Constantin Brâncoveanu a avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria Țării Românești. Perioada sa la conducerea țării a fost marcată de numeroase provocări politice, deoarece marile imperii vecine încercau să își extindă influența asupra teritoriilor românești.

Domnitorul a urmărit păstrarea autonomiei țării și a folosit diplomația pentru a proteja interesele poporului său. Prin deciziile sale, a încercat să mențină echilibrul între puterile vremii și să evite conflictele care ar fi putut afecta Țara Românească.

Credința a reprezentat un element central al vieții sale. Pentru Constantin Brâncoveanu, conducerea țării nu însemna doar putere, ci și responsabilitate față de oameni și față de valorile pe care le apăra.

Una dintre cele mai importante moșteniri ale domniei sale este dezvoltarea culturii românești. Constantin Brâncoveanu a sprijinit tipărirea cărților, dezvoltarea școlilor și activitatea cărturarilor vremii. În timpul domniei sale au funcționat mai multe centre de tipărire, iar numeroase lucrări religioase și culturale au fost publicate. A susținut oameni importanți ai culturii românești, precum stolnicul Constantin Cantacuzino și mitropolitul Antim Ivireanul. Numele său este legat și de stilul arhitectural brâncovenesc, cunoscut prin eleganță, echilibru și îmbinarea elementelor tradiționale românești cu influențe orientale și europene. Printre cele mai cunoscute ctitorii ale sale se află Mănăstirea Hurezi, Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București și palatele de la Mogoșoaia și Potlogi.

În anul 1714, Constantin Brâncoveanu a fost înlăturat de la conducerea țării și dus la Constantinopol împreună cu familia sa. În ziua de 15 august, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, el și cei alături de el au fost executați pentru refuzul de a renunța la credința creștină.

Ultimele clipe ale domnitorului au rămas în memoria românilor ca un exemplu de curaj și demnitate. El a ales să își păstreze convingerile, chiar cu prețul vieții.

Constantin Brâncoveanu rămâne una dintre figurile reprezentative ale istoriei românești. A fost conducător, diplomat, sprijinitor al culturii și apărător al credinței. Prin realizările sale politice și culturale, dar mai ales prin sacrificiul final, domnitorul a devenit un simbol al continuității și al valorilor românești. Moștenirea sa este păstrată prin monumentele ridicate, prin operele culturale susținute și prin memoria unei familii care a ales credința înaintea propriei vieți.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, DOMNITORUL CARE A APĂRAT CREDINȚA ȘI IDENTITATEA ROMÂNEASCĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pentru comunitatea noastră, această zi nu reprezintă doar încheierea unui amplu proces de restaurare materială, ci, înainte de toate, confirmarea faptului că Dumnezeu binecuvintează întotdeauna osteneala oamenilor atunci când aceasta este însoțită de credință, unitate și dragoste pentru Biserică.

O comunitate născută din suferință

Istoria satului Călugăreni este una aparte. Ea este strâns legată de una dintre cele mai importante transformări sociale și economice petrecute în Moldova în a doua jumătate a secolului al XX-lea: construirea hidrocentralei și a lacului de acumulare Izvorul Muntelui.     Vechea vatră a satului, asemenea altor aproape douăzeci de așezări de pe Valea Bistriței, a fost înghițită de apele lacului între anii 1957–1960. Familii întregi au fost nevoite să-și părăsească gospodăriile, locurile copilăriei, cimitirele strămoșilor și biserica în care generații întregi se rugaseră lui Dumnezeu.   Vechea biserică a satului a fost strămutată în localitatea Leghin, iar puținii locuitori rămași în actualul Călugăreni au fost nevoiți să înceapă aproape de la zero reconstruirea vieții comunitare.    În anul 1973 a fost finalizată noua biserică, un edificiu modest, apropiat ca aspect de o casă țărănească, dar ridicat cu aceeași credință care i-a caracterizat pe înaintași. Ea a fost sfințită de vrednicul de pomenire Patriarh Iustin Moisescu și avea să devină singurul reper spiritual al unei comunități mici, dar statornice.   De-a lungul deceniilor, numeroși slujitori ai altarului au purtat grijă acestei comunități: părintele Constantin Stăcescu, părintele Bucur Ilie, părintele Emil Cotârgașanu, părintele Ioan Irina, iar după înființarea parohiei de sine stătătoare, în anul 2011, părintele Costel Ștefan, care a contribuit la ridicarea casei praznicale și a primei clopotnițe.   În luna octombrie a anului 2020, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu și cu binecuvântarea chiriarhală, am fost rânduit să continui această lucrare.

Cinci ani și jumătate de muncă neîntreruptă

Privind retrospectiv, îmi este greu să descriu în câteva cuvinte ceea ce au însemnat acești aproape cinci ani și jumătate.     Am venit într-o comunitate formată din puține familii, însă cu oameni de o aleasă frumusețe sufletească. Mulți priveau cu neîncredere posibilitatea ca o parohie atât de mică să poată realiza lucrări ample de restaurare și dezvoltare.   Realitatea de astăzi demonstrează contrariul.  Împreună cu sprijinul neprețuit al familiei mele, al tuturor prietenilor, apropiaților, binefăcătorilor și al oamenilor pe care Dumnezeu i-a trimis în calea noastră la vremea potrivită, am reușit să consolidăm, să restaurăm, să reparăm, să înnoim și să construim aproape tot ceea ce există astăzi în această curte bisericească.  Această experiență mi-a confirmat încă o dată că Dumnezeu nu lucrează prin numărul oamenilor, ci prin credința lor. O comunitate mică poate realiza lucruri mari atunci când este unită în jurul altarului și când fiecare om pune umărul după puterea sa.

Restaurarea integrală a sfântului locaș

Starea tehnică a bisericii impunea intervenții urgente. Trecerea timpului afectase structura construcției, iar numeroase elemente necesitau refacere completă.   Cu binecuvântarea IPS TEOFAN și după întocmirea documentației necesare, au fost demarate lucrări ample de consolidare și restaurare.   Biserica a fost decopertată integral, fiind înlocuită întreaga structură a acoperișului și a turlelor. Noua structură a fost realizată respectând arhitectura inițială a edificiului, iar vechea învelitoare din tablă zincată a fost înlocuită complet.   Au fost executate lucrări de subzidire și consolidare a fundației, placarea acesteia cu piatră naturală și amenajarea scărilor de acces.   Interiorul bisericii a fost, la rândul său, decopertat până la nivelul tavanului pentru verificarea structurii de rezistență. Au urmat lucrări complexe de refacere, finisare și consolidare.   Au fost restaurate Sfânta Masă, proscomidiarul și catapeteasma, fiind înlocuită tâmplăria și puse în valoare elementele liturgice existente.     În paralel, biserica a fost înzestrată cu candelabre noi, veșminte liturgice, mochete bisericești, un sistem modern de încălzire prin termoșemineu și numeroase alte dotări absolut necesare desfășurării vieții liturgice.

