Unul dintre cei mai importanți istorici care au analizat această temă este Gheorghe I. Brătianu, autorul lucrării „O enigmă, un miracol și un popor”. În această carte, el descrie existența românilor ca pe un „miracol istoric”, deoarece poporul român a reușit să-și păstreze limba, originile romanice și identitatea culturală într-un spațiu aflat în permanentă mișcare și expus influențelor străine. Pornind de la ideile sale, acest referat își propune să demonstreze romanitatea românilor și continuitatea lor în nordul Dunării, folosind dovezi lingvistice, arheologice, istorice și culturale.

Principalul argument pentru romanitatea românilor este limba pe care o vorbim astăzi. Limba română face parte din familia limbilor romanice, alături de italiană, franceză, spaniolă și portugheză. Aceasta provine din latina vorbită de coloniștii și soldații romani care s-au stabilit în Dacia după cucerirea acesteia de către împăratul Traian în anul 106 d.Hr. Istorici și lingviști precum Ovid Densusianu, Sextil Pușcariu și Alexandru Rosetti au demonstrat că structura de bază a limbii române este latină, iar peste 60% din vocabularul fundamental provine direct din limba latină. Cuvinte obișnuite, precum mamă, tată, frate, lumină, apă, ochi, pământ, sunt moșteniri directe din latina populară.

Gheorghe I. Brătianu afirmă că limba este cea mai puternică probă a continuității, deoarece o limbă nu poate supraviețui decât dacă este transmisă din generație în generație în același spațiu. Dacă populația daco-romană ar fi dispărut complet după retragerea romanilor în 271, limba latină nu ar mai fi putut dăinui. Faptul că româna a evoluat aici arată că populația romanizată a continuat să trăiască neîntrerupt pe teritoriul fostei Dacii.

Un alt argument solid al continuității românilor în spațiul nord-dunărean este reprezentat de descoperirile arheologice. Cercetările făcute de arheologi renumiți, precum Vasile Pârvan, Constantin Daicoviciu și Hadrian Daicoviciu, au scos la lumină urme ale unor așezări stabile, locuite continuu din epoca romană până în Evul Mediu timpuriu.

În Transilvania, Muntenia și Moldova au fost descoperite locuințe semi-îngropate și bordeie specifice comunităților daco-romane; vetre, cuptoare și unelte de uz casnic; necropole și morminte care prezintă elemente de tradiție romană; ceramică lucrată în stil roman, dar adaptată local. Siturile de la Bratei, Mediaș, Morești, Ipotești și Lețcani sunt doar câteva exemple care arată că populația locală nu a dispărut, ci a evoluat continuu. Aceste descoperiri resping teoriile imigraționiste potrivit cărora românii ar fi venit târziu în nordul Dunării.

Gheorghe I. Brătianu consideră că aceste dovezi arheologice sunt „mărturii tăcute, dar decisive”, care sprijină ideea unei continuități neîntrerupte.

Un alt argument important este toponimia, adică numele locurilor. Multe denumiri de râuri, munți și localități din România au origini latine sau provin din cuvinte formate în epoca romană, precum Olt (din Alutus), Argeș (din Argessis) și Cibin (din Cibiniensis). De asemenea, multe localități păstrează nume derivate din termeni latini precum castrum (cetate), villa (sat), pons (pod). Aceste nume au putut supraviețui doar dacă populația romanizată a rămas prezentă continuu în zonă. Toponimia funcționează ca o „hartă istorică” a romanității, confirmând faptul că românii s-au format și au trăit în același spațiu.

Începând cu secolele X–XIII, izvoarele medievale oferă informații clare despre existența românilor (numiți „vlahi”) în nordul Dunării. Împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul îi menționează pe vlahi în apropierea Carpaților. „Gesta Hungarorum”, o cronică maghiară, vorbește despre românii din Transilvania înainte de sosirea ungurilor. „Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247” enumeră mai multe formațiuni politice românești în Oltenia și Hațeg: Țara Severinului, Voievodatul lui Litovoi și Voievodatul lui Seneslau. Aceste surse demonstrează că românii trăiau în mod organizat pe aceste teritorii cu mult înainte de întemeierea Țării Românești și a Moldovei.

Gheorghe I. Brătianu folosește aceste mențiuni pentru a arăta că românii nu au migrat, ci au fost un popor sedentar.

Pentru Brătianu, continuitatea românilor este un „miracol istoric”. În opinia sa, poporul român a reușit să supraviețuiască într-o regiune traversată de numeroase popoare migratoare: goți, huni, avari, slavi, maghiari, pecenegi, cumani și tătari. Cu toate acestea, românii și-au păstrat limba latină, și-au menținut tradițiile, au continuat să trăiască în comunități organizate, au format state medievale puternice. Această dăinuire arată că poporul român a avut rădăcini adânci în spațiul carpato-danubian și nu a fost un popor venit de aiurea, ci unul format aici, prin îmbinarea elementelor dacice și romane.

Romanitatea românilor și continuitatea lor în spațiul nord-dunărean sunt demonstrate de o serie de dovezi clare: limba română de origine latină, descoperirile arheologice, numele locurilor și izvoarele istorice medievale. Gheorghe I. Brătianu sintetizează toate aceste date în lucrarea sa „O enigmă, un miracol și un popor”, în care arată că dăinuirea românilor este rezultatul unui proces istoric complex, dar neîntrerupt. Poporul român a păstrat limba latină, tradițiile și identitatea culturală în ciuda tuturor dificultăților.

De aceea, romanitatea și continuitatea reprezintă temelia istoriei și culturii noastre, iar existența românilor în acest spațiu poate fi considerată, pe bună dreptate, un adevărat „miracol al istoriei”.

Bibliografie:

Gheorghe I. Brătianu – O enigmă, un miracol și un poporul român

Vasile Pârvan – Getica

Constantin C. Giurescu – Istoria românilor

Nicolae Iorga – Istoria românilor

Hadrian Daicoviciu –studii arheologice despre continuitate

Maya Bicăjanu, clasa a VIII-a

Articolul Romanitatea românilor și continuitatea lor pe teritoriul nord-dunărean apare prima dată în Ecoul muntilor.

Catargiu a fost o veche familie boierească din Moldova, cu rădăcini în Țara Românească. Despre neamul acesta circulau povești, ba că ar fi de origine tătară, ba că li se trage numele de la comerțul cu catâri pe care l-au practicat în vechime. Un Catargiu a luptat împotriva lui Matei Basarab, dar fiind învins a fugit la curtea lui Vasile Lupu. Aici a prins rădăcini. Peste ani, un Ștefan Catargiu a ajuns ministru și om politic înainte de Unirea Principatelor. Unul din fiii săi, Lascăr, a avut un rol decisiv în politica românească de după 1859, fiind șef de guvern, lider al Partidului Conservator și președinte al Camerei Deputaților.

