu sare departe de trunchi, toți membrii familiei Ciubotă sunt mari iubitori de fotbal. Bucuria a fost maximă, iar tabloul cred că stă la loc de cinste în camera lui Matei. S-au realizat foarte multe fotografii artistice și în mișcare, s-au utilizat aparate foto de înaltă calitate, o ocazie unică în viața fiecărui participant.

Onorată să particip în această tabără extraordinară, pusă la punct minuțios și în care, cu siguranță, s-au legat prietenii între elevii celor două licee,   nu pot decât să le mulțumesc celor care mi-au oferit această șanșă.

Și nu uitați: „Fotografia este o poveste fără cuvinte”.

Despina GHEORGHIU

Articolul Tabăra „Generația Verde”-Tulgheș, 2025 apare prima dată în Ecoul muntilor.