Înnoirea întregului ansamblu parohial

Lucrarea nu s-a limitat la restaurarea bisericii.    Întregul ansamblu parohial a cunoscut o transformare profundă.  Au fost finalizate lucrările la clopotniță, au fost montate clopote noi, s-a construit un lumânărar nou, au fost amenajate curtea, aleile pietonale și împrejmuirea, iar exteriorul bisericii a fost înfrumusețat prin placarea cu lambriu semirotund.   Astăzi, întreaga curte bisericească reprezintă un spațiu liturgic și comunitar unitar, armonios și demn de frumusețea slujbelor săvârșite aici.

O lucrare a întregii comunități

Dacă ar trebui să definesc printr-un singur cuvânt ceea ce s-a întâmplat în acești ani, acel cuvânt ar fi comuniune.     Nimic din ceea ce s-a realizat nu aparține unui singur om.  Fiecare piatră, fiecare metru de alee, fiecare grindă, fiecare restaurare și fiecare obiect liturgic poartă în ele dragostea și osteneala unor oameni care au înțeles că lucrarea pentru Biserică este o lucrare pentru Dumnezeu.    Le sunt profund recunoscător membrilor Consiliului și Comitetului Parohial, tuturor credincioșilor, sponsorilor, donatorilor, ctitorilor, meșterilor, voluntarilor și tuturor celor care au sprijinit această lucrare prin bani, materiale, muncă, sfaturi sau rugăciune.    În mod cu totul aparte, adresez mulțumirea mea familiei, care a împărtășit fiecare sacrificiu, fiecare bucurie și fiecare încercare.    Fără sprijinul lor necondiționat, multe dintre aceste lucrări nu ar fi fost posibile.

Bucuria resfințirii

Momentul culminant al întregii lucrări l-a constituit slujba de resfințire. Prezența Preasfințitului Părinte Nichifor Botoșăneanul, delegatul Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan, a reprezentat pentru întreaga comunitate o binecuvântare deosebită.    Slujba de târnosire a redeschis altarul și a reașezat întreaga comunitate sub binecuvântarea lui Dumnezeu, oferind credincioșilor posibilitatea de a participa la unul dintre cele mai impresionante momente din viața unei biserici. Această zi a devenit, în același timp, o zi a recunoștinței față de toți ctitorii de ieri și de astăzi și o zi de reafirmare a identității spirituale a satului Călugăreni.

Privind spre viitor

Resfințirea unei biserici nu înseamnă sfârșitul unei lucrări.  Ea reprezintă începutul unei noi etape.  Biserica restaurată trebuie să rămână vie prin rugăciune, prin Sfânta Liturghie, prin prezența copiilor și a tinerilor, prin activitățile catehetice și filantropice și prin unitatea credincioșilor.   Adevărata frumusețe a unei biserici nu este dată doar de zidurile ei, ci mai ales de oamenii care se roagă în ea și care își trăiesc credința în fiecare zi.   Plecând de la această convingere, nădăjduim ca generațiile viitoare să găsească aici nu doar un monument restaurat, ci o comunitate vie, unită și puternică în credință.   În încheiere, aduc slavă lui Dumnezeu pentru toate binefacerile revărsate asupra acestei parohii și înalț rugăciune pentru toți cei care au făcut posibilă această lucrare.  Fie ca Bunul Dumnezeu să răsplătească tuturor ctitorilor, binefăcătorilor și ostenitorilor sănătate, pace, ajutor, bucurie și mântuire, iar celor mutați la cele veșnice să le dăruiască odihnă în Împărăția Sa.

Resfințirea Bisericii „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” nu este doar povestea unei restaurări arhitecturale.    Este mărturia vie că, atunci când oamenii Îl pun pe Dumnezeu în centrul vieții lor, chiar și cea mai mică comunitate poate înfăptui lucruri mari, lăsând generațiilor viitoare o moștenire de credință, demnitate și speranță.

Pr. Prof. Sandu Marius-Emanuel
Parohul Bisericii „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” Călugăreni
Protopopiatul Ceahlău – Arhiepiscopia Iașilor

Articolul Resfințirea Bisericii Parohiale „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din Călugăreni – mărturia unei comunități mici care a făcut lucruri mari prin credință apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pădurea de Argint – lumina dintre mesteceni

Situată în apropierea drumului județean care duce spre Mănăstirea Văratec, Pădurea de Argint se întinde pe o suprafață de aproximativ 2,5 hectare. Accesul se poate face fie dinspre Agapia, fie din DN15 Piatra Neamț – Târgu Neamț, prin comuna Bălțătești. Rezervația este alcătuită în principal din arbori de mesteacăn, unii având o vechime de aproximativ două secole. Denumirea locului provine de la efectul vizual deosebit creat de scoarța albicioasă a copacilor, care, în lumina soarelui de apus sau în nopțile cu lună, capătă reflexii argintii aproape ireale. Toamna și iarna, peisajul devine cu adevărat spectaculos, transformând pădurea într-un decor natural cu aspect aproape feeric.

Codrii de Aramă – spectacolul toamnei

Nu departe de Pădurea de Argint se află Codrii de Aramă, o zonă forestieră situată pe o culme din satul Filioara, comuna Agapia. Aici predomină gorunii și alte specii de stejari, unii având peste un secol de existență. Numele locului este inspirat de culorile intense pe care frunzișul le capătă toamna, când nuanțele de roșu, portocaliu și auriu transformă pădurea într-un tablou natural impresionant. Zona adăpostește, de asemenea, o biodiversitate bogată, cu sute de specii de plante. În orele apusului, lumina soarelui creează efecte vizuale deosebite printre copaci, fenomen care amintește de atmosfera descrisă în literatura eminesciană.

Legătura cu universul eminescian

Aceste locuri au fost asociate cu opera lui Mihai Eminescu, care a surprins în creațiile sale imagini inspirate din peisajele codrilor nemțeni. Zona Văratecului și împrejurimile sale au fost frecventate de poet, atras și de legătura sa cu Veronica Micle, care obișnuia să se retragă în această regiune în lunile de vară. Se spune că tocmai atmosfera acestor păduri l-a inspirat în descrierile sale lirice, unde natura devine un spațiu al visării și al simbolurilor poetice:

,,De treci codri de aramă, de departe vezi albind

Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.