Lascăr Catargiu s-a implicat direct în complotul care l-a îndepărtat pe Alexandru Ioan Cuza de la domnie. Conservator redutabil, Lascăr Catargiu a urzit împreună cu liberalul C.A. Rosetti și moderatul Ion Ghica ”monstruoasa coaliție”, prin care Cuza a fost obligat să semneze actul de abdicare. Curios este că Rosetti, împreună cu soția sa Maria au pus la cale, cu ani în urmă, o conspirație pentru a-l aduce pe Cuza domn. Catargiu a făcut  parte din locotenența domnească, după abdicarea lui Cuza. Boierul ar fi tânjit după tronul Moldovei în ianuarie 1859 și i-a purtat pică lui Cuza ales cu un număr mai mare de voturi. În cartea lui Radu Rosetti – ”Din prima tinerețe. Amintiri” – se spune că soția lui Lascăr Catargiu, Eufrosina, ar fi avut marea ambiție ca soțul său să fie domnul Moldovei. Lascăr Catargiu a colaborat ca politician și cu regele Carol I.

În 1866, la urcarea pe tron a regelui Carol I, Lascăr Catargiu era șeful Consiliului de Miniștri. Câțiva ani mai târziu, în timpul crizei dinastice declanșate de liberali, Carol I și-a făcut bagajul și a vrut să părăsească România. Același Radu Rosetti scrie în cartea sa de amintiri că Lascăr Catargiu s-a opus plecării regelui cu cuvintele: ”Aiasta nu se poate, Măria Ta, pentru că se pierde țara.” Din 1876, Catargiu s-a retras la Iași, ocupând funcția de deputat, apoi de senator. În 1889 s-a întors la București, devenind șef de cabinet și ministru de interne. În postura de ministru de interne s-a opus unor proteste de stradă cu cuvintele: ”Nu voi permite ca ulița să facă legi”. Tot din cartea lui Radu Rosetti am dedus că boierul Catargiu nu era bogat, că toate funcțiile politice pe care le-a avut nu i-au adus cine știe ce averi. Că a fost modest, o spune și casa din București, o casă simplă, frumoasă și bine întreținută datorită chiriașilor din prezent.

Iolanda Lupescu

Articolul REPORTAJ DIN BUCUREȘTI: Casa Lascăr Catargiu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Odată ce străbăteau aleile și ajungeau în vârful acestui parc, cutezătorii aveau în fața ochilor priveliște deosebită peste râul Bistrița, peste întinsul satelor mărginite de munți și aurite de razele de soare. G.T. Kirileanu, într-o însemnare din vara anului 1897, pe când era student, menționa că se bucura de diminețile înviorătoare de la  poalele Ceahlăului, mult mai răcoroase decât cele de la Iași, plimbându-se zilnic în nou inauguratul parc Cozla.

În ilustratele din perioada interbelică se pot observa câteva elemente componente esențiale ale parcului Cozla: Poarta Parcului, Grota Ursului, Pavilionul Muzicei, Pavilionul Central/Bufetul Parcului, iar din 1926 Cercul Gospodinelor. În Parcul Cozla, totul impresiona, fiind realizat după ultimele standarde ale epocii. Totuși, chiar și în perioada interbelică, parcul constituia un element de modernitate.

Intrarea se făcea din strada Ștefan cel Mare pe Poarta Parcului, aflată peste drum de fosta casă a lui Nicu Albu, unde se aflau deseori grupuri de oameni bucuroși dornici să meargă la o plimbare relaxantă. Odată intrați în parc, după câțiva pași pe alei, copiii exclamau entuziasmați când ajungeau la grilajul din dreptul Grotei Ursului, inaugurată în anul 1909. În prezent, până la reamenajările din ultimii ani, grota a rămas deschisă pentru vizitare ca o mărturie peste timp, deși Grădina Zoologică a fost desființată și animalele relocate. Tot pe aleile de la intrarea în parc se găsea și statuia lui Nicu Albu, inaugurată la 30 septembrie 1923 în prezența unei mari mulțimi de localnici. Astfel, fostul primar al orașului, inițiatorul construirii parcului, se afla și după moarte în mod simbolic printre pietreni, cu fața spre fosta sa casă, statuia acestuia fiind păstrată și în prezent, chiar dacă a fost mutată într-o altă zonă a parcului.

Pe 11 iunie 1924, Pavilionul Central (Bufetul Parcului) a fost cuprins de flăcări din cauze necunoscute, lăsând un gol imens atât pe platou, cât și în rândul celor care căutau vara un restaurant departe de căldura sufocantă din oraș. Pentru a suplini golul lăsat de distrugerea pavilionului, pe 28 iunie 1926 a fost înființat Cercul Gospodinelor (numit și Chioșcul Gospodinelor), inițiatoarea fiind profesoara Eugena P. Popovici.

Noul restaurant se afla ceva mai sus, pe platoul mijlociu al Cozlei, de unde era o priveliște deosebită asupra orașului. Startul activității pavilionului era dat în luna iunie, în prezența principalelor personalități ale orașului, de regulă fiind organizat și un eveniment caritabil. Activitatea inaugurală începea cu un serviciu religios, oficiat de preotul Gheorghe Verșescu sau Constantin Matasă, după care urmau discursuri ale celor prezenți. Activitatea restaurantului se desfășura pe toată durata sezonului cald, timp în care era asaltat de mulțimea de clienți localnici sau turiști veniți de prin alte zone. Cu toții erau atrași de renumele pe care și-l făcuse restaurantul pentru bucatele sale gustoase, precum pui la ceaun cu mujdei, sarmale, tochitură vânătorească sau poale în brâu. Periodic erau organizate și concursuri de dulcețuri, gospodinele orașului întrecându-se în cele mai inedite rețete.

Pavilionul Parcului Cozla constituia o atracție pentru pietreni și turiști de toate vârstele. Mamele și copiii se delectau cu cataif sau ecler, ambele proaspete, iar seara se puteau relaxa la teatrul de vară. Bărbații se răcoreau în zilele călduroase cu berea locală „Zimca”, iar seara, cazinoul pavilionului îi atrăgea pe cei care erau în căutarea adrenalinei și a banilor câștigați ușor. În serile de vară și în zilele de sărbătoare din sezonul estival, atmosfera era întreținută de muzica de fanfară a Regimentului 15 Războieni, care, în lipsa unor conflicte militare, era închiriată pe toată perioada verii. Membrii fanfarei, îmbrăcați corespunzător în uniformele militare, aveau un pavilion special destinat lor, aflat în imediata apropiere a restaurantului.

Pentru cei care doreau să facă mișcare și nu le era suficientă urcarea cărărilor din Parcul Cozla, exista posibilitatea unui joc de tenis pe terenul amenajat ceva mai jos de Pavilionul Gospodinelor. De asemenea, iubitorii de sporturi mai puțin solicitante din punct de vedere fizic puteau să se relaxeze cu prietenii la pista de popice amenajată în apropierea pavilionului.