Acolo, lângă izvoare, iarba pare de omăt,

Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;

Pare că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,

Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”

(Mihai Eminescu, „Călin-file din poveste”)

În prezent, Pădurea de Argint este mai frecvent vizitată datorită amplasării sale lângă drumul spre Văratec, fiind ușor accesibilă turiștilor. Codrii de Aramă, în schimb, sunt preferați de cei pasionați de drumeții și trasee mai liniștite, inclusiv de cicloturism. Ambele zone fac parte dintr-un peisaj cultural și natural valoros, integrat în proiectele de conservare ale Parcului Natural Vânători Neamț și administrate de structuri silvice locale. Dincolo de frumusețea lor naturală, aceste păduri reprezintă și un punct de întâlnire între natură, cultură și literatură. Ele continuă să atragă turiști, fotografi și iubitori de natură, oferind o experiență care îmbină liniștea codrului cu farmecul simbolic al poeziei românești.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul „PĂDUREA DE ARGINT” ȘI „CODRII DE ARAMĂ” – PEISAJELE EMINESCIENE CARE PRIND VIAȚĂ ÎN ȚINUTUL ZIMBRULUI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ana Ilie era o femeie fără educație școlară, trăind simplu, în mediul satului românesc, unde își câștiga existența prin muncă cinstită și asiduă. Cu toate acestea, viața ei interioară era de o bogăție spirituală deosebită, fiind statornic ancorată în rugăciune, evlavie și milostenie. Era recunoscută pentru dărnicia sa, ajutând necontenit pe cei nevoiași, uneori chiar în detrimentul propriei gospodării. Soțul ei obișnuia să glumească pe seama acestei dărnicii, spunând: „Măi femeie, eu aduc cu căruța, iar tu împarți totul din traistă!”. Totodată, era o femeie înzestrată cu o sensibilitate duhovnicească profundă, adesea rugându-se cu lacrimi și smerenie adâncă, ceea ce i-a adus reputația de suflet „plângător în rugăciune”.

Viața ei a fost încercată în moduri copleșitoare. Dumnezeu a supus-o unor suferințe asemănătoare celor ale Dreptului Iov, permițând pierderea treptată a celor dragi. Rând pe rând, toți cei nouă copii ai săi, precum și soțul, au trecut la viața veșnică. O parte dintre copii au ales calea monahală, intrând în obști precum Sihăstria și Agapia, însă au murit de tineri. Singurul copil care a ajuns la vârste înaintate a fost Părintele Cleopa, devenit ulterior una dintre cele mai importante figuri duhovnicești ale Ortodoxiei românești.

În pofida acestor pierderi copleșitoare, Maica Ana a primit toate încercările cu o credință neclintită, având convingerea că Dumnezeu îi primește pe cei dragi în Împărăția Sa. Rămasă văduvă în anul 1943, și lipsită de sprijin familial, și-a trăit restul zilelor în rugăciune neîncetată și în suferință tăcută. Singurele locuri unde își găsea mângâierea erau biserica și cimitirul satului, unde, după fiecare slujbă, își plângea copiii plecați din această lume. Sprijinul ei sufletesc a rămas fiul supraviețuitor, Părintele Cleopa, aflat în slujire la Schitul Sihăstria. În anul 1946, acesta și-a adus mama la Sihăstria, unde a fost primită în viața monahală. Un an mai târziu, a fost tunsă în monahism, primind numele de Agafia, fiind ulterior așezată în obștea duhovnicească de la Mănăstirea Agapia. A fost călăuzită duhovnicește și a trăit în ascultare deplină, devenind o prezență blândă, maternă și ocrotitoare pentru comunitatea monahală.

În cadrul mănăstirii, Maica Agafia s-a evidențiat prin smerenie profundă, rugăciune neîntreruptă și iubire necondiționată față de toți. Era cunoscută pentru actele ei de milostenie constante, împărțind tot ce avea celor sărmani, fără ezitare și fără atașament față de bunurile materiale. Deși își pierduse propriii copii, ea afirma cu nădejde că Dumnezeu i-a dăruit „mai mulți fii duhovnicești decât i-a luat la mormânt”, devenind astfel o adevărată mamă spirituală pentru întreaga obște. Chiar și în viața monahală, inima ei rămânea strâns legată de fiul său. Întreba necontenit de el și se întrista profund atunci când nu știa unde se află, rostind cu durere:

„N-ați văzut pe Cleopa al meu?”.Această trăire evidențiază intensitatea iubirii sale materne, împletită în mod tainic cu iubirea față de Hristos.

Maica Agafia a trecut la Domnul la data de 15 septembrie 1968, la vârsta de 92 de ani, după o viață întreagă de rugăciune, încercări și dăruire totală. A fost caracterizată de părinții duhovnicești ca o „maică izvorâtoare de lacrimi”, dar și ca o ființă care a transformat suferința în rugăciune, iar durerea în credință vie. Ea este înmormântată în cimitirului Schitului Agapia-Veche.

În ansamblu, viața Maicii Agafia, mama Părintelui Ilie Cleopa, rămâne o mărturie puternică despre biruința credinței asupra durerii. Deși a fost lipsită de aproape tot ceea ce înseamnă sprijin omenesc, ea a rămas neclintită în nădejde, transfigurând suferința în rugăciune și devenind un model de mamă, jertfelnicie și viață monahală pentru generațiile următoare.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul MAICA AGAFIA, MAMA SFÂNTULUI CUVIOS PĂRINTE ILIE CLEOPA: MODEL DE VIAȚĂ JERTFELNICĂ ȘI TRĂIRE DUHOVNICEASCĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

În ziua de 25 decembrie a anului 1880, locuitorii din Târg au văzut, cu mare uimire, un landou măreţ, strălucitor, tras de patru cai albi şi care era escortat de 12 călăraşi tot pe cai albi. În urma landoului venea o căleaşcă frumoasă în care se aflau doi generali turci. Şi caleaşca era flancată de 10 soldaţi turci pe cai murgi, mai mare mândreţea! În landou, generalul roman Cerchez și cel turc, Osman Pașa iar în căleașcă, generalii turci Ilahim și Abu Suliman.

Imediat vestea s-a răspândit iar piața din centrul târgului s-a umplut de gură cască venită să vadă cine sunt personajele, pentru că nimeni nu știa ce se întâmplă. La un moment dat, landoul s-a oprit după ce a dat un ocol pieții, la fel și trăsura, în timp ce soldații care însoțeau cele două trăsuri s-au așezat pentru salut. Personajele şi-au luat locurile şi a început spectacolul. Succesul a fost fulminant, actorii amatori fiind nevoiți să susțină patru reprezentații, încasările fiind pe mășură. Au urmat spectacole date pentru primar, pretorul plășii și alte oficialități. Datorită succesului imens au mai susținut spectacole prin târg și în zilele de 26 și 27 decembrie. Regizorul piesei a fost învățătorul Vasile Ciucanu.

Predarea lui Osman a fost ca o bombă; vestea despre această piesetă şi „montarea„ măreaţă a nemţenilor s-a răspândit cu iuțeală. În 1881, este jucată la Piatra, iar până la 1890 ajunge și la Fălticeni, Roman și în alte orașe și sate, încât la 1900 o găsim răspândită în foarte multe sate din județele Neamț și Roman. În 1885 își făcea debutul o altă piesă, „Jianul”, însă acesta nu a știrbit succesul lui Osman.

Predarea lui Osman a „ţinut afişul” pînă în anii ’30, cînd a fost înlocuită de „Masa verde” („România pitorească”, nr. 5, 1977, p. 17; „Teatrul”, an 44, nr. 4, 1977, pp. 36-38.).