Totuși, nu totul era ideal în Parcul Cozla în anii interbelici, iar vina nu aparținea naturii, ci oamenilor. O problemă des semnalată a fost prezența mașinilor pe aleile parcului, ceea ce producea un nor de praf. Ori, scopul celor care veneau în parcul Cozla era tocmai acela de a respira aer curat, departe de praful de pe străzile orașului. În petițiile trimise se cerea măcar limitarea vitezei,  întrucât automobilele erau necesare pentru cei care nu puteau urca din cauza vârstei sau a sănătății. În cele din urmă, primarul Ernest Kirculescu a interzis în anul 1939 circulația mașinilor, trăsurilor și a bicicletelor pe aleile din parc, care a rămas să fie utilizat strict pentru ce fusese proiectat: plimbarea pe jos.

Muntele Cozla, prin resursele sale, oferea și alte posibilități de exploatare turistică, pe versantul estic funcționând între 1882-1932 amenajările Apelor Minerale, cu cele 6 izvoare bogate în suflat de magneziu și săruri de calciu, analizate inclusiv de celebrul Petru Poni. În unele ilustrate din perioada interbelică încă se mai vedeau scările de lemn care duceau spre Cozla, deși interesul pentru apele termale de acolo nu mai era la fel de mare ca înainte de război. În aceste condiții, muntele Cozla a fost un răsfățat al pietrenilor din acea vreme, care se perindau toată vara pe potecile parcului, iar ocazional pe scările Apelor Minerale. În schimb, muntele Pietricica a rămas în umbră, în condițiile în care până atunci „conviețuiseră” frățește. Astfel, așa cum remarca I. Timofte într-un articol din 1934, deși „fața în față, totuși evită a se privi unul pe altul. Se  dușmănesc. Și nu demult”. Mai exact, din momentul construirii parcului Cozla, care a dus la reîmpădurirea muntelui Cozla, în timp ce Pietricica a rămas pleșuvă și pustie.

Singurătatea cuprindea Parcul Cozla pe timpul iernii, când puțini se mai încumetau să urce aleile parcului. Aurel Băeșu, pictorul care a trăit în ultimii ani într-o casă de pe strada Ștefan cel Mare, din apropierea parcului, constata trist într-o scrisoare din 16 decembrie 1923 că „spre parc (muntele Cozla) nu mai urcă decât urme de câini pierdute…”.

Parcul Cozla a beneficiat de grija autorităților în ultimii ani, fiind organizate mai multe lucrări de reamenajare, devenind un loc preferat de familiile cu copii, precum și de alți localnici ieșiți la plimbare. O parte din restaurantul „Cercul Gospodinelor” s-a păstrat și în prezent, fiind deschis cu precădere în perioada verii. În schimb, terenul de tenis a fost desființat, platoul unde se afla acesta în perioada interbelică fiind în prezent tot la dispoziția localnicilor, care se pot odihni pe băncile din acel punct. Nu în ultimul rând, muntele Cozla este preferatul tinerilor pasionați de biciclete, care se aventurează pe perioada verii pe traseele amenajate pentru competețiile ce se organizează acolo.

Ana Nica și Mihai-Andrei Nica

Articolul Un loc de relaxare pentru pietrenii interbelici: PARCUL COZLA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Dacă în „oricare altă parte a lumei, şi în special în America, faptul ar fi fost foarte firesc şi el s-ar fi terminat cu un drum la biserică şi cu voiaj de nuntă”, scria presa de atunci, „la noi însă, ă început cu voiajul de nuntă şi se va termina cu un drum, la parchet, pe care fără să-l fi prevăzut în program, „fericitul” ginere va fi nevoit să-l facă”.

Idila se petrecu în familia pictorului ieșean O.B., om înstărit, care avea în serviciul său pe şoferul Costică Mahalu de 26 de ani. Acesta era „inteligent, vioiu şi foarte frumos el se deosebeşte de restul colegilor săi întru meserie printr-o cultură oarecare, prin manierele sale şi printr-o eleganţă oarecum pretenţioasă”. Adică, Don Juanul perfect de care se va îndrăgosti „victim”, fiica pictorului. Aceasta, studentă în anul IV la Conservatorul ieșean, în vârstă de 19 ani „de o frumuseţe răpitoare, «duduia» era o fire de adevărat artist: visătoare şi extravagantă. Pătrunsă de adevărul că dragostea nu cunoaşte bariere sociale, frumoasa fată, s-a lăsat furată de farmecul şoferului tatălui său, pe care l-a îndrăgit”, notau ziarele vremii.

Pentru cei doi îndrăgostiţi, au urmat zile de caldă fericire şi de ameţitoare iubire, turburate doar de teama scandalului atunci când tainica – şi mai ales nepermisa – legătură va fi surprinsă.

Şi, de frica de a nu fi descoperită iubirea lor interzisă au hotărât să fugă. Domnișoara și-a strâns în grabă cele necesare și suma de 3.000 de lei din economii și a plecat cu iubirea vieții sale.

A lăsat totuși o scrisoare părinților în care, după ce arată că pleacă în lume cu alesul inimei sale, declară că nimic nu o va putea separa de acela pe care-l îndrăgeşte și că atunci când se va încerca ceva împotriva iubirei sale, se va omorâ.

Fugarii s-au dus să-şi asundă fericirea între zidurile primitoare ale mănăstirei Agapia, dar vai, iubirea lor se apropia de final. Cum banii erau pe terminate, iubitul, Costică Mahalu, a mers la Târgu-Neamț, unde se angajează șofer la Dardalat, unul dintre proprietarii de autobuze care făcea curse pe ruta Târgu-Neamț-Pașcani. Iubita era mulțumită că aveau cu ce trăi, așa că principala preocupare era cea a unei locuințe. Dar Costică face imprudența de a scrie unui prieten din Iași, notând adresa de răspuns: „Dardalat. Târgu-Neamțu”, scrisoare care a ajuns în posesia părinților fetei. Părinții înștiințează Parchetul din Iași pentru prinderea celor doi. Însărcinat cu prinderea acestora a fost șeful poliției din Piatra Neamț, I. Teodorescu, ajutat de un agent. Ambii au sosit la Târgu-Neamț, unde au luat contact cu șeful poliției, comisarul Ghimicescu și au organizat prinderea, cu atât mai mult cu cât Costică era înarmat cu un pistol marca Browning. Pentru început, polițiștii au stabilit o întâlnire cu patronul tânărului, la o cârciumă, acesta declarând că este mulțumit de serviciile angajatului. Dardalat, la cererea polițiștilor, a trimis după tinerii amorezi, aceștia făcându-și apariția împreună, moment în care au fost prinși de brațe de către ofițerii de poliție, duși la sediul poliției și percheziționați. Tânără era „foarte îngrijorată de soarta lui Costică de care, spunea ea, nu o va putea despărți decât moartea. Refuză mâncarea și se ruga de polițiști să trateze în mod civilizat pe iubitul ei”. A doua zi, cu toate protestele tinerei romanţioase, a fost urcată într-un automobil şi trimisă acasă însoțiță de subcomisarul Russu iar amorezul Costică a fost trimis la Iași prin Pașcani şi deferit cabinetului de instrucţie, unde „va avea timp să constate cât de neplăcut este să traducă în fapt romantismul”. Fata însă a continuat să susţină că nu poate trăi fără el şi că tot va fugi cu el de va fi ne voie. Din păcate nu știm nimic despre soarta celor doi după sosirea acestora în Iași.

Prof. dr. Emanuel Bălan

Articolul O poveste de dragoste de altă data pe malul Ozanei sau când o studentă fuge cu şoferul apare prima dată în Ecoul muntilor.

La o curte regală militarizată, așa  cum impunea Regele Carol I, viața reginei a fost solitară și plină de privațiuni. A  hotărât să se implice în viața urbei, devenind o bună româncă,  patronând  mai multe acțiuni de binefacere, organizând  expoziții,  vizitând școli, teatre. A cunoscut oameni de toate categoriile și a văzut care este nivelul de trai al fiecărora. În timpul Primului Război Mondial, activitatea diplomatică a reginei din perioada neutralității este intensă și și-a asumat rolul de a pleda cauza țării în fața  marilor puteri. Corespondența cu vărul său, Regele George al V-lea, se referă la situația internațională și la presiunile care se făceau pentru intrarea țării în război. După eșecul de la Turtucaia și de la Brașov, moralul trupelor române și al populației era foarte scăzut. Armata germană era superioară celei române prin dotare și strategie.  Regina Maria  s-a implicat cu devotament în activitățile care au avut loc în spatele frontului. A constituit o rețea de spitale pentru îngrijirea  răniților, care-i purta numele, a colectat hrană, materiale sanitare și a fost soră de caritate. A fost numită ”mama  răniților”.

Misiunea sa diplomatică a fost cea de a-i cere Țarului Nicolae ajutorul pentru că vechile localități nu se mai puteau respecta. Rușii se retrăgeau, iar ajutorul nu a mai venit. În al Doilea Război Mondial s-a implicat alături de Eliza Brătianu în organizarea spitalelor și a serviciilor de ambulanță. Curtea Regală se afla în refugiu la Iași, iar în iarna lui 1917 oamenii sufereau de frig și de foame. Tifosul făcea ravagii și printre soldați și printre civili. Ajutorul de la Crucea Roșie din America a fost salvator. S-au primit provizii, au venit medici care se ocupau de igienă și tratamente. La 1 decembrie 1918 familia regală a revenit la București, în fruntea trupelor române și aliate. Pentru merite deosebite în timpul războiului, Consiliul orașului Brașov i-a dăruit reginei Castelul Bran. Ionel Brătianu nu a fost de acord cu statutul de aliat de rangul doi al României și a plecat la  Conferința de Pace de la Paris. Pentru ca tratativele să continue, contele Saint- Aulaire a propus ca Regina Maria să vină la Paris, într-o vizită neoficială. Sosită în capitala Franței, a avut întâlniri cu liderii politici francezi ai momentului. Calitățile diplomatice ale reginei erau cunoscute. A reușit să schimbe impresiile nefavorabile despre România ale premierului Georges Clemenceau.

După Paris, regina a plecat în Anglia, unde a avut întâlniri cu oameni politici de rang înalt care puteau sprijini cauza României și a aranjat o întrevedere între Regele George al V-lea și Ionel Brătianu, prim ministru la acea vreme, convinsă fiind că astfel va schimba imaginea țării. Revenind la Paris, prin demersurile sale s-a întors în țară cu alimente și obiecte sanitare de la Crucea Roșie. La 15 octombrie 1922 a avut loc încoronarea de la Alba Iulia. A fost momentul pentru a realiza o reconciliere națională. Politicienii ardeleni nu doreau să participe la eveniment, pentru a-și arăta disprețul față de prim ministrul Ionel Brătianu. Au urmat povestirile despre copiii reginei, relațiile distante dintre ea și Carol al II-lea, după moartea Regelui  Ferdinand, pasiunile pentru scris și pictat, pentru portul popular, din care a făcut un veșmânt regal, boala și moartea. Unii dintre liceeni s-au îmbrăcat în costume populare, au cântat, au ovaționat o așa conferință densă și emoționantă și nu se dădeau duși din amfiteatrul liceului. Ce bine că Borca a trăit o întâmplare de asemenea intensitate, într-o singură  zi !

                                                      Iolanda Lupescu

Articolul REGINA MARIA LA 150 DE ANI DE LA NAȘTERE, SERBATĂ LA BORCA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Imediat după Primul Război Mondial, chestiunea ridicării unei catedrale a Mântuirii Neamului este reluată, aceasta fiind și dorința regelui. La sfârșitul lunii mai 1920, ședința festivă a Sfântului Sinod a luat act de de hrisovul Regelui Ferdinand I, de a ridica la București o catedrală a neamului, la care au fost prezenți episcopii și mitropolitul primat, Miron Cristea. Mitropolitul a declarat că „Catedrala va fi „catedrala mântuirii neamului şi va fi simbolul văzut al unităţii noastre de lege şi credinţă“ („Foaia Poporului”, an XXVIII, nr. 23, 30 mai 1920, p. 6). Problema a fost ridicată și în ședința restrânsă a Sinodului bisericii ortodoxe din 16 octombrie 1920, la care a participat și ministrul cultelor, Octavian Goga, de accelerare a strângerii de fonduri pentru construirea bisericii „Mântuirea Neamului“, după dorinţa expresă a Regelui „care vrea ca într-un an cel mult să fie ridicată şi la ea să contribue toţi cetăţenii” („Dimineața”, an XVII, 17 octombrie 1920, p. 5).

Abia la începutul anului 1929, este reluată problema ridicării catedralei. În februarie 1929, Patriarhul Miron Cristea convoacă comitetul care urma să se ocupe de construirea catedralei, comitet aflat sub patronajul patriarhului și prezidat de către primul ministru iar în lipsa acestuia de către ministrul Banatului, Sever Bocu. Comitetul urma să decidă asupra locului amplasării, construcție care estimată a fi terminată în circa zece ani(„Cuvântul”, an V, nr. 1375, 18 februarie 1929, p. 6.).

Sâmbătă 11 mai 1929, a doua zi a Serbărilor Unirii, pe Dealul Patriarhiei a avut loc ceremonia fixării crucii pe locul unde urma să fie ridicată Catedrala Neamului. La solemnitate au participat membrii familiei regale, ai Regenței și guvernului. Troiţa a fost fixată pe partea stângă a aleei care duce la Patriarhie şi avea următoarea inscripţie: „În preajma acestui loc va fi clădită Catedrala mântuirii neamului. 1929”.