Predarea lui Osman

Personajele:

OSMAN PAŞA

HALIM

ABDU SULIMAN

GENERALUL CERCHEZ

SOLDAŢI TURCI, număr variabil

SOLDAŢI ROMÂNI, număr variabil.

Costumaţia: Osman paşa are în cap un fes roşu, pe care este brodată, cu fir de aur, semiluna. În rest, o tunică militară turcească; are decoraţii şi leduncă în fir de aur; este încins; are sabie cu minerul bătut cu pietre scumpe; pantaloni, gen şalvari, din mătase roşie; cisme.

Halim şi Abdu Suliman sânt îmbrăcaţi la fel, dar mai puţin luxos.

Generalul Cerchez, ca un ofiţer — general — în ţinută de campanie.

Soldaţii turci sunt în număr variabil; Osman paşa are lângă el, în permanenţă, o gardă; de asemeni, şi ceilalţi generali sunt însoţiţi de soldaţi; soldaţii au în cap fes roşu; în rest, ţinuta de soldat, pe care actorii au luat-o din pozele timpului; au iatagane.

Soldaţii români sunt roşiori şi, ca atare, îmbrăcaţi ca roşiorii din armata română a anului ’77—’78.

TOŢI (cântă):

Oştile stau faţă-n faţă,

Strânse în câmpul de război.

Lupta-i gata să-nceapă,

Luptă crâncenă d-apoi.

O, tu, maică întristată,

În acest amar şi trist minut,

Îţi trimit încă o dată

Încă o dată un sărut.

Astăzi patria ne cheamă,

Pentru ea ca să luptăm.

Caută, dar, iubită maică,

Orice dor să-l dăm uitării,

Şi de mine mândră să fii.

C-ai un fiu care luptă

Sub al ţării drapel.

Şi când vestea morţii mele

Pân’ la tine va veni

Caută-n munţi şi-ntre vâlcele,

Trupul meu spre a-1 găsi.

Negăsindu-l, tu te-ntoarce

Şi-ţi îndreaptă ochii spre cer,

Întru rugă caldă şi fierbinte,

Pentru toţi cei ce pier,

Sub al ţării drapel.

ABDU SULIMAN:

Eu sunt Abdu Suliman

Şi sunt trimis de sultan

Cu tare îndrăzneală,

Să port război în ţară.

Pe români să-i nimicesc,

Şi pe ruşi să-i potopesc.

OSMAN PAŞA:

Tu, Abdu Suliman,

Trimis de sultan,

Pe români să mi-i supui,

Şi ruşilor să le arăţi,

Vitejia turcească!

(Soldaţilor)

Băieţi!

Voi teamă să n-aveţi

Că România-i ţară mică

Şi pe dată o zdrobim,

Şi pe ruşi îi nimicim.

ABDU SULIMAN:

Prea mărite gâzi,

Şi sfinte Mahomed,

În viaţă eu am dat

Piept cu mii de ghiauri

Şi întotdeauna am ieşit învingător!

OSMAN PAŞA:

Ei, Halim, ia spune,

Cu războiul ce mai este

Şi de acolo din focul luptei

Ce mai veste?

HALIM:

Din război,

O veste bună

N-avem încă.

Noi trimitem oaste, oaste,

Şi Curcanii ne-o mănâncă.

OSMAN PAŞA:

Ce Curcani, Halim, ia ‘spune,

Doar sunt ruşii şi românii?!

HALIM:

Cu Curcanii, luminate,

De un ceas mereu vă spun!

OSMAN PAŞA:

Ce Curcani?!

De curci vi-i frică?

Aduceţi, aici, Curcanii,

Să-i mănânc eu singur fripţi.

ROMÂNII (cântă):

Osman moare de-ntristare,

Că se vede la strâmtoare.

Scoală, Osman, te deşteaptă,

Să vezi Plevna-nconjunată,

De români cu spada lată

Şi de ruşi cu-armata toată.

Fata lui gază Osman,

Griviţa, poartă un colan,

Şi colanu-i ide oţel.

Joacă fulgerii pe el.

Alelei, Griviţă, fa,

Eu colanul ţi l-oi lua,

Şi-napoi nu ţi l-oi da.

Tu eşti fată de păgân

Eu sunt viţă de rumân.

Tu eşti pentru sărutat,

Eu sunt voinic de luptat.

Ia deschide-ţi sinul tău,

Că de nu,

(Zău) ţi-il deschid eu!

GENERALUL GERCHEZ:

(0) păgâne din răsărit,

Ce furtună te-a adus

Aici, pe pământul meu,

Primitor de Dumnezeu?

Într-o clipă am să te fac

Făr’ de cap şi făr’ de steag.

OSMAN PAŞA:

Nu te-aş crede, generale,

C-ai putere atât de mare,

Cu-o armată atât de mică,

Să-ţi ştiu de frică!

Nu ţi-e frică, generale,

De această cutezare?

De paloşul meu sclipitor,

Ce are să te înfioreze

Şi capu’ să (i-1 reteze?

GENERALUL CERCHEZ:

Nu, bre, Osman,

Că Plevna voastră

Este înconjurată

Şi de români va fi luată.

Armatele tale, nouă se vor închina,

Iar tu singur iabia îmi vei da.

OSMAN PAŞA:

Te-nşeli, generale,

La ceea ce vorbeşti.

Nu ştii că Osman paşa

E nebiruit?

De frica ţării mele

Şi a lui Mahomed,

Tremură tot pământul.

Ienicerii mei,

Pui de lei.

Un semn să le fac,

Lăsaţi steagu’ şi fugiţi,

Lăsaţi casă şi părinţi.

Eu Plevna nu voi da

Şi nu mă voi preda !

GENERALUL CERCHEZ:

De trei luni,

Eu Plevna bombardez.

Cu voie sau fără voie,

Ai să te predai.

HALIM:

Osman, bre,

Bre Osman!

Plevna-i înconjurată

Şi de români va fi luată.

Trebuie să ne predăm!

OSMAN PAŞA:

Allah ‘din cer şi tu, sfinte Mahomed,

Mă laşi pe mine, astăzi,

Cu lacrimi pe obraz.

Sunt rănit şi învins

De acest popor mic

Straşnic de viteaz.

(Generalului Cerchez)

Predau sabia mea

Că nu mai pot lupta cu ea!

GENERALUL CERCHEZ:

Primesc această sabie din mâinile tale

Pe care o voi depune la picioarele

Majestăţii-Sale.

TOŢI (cîntă):

Români, trompeta sună,

Veniţi, cu mic cu mare,

Armata noastră vine

Cu steagul tricolor.

Aduceţi flori frumoase

Să-ncingem fruntea lor!

Prof. dr. Emanuel Bălan

Articolul CUM A AJUNS OSMAN PAŞA LA TÂRGU NEAMŢ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Adunarea generală a ACR autorizează înființarea cluburilor regionale, primul apărând în 8 septembrie 1921. După modelul acestuia, vor apărea mai multe cluburi regionale printre care și cel de la Iași.După 1919 au fost organizate numeroase întreceri automobilistice, unele dintre acestea având traseu și prin județele de atunci, Neamț și Roman.

Prima cursă care a avut traseu prin Neamț a fost Concursul de turism ACRR, 5-12 iunie 1926.  La această cursă a participat și principele Nicolae la volanul un automobile marca Sunbeam. Cursa care a aliniat la star 25 de concurenți din țară și stăinătate au parcurs un traseu de 2300 de km în 6 etape (8 iunie Cupa Ardealului, 12 iunie probe la București): București-Brașov-Sibiu-Timișoara; Timișoara-Arad-Orade; Oradea-Carei-Sighet-Baia Mare-Cluj; 8 Cupa Ardealului (cursă de coastă pe Feleac); Cluj-Bistrița-Vatra DorneCernăuți; Cernăuți-Suceava-Piatra-Neamț-Băile Tușnad; Băile Tușnad-Brașov-București, porba de viteză 3 km pe șoseaua Câmpina-Ploiești; 12 iunie probele de suplețe și viteză 1 km în fața aerodormului Băneasa.

Marele Premiu a fost adjudecat de către Nicu Butculescu la volanul unui Hupmobile, urmat de George Ghica peo mașină Buick și Alexandru Racovitză la volanul unui Alfa Romeo. La cursă s-a aliniat și o concurentă, Irina Vulturescu pe un Styer. Presa scria că traseul prin Neamț a „fost favorizată de un timp frumos, fără ploaie. Drumurile sunt admirabile şi organizarea mulţumitoare, graţie autorităţilor locale, cari au luat toate măsurile. La Piatra, s’a făcut un popas de o oră. Prinţul Niculae a fost în „Fiat”-ul 513!.

Tot în 1926 a avut loc și Concursul de regularitate Iași-Piatra Neamț, desfășurat la 6 septembrie. Inițiat de către frații Constantin și Alexandru Zarifopol, pe traseul Iași-Târgu Neamț-Piatra Neamț-Bacău-Roman-Iași, a adunat la start 15 concurenți, primele trei locuri fiind ocupate de către George Banu pe un „Chrysler”, Radu Pella la volanul unui „Fiat” și Mihau Gaby pe un „Buick”. La start a fost și Elena Brătianu. La Tîrgu-Neamț concurenții s-au oprit pentru viză, urmând o nouă oprire la Piatra Neamț „de o oră în care timp concurenţii au luat masa şi s-au aprovizionat cu benzină”. Au urmat opriri la Bacău și Roman. Cursă nu a fost lipsită de incidente, „în urma accidentului suferit de maşina d-nei Elena Brătianu trei maşini s-au retras de la concurs trebuind să dea ajutoare răniţilor”. Plecați în cursă la ora șapte dimineața din fața Palatului de Justiție din Iași, primul concurrent, George Banu a ajuns la ora 14.00, în fața cofetăriei „Tufli” din Iași. Seara toti participanții au participat o cine festivă, ocazie cu care a fost înființat Automobil Clubul Regal din Iași.

Un an mai târziu pe 23 octombrie, ACR Moldova a organizat cursa de regularitate a clubului regional Moldova pe un traseu de 604 km de la Iași-Botoșani-Dorohoi-Cernăuți-Siret-Suceava-Târgu-Neamț-Piatra-Neamț-Bacău-Roman-Iași, au concurat 9 sportivi, la final podiumul a fost ocupat de Hnery Manu (Buick) la egalitate cu Radu Dobrescu (Hupmobile), urmat de Constantin Zarifopo (Buick) și domnișoara Maria Miclescu (Chrysler). Primul concurent a plecat la ora două noaptea din Iași. Nici această cursă nu a fost fără incidente, aproape de Piatra-Neamț, mașina lui Gh. Malian, un Studebaker, a dat peste o vacă, răsturnându-se, „de sub maşină au fost scoşi d-nii Gh. Malian, directorul Băncii Naţionale din Iaşi, tânărul Malian şi şoferul. Tânărul este puţin rănit la faţă, iar directorul Băncii Naţionale era sufocat. Şoferul scăpase”.

Următoarea cursă care a cuprins în traseul său și Neamțul a fost Concursul de regulatitate al ACRg Moldovenesc din 6 septembrie 1928, o cursă de regularitate pe un traseu care a însumat 780 de km de la Iași-Roman-Bacău-Cășugăra-Onești-Târgu Ocna-Ghimeș-Gheorgheni-Tulgheș-Piatra Neamț-Roman-Fălticeni-Suceava-Botoșani-Hârlău-Iași. Primul concurrent, Linutza Zarifopol cu un Nash a luat startul la ora 1.03 minute de la Iași. La start s-au aliniat șapte concurenși, doar 5 au ajuns la start, ceilalți doi s-au retras din cause tehnice. Primul concurrent care a ajuns la finishul din fata Jockey Club a fost Marin Butculescu la volanul unui Buick, distanța fiind parcursă de acesta „cu o viteza orară de 60 km, ceea ce, dacă ţinem cont de starea drumurilor, constitue o performanţă demnă de reţiinut”. Pe următoarele două locuri s-au clasat Constantin Zarifopol și Alexandru Zarifopol (pe mașina Nash, proprietar Linuța Zarifopol).

În 1929, Concursul de consumație al ACRg Moldovenesc din 16 iunie 1929, a fost organizat pe traseul Iași-Târgu-Frumos-Roman, aliniind la start 13 concurenți. Podiumul a fost ocupat de Scarlat Sc. Rosetti la volanul unui Oldsmobile, urmat de firma Delco din Roman pe un Whippet și de Demostene Botez pe o Lancia. Regula acestei curse prevedea ca „rezervoriile de benzină vor f plumbuite şi la fiecare maşină se va afla câte un comisar, însărcinat a veghea ca regulamentele concursului să fie strict aplicate. Clasificarea se va face pe bază de cea mai mare distanţă parcursă cu benzina alocată. Întâiul în clasificaţi fiind acela care a parcurs distanţa cea mai mare”. După terminarea concursului, toţi concurenţii precum şi numeroşi automobilişti şi invitaţi s-au întrunit în frumoasa localitate Strunga unde au luat o masă comună în restaurantul băilor.