Presa vremii a relatat pe larg acest eveniment. La orele 9.30, cortegiul religios, format din întreg clerul capitalei și acompaniat de corul Seminarului Nifon a pornit de la Patriarhie spre locul unde urma a fi construită catedrala. În spatele troiţii au luat loc clerul care a oficiat serviciul religios şi întreaga asistenţă iar pe dealul din faţă se afla o companie cu muzică şi drapel care a dat onorurile. Fix la ora 10 au sosit regina Maria, principesa mamă Elena, patriarhul dr. Miron Cristea şi d. Gh. Buzdugan, membri ai înaltei regenţe. Se aflau prezenți și mitropoliții Pimen al Moldovei și Gurie al Basarabiei, episcopii Cosma al Aradului şi Triteanu al Romanului și Bartolomeu, al Noului Severin, primul ministru Iuliu Maniu, miniştri I. Mihalache, Al. Vaida-Voevod, Virgil Madgearu, Gh. Mironesou, general Cilioski, Pan Halipa, Sever Bocu, Aurel Vlad, I. Răducanu, Voicu Niţescu, subsecretarii de stat D. R. Ioaniţescu, Virgil Potârcă, Ed. Mirto şi I. Lugojeanu, St. Ciceo Pop, preşedintele Camerei, Bossie, secretarul general al înaltei regenţe, general Nicoleanu, prefectul poliţiei, Dem. Dobrescu, primarul Bucureștiului, Alexandrina Cantacuzino, numeroşi parlamentari, etc. Din partea palatului se aflau d-nii: C. Hiott, ministrul Casei regale, Mocioni, mare maestru de vânătoare, generali Condeescu şi Atanasescu, colonei Svidenek, Manolescu, Iacobici, Drossu şi Ionescu-Munte, maiori Mardare şi Dumitrescu, comandor Păiş, adjutanţi regali și doamnele de onoare Mavrodi, Lahovari, Procopiu, Cantemir, Poenaru şi Plagino. Prezenți au fost și generalii Presan, Panaitescu, Drăguş Miciora, Palada, Toma Dumitrescu, Petala, Schmidt, Hanzu Samsonovici, Economu, Munteanu, D. Popescu etc.

Serviciul religios a fost oficiat de clerul patriarhiei in frunte cu arhiereul Tit Simedrea, iar răspunsurile au fost date de Corul seminarului Nifon. Patriarhul în cuvântarea sa a spus: „O pioasă datorie mă îndeamnă să arăt tuturor că ceea ce îndeplinim astăzi pe locul acesta este un prim pas întru împlinirea dorinţei aceluia care în fruntea oştirii sale ne-a dat România întregită. Această datorie trebuie considerată ca o dorinţă imperioasă ce ne vine de dincolo de mormânt. Cuvintele defunctului rege ne vor impresiona mai duios şi vor răsuna mai armonios decât orice cuvinte aşi spune eu. De aceia voi ceti scrisoarea trimisă de întemeietorul României întregite, Sfântului Si-nod a în ziua de 10 Mai 1920”. Patriarhul citeşte apoi scrisoarea regelui: „Înalt prea Sfințitului Mitropolit primat dr. Miron Cristea, președinte al Sf. Sinod, al Bisericii Autocefale ortodoxe române. Preasfinții părinți. Înfăptuitu-s-a unirea politică a tuturor Românilor prin strădania atâtor minți alese și prin sângele atâtora dintre copiii cei mai buni ai neamului. Laudă îndreptățită lor și slavă nesfârșită Atotpulternicului Dumnezeu, care nu ne-a părăsit în necazuri, ci ne-a întărit inima și gândul, ducându-ne la isbăndă. Astăzi, mai mult ca oricând, suntem datori să-l preamărim din toată inima cu cântarea: „Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu”. Această cântare însă trebuie să răsune în Biserica Mântuirii neamului, pe care suntem datorii să o ridicăm în Capitala tuturor Românilor, ca semn de mulțumită pentru ajutorul celui Preaînalt și ca simbol al unității sufletești a întregului neam și spre veșnică pomenire a celor răposați pentru înfăptuirea României întregite. Iar întru aceasta slujească-ne de pildă bunii noștri strămoși. Pildă să ne fie Ștefan-Vodă cel Mare și Sfânt, care după luarea Chiliei, mulțumi lui Dumnezu, dătătorul biruinții, prin ridicarea Mănăstirii Putna, de unde a purces atâta duh întăritor în vremile noastre de restrişte.

Pildă să ne fie făuritorul unităţii noastre politice de acum 318 ani, viteazul Mihai Voevod, a cărui mână s-a descleştat de pe sabia-i fulgerătoare, ca să pună o nouă şi puternică piatră de temelie Mitropoliei Româneşti din Alba-Iulia Ardealului, drept mulţumită celui Preaînalt pentru biruinţa îndreptăţitei sale lupte.

Pildă să ne fie Matei Voevod Basarab, care a semănat pământul Ţării cu lăcaşuri Dumnezeeşti ca mulțumită Celui de sus, pentru ajutorul dat întru apărarea sfintelor sale năzuinţe. Iar aceste lăcaşuri închinatu-le el sfinţilor mucenici ostaşi în conştiinţă dreptei jertfiri a oştenilor săi.

Pildă sa ne fie tot şirul de strămoşi, ctitori de lăcaşuri dumnezeeşti, pentru binefacerile primite de sus.

În sfârşit pildă să ne fie răposatul Rege Carol I care şi-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la nouă strălucire minunile de là Argeş şi Trei Ierarchi. Căci sufletul şi jertfa biruitorilor de la Plevna s’au adăugat în temelia şi la frumuseţea acestor altare de mulţumită şi proslăvire a Stăpânului tuturor.

Noi şi poporul Român am avut fericirea a conduce Ţara la înfăptuirea visului de aur al strămoșilor. Unirea Românilor într-un singur Stat naţional. Deci şi sfânta biserică, care dorim a se înălţă întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic de ţelul măreţ ce l-am atins, şi opera tuturor Românilor, ca un simbol al unităţii de neam şi de credinţă. Neamul întreg şi-a încordat vânjoasele-i braţe pentru îndeplinirea scumpului său ideal naţional, neamul întreg se cuvine să-şi arate recunoştinţa, către Dumnezeu, de la care ne vin toate darurile| ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic răsăritean. Iar pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru şi pe temeiul orânduirilor canonice, cer Preasfinţitului Sinod al bisericii strămoşeşti Înalta sa binecuvântare, spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei sfinte Biserici.  Și Domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a casei Sale”. Al Preasfințiilor Voastre cu creștinească dragoste, FERDINAND, București, 10 Mai 1920”.