Peste un an, la 29 iunie 1930, a avut loc un nou concurs de consumație organizat tot de către ACRg Moldovenesc, concurs ce a cuprins două probe automobiliste, o cursă de consumație pe traseul Iași-Roman-Bacău-Iași și o cursă de viteză în coastă pe Dealul Mărului pe o distanță de 2,55 km. La start s-au aliniat 13 concurenți, startul fiind dat la ora 9 dimineața. Cursa de consumație a fost câștigată de către Demostene Botez (Lancia), urmat de către Gheorghe Șalu (Whippet) și Gheorghe Nadu (Chrysler). Proba de coastă a fost adjudecată de către Gheorghe Nadu în 2 minute și 16 secunde, urmat la 20 de secunde de către Gheorghe Polizu Micşuneşti (Auburn) și Radu Dobrescu (Hopmobile), la 23 de secunde de primul loc. După probe, participanții dar și alți invitați au participat la un banchet la Strunga, unde eroi au fost Gheorghe Nadu și inginerul Jean Caloianu, autorul moral al victoriei lui Nadu în cursa de coastă. Ultimul concurs interbelic desfășurat și pe teritoriul Neamțului a fost Concursul de regulatitate al ACRg Moldovenesc din 7 septembrie 1930. Cursa a aliniat la start șase concurenșți care au parcurs 567 km pe traseul: Iași-Dolhasca-Liteniu, Botoșani-Cernăuți-Dubăuți-Storojineț-Solca-Păltinoasa-Roman-Târgu Frumos-Iași. Primele trei locuri au fost ocupate de către Mihai Mătăsaru (Talbot), Mihail Gazi (Nash) și Kapitanopol (Fiat).

BUTCULESCU, MARIN (1906-1995), n. la București. Absolvent în 1923 al Liceului Francez din capitală și în 1925 al cursurilor Ecole Centrale din Paris. Ani de zile a fost reprezentantul general al firmei BMW pentru România. Polisportiv de performanță, campion național și balcanic de tir (locul I în 1934), campion de înot, fiind printre primii scufundători din România, vânător sportiv și excepțional automobilist. A învățat să conducă automobilul la 14 ani, în competiții participând șase ani mai târziu, când a obținut permisul de conducere. În 1927, începe să concureze în circuite de regularitate, de viteză și mai ales în cursele de coastă, obținând locul I în Marele Premiu al ACRR (1926), Turul României (1927), Marele Premiu al Moldovei 780 km, din care 375 km în pantă (1928), Cursa de la Avala în Iugoslavia, unde este felicitat de regele A. Karagheorghevici, soțul principesei Mărioara de România (1929), cursa de la Monte Carlo „Mont des Mules” (1930), concursul de viteză București-Belgrad (1930) și cursa în care a obținut recordul de viteză încă actual Paris-București. în 39h45’, pe o mașină marca Crysler Imperial. Mai câștigă în 1931 Raliul San Remo (trofeul se află la Muzeul Sporturilor din București), cursele internaționale de coastă de pe Feleac și Sinaia (1934-1935), Turul României (1935) și Raliul Bucureștiului (1935). Nu a avut nici un accident în cei 1.500.000 km parcurși. Din anul 1949 până la sfârșitul vieții, nu a mai condus, neacordându-i-se aprobarea pentru obținerea unui nou permis de conducere! M.B., mecanic ingenios, a inventat între anii 1930-1935 roțile duble la spate, pentru competiții, farurile ți suspensiile telereglabile, încălzirea cu aer cald în interiorul caroseriei.

Prof. dr. Emanuel Bălan

Articolul Cursele de automobilism din interbelic desfășurate și pe teritoriul județului Neamț apare prima dată în Ecoul muntilor.

Unul dintre cei mai importanți istorici care au analizat această temă este Gheorghe I. Brătianu, autorul lucrării „O enigmă, un miracol și un popor”. În această carte, el descrie existența românilor ca pe un „miracol istoric”, deoarece poporul român a reușit să-și păstreze limba, originile romanice și identitatea culturală într-un spațiu aflat în permanentă mișcare și expus influențelor străine. Pornind de la ideile sale, acest referat își propune să demonstreze romanitatea românilor și continuitatea lor în nordul Dunării, folosind dovezi lingvistice, arheologice, istorice și culturale.

Principalul argument pentru romanitatea românilor este limba pe care o vorbim astăzi. Limba română face parte din familia limbilor romanice, alături de italiană, franceză, spaniolă și portugheză. Aceasta provine din latina vorbită de coloniștii și soldații romani care s-au stabilit în Dacia după cucerirea acesteia de către împăratul Traian în anul 106 d.Hr. Istorici și lingviști precum Ovid Densusianu, Sextil Pușcariu și Alexandru Rosetti au demonstrat că structura de bază a limbii române este latină, iar peste 60% din vocabularul fundamental provine direct din limba latină. Cuvinte obișnuite, precum mamă, tată, frate, lumină, apă, ochi, pământ, sunt moșteniri directe din latina populară.

Gheorghe I. Brătianu afirmă că limba este cea mai puternică probă a continuității, deoarece o limbă nu poate supraviețui decât dacă este transmisă din generație în generație în același spațiu. Dacă populația daco-romană ar fi dispărut complet după retragerea romanilor în 271, limba latină nu ar mai fi putut dăinui. Faptul că româna a evoluat aici arată că populația romanizată a continuat să trăiască neîntrerupt pe teritoriul fostei Dacii.

Un alt argument solid al continuității românilor în spațiul nord-dunărean este reprezentat de descoperirile arheologice. Cercetările făcute de arheologi renumiți, precum Vasile Pârvan, Constantin Daicoviciu și Hadrian Daicoviciu, au scos la lumină urme ale unor așezări stabile, locuite continuu din epoca romană până în Evul Mediu timpuriu.

În Transilvania, Muntenia și Moldova au fost descoperite locuințe semi-îngropate și bordeie specifice comunităților daco-romane; vetre, cuptoare și unelte de uz casnic; necropole și morminte care prezintă elemente de tradiție romană; ceramică lucrată în stil roman, dar adaptată local. Siturile de la Bratei, Mediaș, Morești, Ipotești și Lețcani sunt doar câteva exemple care arată că populația locală nu a dispărut, ci a evoluat continuu. Aceste descoperiri resping teoriile imigraționiste potrivit cărora românii ar fi venit târziu în nordul Dunării.

Gheorghe I. Brătianu consideră că aceste dovezi arheologice sunt „mărturii tăcute, dar decisive”, care sprijină ideea unei continuități neîntrerupte.

Un alt argument important este toponimia, adică numele locurilor. Multe denumiri de râuri, munți și localități din România au origini latine sau provin din cuvinte formate în epoca romană, precum Olt (din Alutus), Argeș (din Argessis) și Cibin (din Cibiniensis). De asemenea, multe localități păstrează nume derivate din termeni latini precum castrum (cetate), villa (sat), pons (pod). Aceste nume au putut supraviețui doar dacă populația romanizată a rămas prezentă continuu în zonă. Toponimia funcționează ca o „hartă istorică” a romanității, confirmând faptul că românii s-au format și au trăit în același spațiu.

Începând cu secolele X–XIII, izvoarele medievale oferă informații clare despre existența românilor (numiți „vlahi”) în nordul Dunării. Împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul îi menționează pe vlahi în apropierea Carpaților. „Gesta Hungarorum”, o cronică maghiară, vorbește despre românii din Transilvania înainte de sosirea ungurilor. „Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247” enumeră mai multe formațiuni politice românești în Oltenia și Hațeg: Țara Severinului, Voievodatul lui Litovoi și Voievodatul lui Seneslau. Aceste surse demonstrează că românii trăiau în mod organizat pe aceste teritorii cu mult înainte de întemeierea Țării Românești și a Moldovei.

Gheorghe I. Brătianu folosește aceste mențiuni pentru a arăta că românii nu au migrat, ci au fost un popor sedentar.

Pentru Brătianu, continuitatea românilor este un „miracol istoric”. În opinia sa, poporul român a reușit să supraviețuiască într-o regiune traversată de numeroase popoare migratoare: goți, huni, avari, slavi, maghiari, pecenegi, cumani și tătari. Cu toate acestea, românii și-au păstrat limba latină, și-au menținut tradițiile, au continuat să trăiască în comunități organizate, au format state medievale puternice. Această dăinuire arată că poporul român a avut rădăcini adânci în spațiul carpato-danubian și nu a fost un popor venit de aiurea, ci unul format aici, prin îmbinarea elementelor dacice și romane.

Romanitatea românilor și continuitatea lor în spațiul nord-dunărean sunt demonstrate de o serie de dovezi clare: limba română de origine latină, descoperirile arheologice, numele locurilor și izvoarele istorice medievale. Gheorghe I. Brătianu sintetizează toate aceste date în lucrarea sa „O enigmă, un miracol și un popor”, în care arată că dăinuirea românilor este rezultatul unui proces istoric complex, dar neîntrerupt. Poporul român a păstrat limba latină, tradițiile și identitatea culturală în ciuda tuturor dificultăților.

De aceea, romanitatea și continuitatea reprezintă temelia istoriei și culturii noastre, iar existența românilor în acest spațiu poate fi considerată, pe bună dreptate, un adevărat „miracol al istoriei”.

Bibliografie:

Gheorghe I. Brătianu – O enigmă, un miracol și un poporul român

Vasile Pârvan – Getica

Constantin C. Giurescu – Istoria românilor

Nicolae Iorga – Istoria românilor

Hadrian Daicoviciu –studii arheologice despre continuitate

Maya Bicăjanu, clasa a VIII-a

Articolul Romanitatea românilor și continuitatea lor pe teritoriul nord-dunărean apare prima dată în Ecoul muntilor.

Catargiu a fost o veche familie boierească din Moldova, cu rădăcini în Țara Românească. Despre neamul acesta circulau povești, ba că ar fi de origine tătară, ba că li se trage numele de la comerțul cu catâri pe care l-au practicat în vechime. Un Catargiu a luptat împotriva lui Matei Basarab, dar fiind învins a fugit la curtea lui Vasile Lupu. Aici a prins rădăcini. Peste ani, un Ștefan Catargiu a ajuns ministru și om politic înainte de Unirea Principatelor. Unul din fiii săi, Lascăr, a avut un rol decisiv în politica românească de după 1859, fiind șef de guvern, lider al Partidului Conservator și președinte al Camerei Deputaților.

Lascăr Catargiu s-a implicat direct în complotul care l-a îndepărtat pe Alexandru Ioan Cuza de la domnie. Conservator redutabil, Lascăr Catargiu a urzit împreună cu liberalul C.A. Rosetti și moderatul Ion Ghica ”monstruoasa coaliție”, prin care Cuza a fost obligat să semneze actul de abdicare. Curios este că Rosetti, împreună cu soția sa Maria au pus la cale, cu ani în urmă, o conspirație pentru a-l aduce pe Cuza domn. Catargiu a făcut  parte din locotenența domnească, după abdicarea lui Cuza. Boierul ar fi tânjit după tronul Moldovei în ianuarie 1859 și i-a purtat pică lui Cuza ales cu un număr mai mare de voturi. În cartea lui Radu Rosetti – ”Din prima tinerețe. Amintiri” – se spune că soția lui Lascăr Catargiu, Eufrosina, ar fi avut marea ambiție ca soțul său să fie domnul Moldovei. Lascăr Catargiu a colaborat ca politician și cu regele Carol I.

În 1866, la urcarea pe tron a regelui Carol I, Lascăr Catargiu era șeful Consiliului de Miniștri. Câțiva ani mai târziu, în timpul crizei dinastice declanșate de liberali, Carol I și-a făcut bagajul și a vrut să părăsească România. Același Radu Rosetti scrie în cartea sa de amintiri că Lascăr Catargiu s-a opus plecării regelui cu cuvintele: ”Aiasta nu se poate, Măria Ta, pentru că se pierde țara.” Din 1876, Catargiu s-a retras la Iași, ocupând funcția de deputat, apoi de senator. În 1889 s-a întors la București, devenind șef de cabinet și ministru de interne. În postura de ministru de interne s-a opus unor proteste de stradă cu cuvintele: ”Nu voi permite ca ulița să facă legi”. Tot din cartea lui Radu Rosetti am dedus că boierul Catargiu nu era bogat, că toate funcțiile politice pe care le-a avut nu i-au adus cine știe ce averi. Că a fost modest, o spune și casa din București, o casă simplă, frumoasă și bine întreținută datorită chiriașilor din prezent.

Iolanda Lupescu

Articolul REPORTAJ DIN BUCUREȘTI: Casa Lascăr Catargiu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Odată ce străbăteau aleile și ajungeau în vârful acestui parc, cutezătorii aveau în fața ochilor priveliște deosebită peste râul Bistrița, peste întinsul satelor mărginite de munți și aurite de razele de soare. G.T. Kirileanu, într-o însemnare din vara anului 1897, pe când era student, menționa că se bucura de diminețile înviorătoare de la  poalele Ceahlăului, mult mai răcoroase decât cele de la Iași, plimbându-se zilnic în nou inauguratul parc Cozla.

În ilustratele din perioada interbelică se pot observa câteva elemente componente esențiale ale parcului Cozla: Poarta Parcului, Grota Ursului, Pavilionul Muzicei, Pavilionul Central/Bufetul Parcului, iar din 1926 Cercul Gospodinelor. În Parcul Cozla, totul impresiona, fiind realizat după ultimele standarde ale epocii. Totuși, chiar și în perioada interbelică, parcul constituia un element de modernitate.

Intrarea se făcea din strada Ștefan cel Mare pe Poarta Parcului, aflată peste drum de fosta casă a lui Nicu Albu, unde se aflau deseori grupuri de oameni bucuroși dornici să meargă la o plimbare relaxantă. Odată intrați în parc, după câțiva pași pe alei, copiii exclamau entuziasmați când ajungeau la grilajul din dreptul Grotei Ursului, inaugurată în anul 1909. În prezent, până la reamenajările din ultimii ani, grota a rămas deschisă pentru vizitare ca o mărturie peste timp, deși Grădina Zoologică a fost desființată și animalele relocate. Tot pe aleile de la intrarea în parc se găsea și statuia lui Nicu Albu, inaugurată la 30 septembrie 1923 în prezența unei mari mulțimi de localnici. Astfel, fostul primar al orașului, inițiatorul construirii parcului, se afla și după moarte în mod simbolic printre pietreni, cu fața spre fosta sa casă, statuia acestuia fiind păstrată și în prezent, chiar dacă a fost mutată într-o altă zonă a parcului.