Patriarhul a continuat spunând: „Sf. Sinod a dat cu dragă voie binecuvântarea  cerută de Marele Domnitor. Întru înfăptuirea augustei Sale dorințe se cere mai întăiu designarea unui loc potrivit, după care să te orientezi la facerea planurilor. Desigur, un loc ideal era un deal, o colină solidă ca sol — după putințe, cu situație centrală, spre care în mod concentric să tindă — dacă nu e mai mult, cel puțin 2 bulevarde largi, din completul cărora privind să vezi în zarea îndepărtată cum se ridică dominând o măreață biserică. O asemenea poziție azi nu se găsește în Capitală. Trebuia deci să ne îndreptăm privirea asupra unui loc nu prea la periferia orașului, cu un diametru deja insuportabil, care loc să capete o lărgime cât mai mare, fără cheltueli exagerate, în această vreme de scumpete. Locul acesta îl găsim în preajma acestei cruci acum sfințită de mine și cu apă din rîul Iordan. Piața Bibescu- Vodă — prefăcută într-un parc, ne da o suprafață de 30.000 mp,—iar dacă se acoperă Dâmbovița—ceea ce are să urmeze—mărimea terenului liber crește la 50.000 mp, ceea ce cu cheltueli minimale nu se poate obține aiurea. La aceasta se mai adaugă un alt factor important și pentru mine — ca ierarh suprem al bisericii — mult hotărîtor. Este momentul tradițional, că strămoșii noștri înainte cu veacuri au destinat și dat dealului Mitropoliei noastre—acum devenit Dealul Patriarhiei și celor din preajma lui, un caracter bisericesc creștin. Pe acest deal și în jurul lui — pe temeiul unui plan de sistematizare artistic conceput cu arhitecți și tehnicieni pricepuți, urmașii mei în scaune de patriarh, cari vor avea fericirea să termine Catedrala începută de mine, vor completă și înstări cele isprăvite de mine cu noui așezăminte, încât să se creieze aci o cetățuie a ortodoxismului român, a Patriarhiei noastre, ale cărui instituțiuni să răspândească raze de lumină și de credință nu numai printre fiii țării, ci și pentru întreg Orientul creștin care e legat de noi prin aceeaș credință, sălvată pentru viitorime cu grele jertfe de mucenici.

Rămâne acum să rog pe milostivul Dumnezeu, ca să reverse asupra țării noastre darurile Sale cele bogate, ca din belșugul lor, nu numai înaltele stăpâniri, ci toți fiii milioanelor de credincioși ai bisericii mele să poată contribui cât de puțin — fie și numai cât dinarul văduvei din sfânta Evanghelie – pentru zidirea, terminarea și înzestrarea Catedralei noui – ca astfel prin cărămida sa sau prin firul de nisip al jertfei sale, fiecare credincios al bisericii să se simtă și sufletește legat de Catedrală, de biserica Patriarhiei Române, de Catedrala Mântuirii neamului cum a botezat-o însuși Regele Ferdinand. Astfel unitatea credinței strămoșești se va menține, va întări și se va forma și pe viitor cea mai puternică unitate și forță sufletească, pe care cu drag o vom pune ca și în trecut la dispoziția țării și a neamului, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin“ („Monitorul Oficial”, nr. 104, 15 mai 1929, p. 3626-3627.).

A urmat la final cuvântul lui D. Dem Dobrescu, preşedintele comisiei interimare a Capitalei, rosteşte apoi următoarea cuvântare: „In tradiţia lui religioasă poporul român ridică o biserică lui Dumnezeu atât după o izbândă ca să mulţumească Cerului pentru ajutorul dat, ca şi după o Înfrângere, ca să îmbuneze pe cel atot puternic pentru pedeapsa primită. Astăzi, când cu ajutorul cerului şi cu virtuţile poporului nostru am înfăptuit unitatea noastră naţională, neamul nostru românesc cîştigă cea mai mare izbândă pentru că înlătură pentru totdeauna pericolul de moarte naţională. Capitală ţării este mândră de comoara de artă şi de aspiraţie pe care poporul românesc i-o aduce şi va şti să se arate demnă de ea prin ajutorul pe care trebue să-l dea şi mândră că devine depozitara celui mai mare simbol al virtuţilor noastre naţionale”. („Adevărul”, an 42, nr. 13921, 14 mai 1929, p. 4; „Cuvântul”, an V, nr. 1546, 13 mai 1929, p. 4; „Universul”, an XLVII, nr. 106, 13 mai 1929, p. 11).

Maiestate, Altețe Regale, Preasfințiților și Iubiți credincioși, O pioasă dorință mă îndeamnă în aceste clipe să vă arăt, cum ceea ce facem azi, la locul acesta, este primul pas întru înfăptuirea dorinței Aceluia Care — în fruntea țărișoarei Sale — a întemeiat România întregită. Dorința Lui trebuie să o considerăm drept o imperioasă poruncă, chiar și azi, când, reamintindu-mi-o, ea ne vine de departe de dincolo de mormânt. Și – fiindcă cuvintele Lui ne vor impresiona pe toți mult mai adânc și vor răsună mult mai duios decât cele mai meșteșugite vorbe ale mele – să-mi îngăduiți a citi scrisoarea pe care Marele Dispărut a adresat-o Sfântului nostru Sinod la 10 Mai 1920.

Din păcate, dorința regelui întregitor va putea fi materializată abia după 96 de ani de la punerea pietrei de temelie și pe o altă locație.

prof. dr. Emanuel Bălan

Articolul 1929, punerea pietrei de temelie a Catedralei Mânturii Neamului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Evenimentul a oferit un moment artistic complet, în care elevii au demonstrat sensibilitate, talent și respect pentru valorile culturale românești. Programul a inclus recitări de poezii eminesciene, interpretarea unor cântece inspirate din versurile marelui poet, prezentări tematice și momente de reflecție asupra operei și personalității celui care a definit, prin creația sa, profunzimea limbii române și spiritul național.

Un punct deosebit al activității l-a constituit alocuțiunea domnului profesor de istorie Savin Dionisie, care a subliniat importanța lui Eminescu în contextul istoriei și culturii românești, evidențiind rolul său în formarea conștiinței naționale. Totodată, elevii au fost invitați să redescopere plăcerea lecturii prin prezentarea volumelor aparținând lui Mihai Eminescu, realizată de doamna bibliotecar de la Biblioteca Comunală Bălțătești, Amariei Andreea, care a încurajat apropierea autentică de carte și de valorile perene ale literaturii.

Coordonarea activităților a fost susținută de doamnele profesoare de limba și literatura română Anghel Mariana și Istrate Maria-Mădălina, care au oferit elevilor informații relevante despre viața și opera poetului, contribuind la conturarea unui demers educativ coerent și inspirat.

La eveniment a fost prezentă și doamna director Ivan Daniela, care a felicitat elevii pentru implicare, dar și cadrele didactice pentru organizarea unei activități deosebite, menite să cultive respectul pentru cultură, identitate și patrimoniu spiritual.

Prin astfel de inițiative, Ziua Culturii Naționale devine nu doar un moment comemorativ, ci o adevărată lecție de suflet, în care Mihai Eminescu rămâne un reper viu, actual și necesar, iar școala – spațiul privilegiat în care cultura este trăită, nu doar predată.

Daniela Ivan, Maria Mădălina Istrate

Articolul Ziua Culturii Naționale celebrată prin artă și lectură la școlile din comuna Bălțătești apare prima dată în Ecoul muntilor.

Vom descoperi împreună puterea credinței și curajul Părintelui Nicolae Grebenea, într-o întâlnire despre memorie, jertfă și înviere lăuntrică.

Invitați speciali: Dr. Ist. Corneliu Ciucanu, Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, Pr. Mihai Mărgineanu și scriitorul Liviu Apetroaie.
Intrarea este liberă!

Vă așteptăm cu drag să ne bucurăm de o după-amiază plină de lumină și mărturie!

Articolul După Piatra-Neamţ şi Blaj, urmează Iaşi apare prima dată în Ecoul muntilor.

Zona în care se află clădirea este încadrată de munți acoperiți de păduri de conifere, cu pante line ce coboară spre apele Bistriței. În acea vreme, accesul era mai dificil decât astăzi, iar o călătorie până la Bicaz era o adevărată aventură. Tocmai această izolare parțială îi conferea farmecul de refugiu ideal pentru familia regală. Construcția casei a fost gândită cu un plan simetric, cu o arhitectură sobră, dar elegantă, potrivită atât pentru confortul unei reședințe, cât și pentru întâlniri oficiale. Materialele folosite au fost de cea mai bună calitate a timpului, iar finisajele interioare reflectau bunul gust și atenția la detalii specifică epocii.

Un episod deosebit din istoria clădirii s-a petrecut la 6 iulie 1918, când regele Ferdinand și regina Maria au sosit la Bicaz împreună cu principesele Mărioara, Ileana, Elisabeta și principele Nicolae. Era o perioadă grea pentru România, aflată încă sub umbra Primului Război Mondial, iar familia regală căuta locuri unde să se odihnească și să se reculeagă. Vizita a fost un prilej de mare bucurie pentru localnici, care au avut ocazia să-i întâlnească personal pe suveranii țării. Regina Maria, cunoscută pentru sensibilitatea și spiritul său artistic, a notat în jurnal impresiile despre loc: munți liniștiți, ape limpezi și oameni simpli, dar primitori, într-un colț de țară pe care îl descria:

„Era un loc de o frumuseţe idilică. Deşi casa nu era destul de încăpătoare, puteam, înghesu­in­du-ne puţin, să ne luăm acolo reşedinţa cu toţii la un loc. Vieaţa în oraş ajunsese de nesuferit şi simţeam nevoia unei odihne mai lungi în aerul curat de la ţară…”

„Schimbarea oraşului cu aerul de munte a fost o mare uşurare şi ne dădurăm seama îndată cât de mult bine ne făcea. Senina vieaţă de la ţară ne potoli nervii încordaţi, ne bucurarăm de priveliştea frumoasei văi, de satele mici şi drăgălaşe, de vechile biserici şi mănăstiri şi în curând ajunserăm foarte buni prieteni cu ţăranii al căror port, aici, e foarte pitoresc. Din valea cea mare se deschid o mulţime de vâlcele; în fiecare zi descopeream câte un peisaj nou, iar florile de câmp constituiau un neîncetat prilej de încântare…”

„Toamna era una din acele minunate toamne româneşti atât de însorite şi de pline de culoare. Şederea noastră la Bicaz ne prinsese minunat de bine. Mă simţeam întărită, trupul îmi era de oţel, sângele părea că îmi svâcneşte în vine cu o vieaţă îndoită; mintea îmi era ageră şi plină de aşteptare. Părea că sub fiecare faptă exterioară din liniştita noastră vieaţă de toate zilele, curgea ca un pârău ascuns, o simţire plină de înfrigurare. Eu îmi urmam colindările printre ţărani, care peste tot mă primeau cu o încredere înduioşătoare. Făceam lungi plimbări pe jos, cu maşina, călare, căutam flori de câmp şi cercetam cu nesaţ toate frumuseţile munţilor împrejmuitori. Ballif ne făcuse rost de nişte căluţi de munte şi în costum ţărănesc, însoţită de vreunul din copiii mei, sau de Lili Catargi. Descopeream colţuri minunate unde nu se putea ajunge decât cu multă greutate.”

(Maria, Regina României – „Povestea vieții mele”)

Anii au trecut, iar clădirea avea să fie martora unui alt moment istoric major. În toamna anului 1939, în plin context al izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, președintele Poloniei, Ignacy Mościcki, a găsit adăpost aici. Fugise din țară după invazia simultană a Germaniei naziste și a Uniunii Sovietice, iar România i-a oferit refugiu temporar. Între 19 septembrie și 4 noiembrie 1939, Reședința Regală din Bicaz a devenit, pentru câteva săptămâni, un loc al deciziilor importante și al negocierilor discrete. Evenimentul este marcat astăzi de o placă memorială pe fațadă, care amintește trecătorilor că, pentru scurt timp, acest colț liniștit al Neamțului a fost implicat în istoria Europei.

După 1947, odată cu abdicarea regelui Mihai și instaurarea regimului comunist, soarta domeniilor Coroanei s-a schimbat radical. Toate au fost naționalizate și trecute în proprietatea statului. Reședința Regală din Bicaz a fost preluată de administrația locală și, în 1960, odată cu declararea Bicazului ca oraș, a devenit sediul Primăriei. Funcția sa administrativă a dominat următoarele decenii, însă valoarea istorică a clădirii a continuat să fie recunoscută de localnici.

În ultimele decenii, au existat discuții și planuri de restaurare. Un proiect ambițios, realizat în colaborare cu Muzeul Național de Istorie și Complexul Muzeal Județean Neamț, propunea reabilitarea completă a imobilului și transformarea unei părți într-un muzeu local dedicat istoriei Bicazului și legăturilor sale cu familia regală. Între timp, clădirea a început să sufere: infiltrațiile de apă au afectat fundația și pereții, treptele s-au deteriorat, iar fisurile din ziduri pun în pericol siguranța spațiilor.

Cu toate acestea, locul continuă să fie un punct de atracție. În ultimii ani, evenimente precum „Caravana Centenarul Încoronării” au readus aici vizitatori din întreaga regiune, dornici să afle poveștile din spatele zidurilor. Cei care vin rămân impresionați nu doar de arhitectura casei, ci și de sentimentul că pășesc pe urmele unor figuri importante din istorie: regi, regine, diplomați și chiar șefi de stat străini.

Astăzi, Reședința Regală din Bicaz reprezintă mai mult decât un sediu de primărie. Este o punte între trecut și prezent, între memoria colectivă și viața de zi cu zi a orașului. Restaurarea ei ar putea transforma acest loc într-un centru cultural și turistic de prim rang, unde vizitatorii să descopere nu doar istoria locală, ci și povești despre regalitate, război, exil și renaștere. Păstrarea clădirii nu ar fi doar o datorie morală față de generațiile trecute, ci și o investiție în viitorul comunității.

Dacă zidurile ar putea vorbi, ar spune povestea unui loc unde liniștea munților a fost martoră la întâlniri regale și refugii diplomatice, unde oamenii simpli au privit cu emoție defilarea unei familii regale și unde, în ciuda trecerii timpului, spiritul istoriei încă plutește în aer. Salvarea acestui monument ar însemna nu doar reparații și renovări, ci readucerea la viață a unui simbol al Bicazului, capabil să inspire mândrie și să atragă vizitatori, așa cum a făcut-o și în urmă de mai bine de un secol.

Maya-Mihaela BICĂJANU

Articolul Reședința Regală din Bicaz – între glorie și uitare apare prima dată în Ecoul muntilor.

Primul care a luat cuvântul a fost pretorul plasei Cetatea Neamțului, Eugen Agăpescu, ce era și președintele local al Uniunii Patrioților*, care în cuvântarea sa a cerut cetățenilor să sprijine Armata Roșie ca armată aliată. A urmat alocuțiunea locotenentului Ivanov, apoi cea a lui Dumitru Cojocaru, ajutor de primar, urmat de Vasile Stoian. Ion Țucă, țăran fruntaș din Vânători, a spus că românii au fost împinși în război de către legionari și Antonescu, fiind nevoie de unirea forțelor „pentru curățarea aparatului de stat de elemente fasciste și legionareˮ. Emil Goian, din partea sindicatelor muncitorești, a arătat că, în trecut, muncitorii au fost asupriți, unii arestați și chiar omorâți, fiind nevoie de organizarea muncitorilor și de sprijinirea Uniunii Patrioților care dorește „crearea unei Românii noi care să fie a poporului muncitor de la sate și orașe.ˮ

Ultimul a luat cuvântul judecătorul delegat Felix Sechter, care a arătat că actul de la 23 August 1944 a fost opera P.C.R., unind forțele democratice pentru răsturnarea guvernului Antonescu. Acesta a citit în fața audienței o moțiune a Uniunii Patrioților din plasa Cetatea Neamțului în cinci puncte, prin care se cerea:

„1. Formarea guvernului de Front Național Democratic care să execute cinstit clauzele armistițiului de la 23 August 1944.

2. Continuarea luptei alături de Armata Roșie pentru eliberarea Ardealului.
3. Scoaterea din aparatul de Stat a legionarilor și fasciștilor trădători care au împins poporul român în răsboiul nedrept împotriva Marei Republici Sovietice, răsboiu în care a pierit tineretul român.
4. Acordarea imediată de ajutoare în bani, grâu, porumb, petrol și sare populației țărănești, muncitorești și orășenești din plasa Cetatea Neamțului sărăcită din cauza și în urma răsboiului.
5. Despăgubirea acestei populațiuni pentru pagubele ce a suferit din averea celor vinovați de dezastrul Țării, în războiul dus împotriva Rusiei Sovietice.
6. Acordarea imediată a unui credit pentru reconstrucția comunei Răucești, greu încercată din cauza operațiunilor de răsboiu și a cărei populație este lipsită de locuințe, hrană și semințe pentru arătura de toamnăˮ.

Uniunea Patriotică- La un an de la declanşarea războiului împotriva U. R. S. S., respectiv în vara anului 1942, P. C. d. R. a procedat la înfiinţarea unei organizaţii ilegale, Uniunea Patrioţilor, proiectată să acţioneze pentru realizarea obiectivelor proprii comuniştilor, dar deschisă înspre categorii care nutreau sentimente şi cultivau atitudini antiantonesciene şi antigermane. Pentru a asigura cât de cât (oricum într-o proporţie infimă) difuzarea ideilor Uniunii în public, a fost prevăzut un organ de presă, „România liberă”. Intenţia de a tipări gazeta în toamna anului 1942 a eşuat, întrucât organele Siguranţei au identificat tipografia şi pe cei care se ocupau de imprimarea ei, astfel că primul număr al ei a apărut la 28 ianuarie 1943. Organizarea Uniunii a fost încredinţată unor intelectuali care erau ei înşişi membri ai P. C. d. R. sau care dovedeau simpatii pronunţate de stânga: C. Agiu, P. Constantinescu-Iaşi, Mihai Levente, Mihai Magheru, dr. D. Bagdasar, Stanciu Stoian, Simion Stoilov, Gh. Vlădescu-Răcoasa.

Uniunea patrioţilor a acţionat prin subordonare la iniţiativele şi deciziile P. C. d. R.. Astfel, a participat la demersurile pentru crearea Frontului patriotic antihitlerist. Organele Siguranţei Statului au arestat, în decembrie 1943, cea mai mare parte a conducerii Uniunii; la începutul anului 1944 a fost declanşat procesul împotriva a 50 de persoane acuzate de apartenenţă la Uniune4; sentinţa a fost pronunţată în februarie 1944.5 După 23 august 1944, Uniunea patrioţilor a acţionat sub imperativele dictate de P. C. d. R. în noul context politic. La sfârşitul anului 1945, la cererea P. C. R., cu ocazia conferinţelor judeţene şi regionale, s-a cerut transformarea Uniunii în partid politic, cu scopul de a prinde în sfera de control a Partidului intelectuali, mici-burghezi, meseriaşi etc. La sfârşitul lunii decembrie 1945, a avut loc consfătuirea cu preşedinţii şi secretarii comitetelor regionale ale Uniunii patrioţilor, care a decis pregătirea congresului şi realizarea noului partid. În cadrul Congresului, desfăşurat la Bucureşti, în zilele de 10, 11 şi 12 ianuarie 1946, a fost constituit Partidul Naţional Popular; au fost adoptate programul şi statutul, au fost aleşi Comitetul central şi preşedintele Partidului. (Mitiţă Constantinescu, Organizaţii de masă legale şi ilegale create, conduse sau influenţate de P. C. R. 1921-1944, vol. II, Editura Politică, Bucureşti, 1981).

Sursa: „Flacăraˮ, an I, nr. 5, 30 octombrie 1944, p. 2.

prof.dr. Emanuel Bălan

Articolul Prima întâlnire „liberă” la Târgu-Neamț, după 4 ani de dictatură – 22 octombrie 1944 apare prima dată în Ecoul muntilor.