Pe 11 iunie 1924, Pavilionul Central (Bufetul Parcului) a fost cuprins de flăcări din cauze necunoscute, lăsând un gol imens atât pe platou, cât și în rândul celor care căutau vara un restaurant departe de căldura sufocantă din oraș. Pentru a suplini golul lăsat de distrugerea pavilionului, pe 28 iunie 1926 a fost înființat Cercul Gospodinelor (numit și Chioșcul Gospodinelor), inițiatoarea fiind profesoara Eugena P. Popovici.

Noul restaurant se afla ceva mai sus, pe platoul mijlociu al Cozlei, de unde era o priveliște deosebită asupra orașului. Startul activității pavilionului era dat în luna iunie, în prezența principalelor personalități ale orașului, de regulă fiind organizat și un eveniment caritabil. Activitatea inaugurală începea cu un serviciu religios, oficiat de preotul Gheorghe Verșescu sau Constantin Matasă, după care urmau discursuri ale celor prezenți. Activitatea restaurantului se desfășura pe toată durata sezonului cald, timp în care era asaltat de mulțimea de clienți localnici sau turiști veniți de prin alte zone. Cu toții erau atrași de renumele pe care și-l făcuse restaurantul pentru bucatele sale gustoase, precum pui la ceaun cu mujdei, sarmale, tochitură vânătorească sau poale în brâu. Periodic erau organizate și concursuri de dulcețuri, gospodinele orașului întrecându-se în cele mai inedite rețete.

Pavilionul Parcului Cozla constituia o atracție pentru pietreni și turiști de toate vârstele. Mamele și copiii se delectau cu cataif sau ecler, ambele proaspete, iar seara se puteau relaxa la teatrul de vară. Bărbații se răcoreau în zilele călduroase cu berea locală „Zimca”, iar seara, cazinoul pavilionului îi atrăgea pe cei care erau în căutarea adrenalinei și a banilor câștigați ușor. În serile de vară și în zilele de sărbătoare din sezonul estival, atmosfera era întreținută de muzica de fanfară a Regimentului 15 Războieni, care, în lipsa unor conflicte militare, era închiriată pe toată perioada verii. Membrii fanfarei, îmbrăcați corespunzător în uniformele militare, aveau un pavilion special destinat lor, aflat în imediata apropiere a restaurantului.

Pentru cei care doreau să facă mișcare și nu le era suficientă urcarea cărărilor din Parcul Cozla, exista posibilitatea unui joc de tenis pe terenul amenajat ceva mai jos de Pavilionul Gospodinelor. De asemenea, iubitorii de sporturi mai puțin solicitante din punct de vedere fizic puteau să se relaxeze cu prietenii la pista de popice amenajată în apropierea pavilionului.

Totuși, nu totul era ideal în Parcul Cozla în anii interbelici, iar vina nu aparținea naturii, ci oamenilor. O problemă des semnalată a fost prezența mașinilor pe aleile parcului, ceea ce producea un nor de praf. Ori, scopul celor care veneau în parcul Cozla era tocmai acela de a respira aer curat, departe de praful de pe străzile orașului. În petițiile trimise se cerea măcar limitarea vitezei,  întrucât automobilele erau necesare pentru cei care nu puteau urca din cauza vârstei sau a sănătății. În cele din urmă, primarul Ernest Kirculescu a interzis în anul 1939 circulația mașinilor, trăsurilor și a bicicletelor pe aleile din parc, care a rămas să fie utilizat strict pentru ce fusese proiectat: plimbarea pe jos.

Muntele Cozla, prin resursele sale, oferea și alte posibilități de exploatare turistică, pe versantul estic funcționând între 1882-1932 amenajările Apelor Minerale, cu cele 6 izvoare bogate în suflat de magneziu și săruri de calciu, analizate inclusiv de celebrul Petru Poni. În unele ilustrate din perioada interbelică încă se mai vedeau scările de lemn care duceau spre Cozla, deși interesul pentru apele termale de acolo nu mai era la fel de mare ca înainte de război. În aceste condiții, muntele Cozla a fost un răsfățat al pietrenilor din acea vreme, care se perindau toată vara pe potecile parcului, iar ocazional pe scările Apelor Minerale. În schimb, muntele Pietricica a rămas în umbră, în condițiile în care până atunci „conviețuiseră” frățește. Astfel, așa cum remarca I. Timofte într-un articol din 1934, deși „fața în față, totuși evită a se privi unul pe altul. Se  dușmănesc. Și nu demult”. Mai exact, din momentul construirii parcului Cozla, care a dus la reîmpădurirea muntelui Cozla, în timp ce Pietricica a rămas pleșuvă și pustie.

Singurătatea cuprindea Parcul Cozla pe timpul iernii, când puțini se mai încumetau să urce aleile parcului. Aurel Băeșu, pictorul care a trăit în ultimii ani într-o casă de pe strada Ștefan cel Mare, din apropierea parcului, constata trist într-o scrisoare din 16 decembrie 1923 că „spre parc (muntele Cozla) nu mai urcă decât urme de câini pierdute…”.

Parcul Cozla a beneficiat de grija autorităților în ultimii ani, fiind organizate mai multe lucrări de reamenajare, devenind un loc preferat de familiile cu copii, precum și de alți localnici ieșiți la plimbare. O parte din restaurantul „Cercul Gospodinelor” s-a păstrat și în prezent, fiind deschis cu precădere în perioada verii. În schimb, terenul de tenis a fost desființat, platoul unde se afla acesta în perioada interbelică fiind în prezent tot la dispoziția localnicilor, care se pot odihni pe băncile din acel punct. Nu în ultimul rând, muntele Cozla este preferatul tinerilor pasionați de biciclete, care se aventurează pe perioada verii pe traseele amenajate pentru competețiile ce se organizează acolo.

Ana Nica și Mihai-Andrei Nica

Articolul Un loc de relaxare pentru pietrenii interbelici: PARCUL COZLA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Dacă în „oricare altă parte a lumei, şi în special în America, faptul ar fi fost foarte firesc şi el s-ar fi terminat cu un drum la biserică şi cu voiaj de nuntă”, scria presa de atunci, „la noi însă, ă început cu voiajul de nuntă şi se va termina cu un drum, la parchet, pe care fără să-l fi prevăzut în program, „fericitul” ginere va fi nevoit să-l facă”.

Idila se petrecu în familia pictorului ieșean O.B., om înstărit, care avea în serviciul său pe şoferul Costică Mahalu de 26 de ani. Acesta era „inteligent, vioiu şi foarte frumos el se deosebeşte de restul colegilor săi întru meserie printr-o cultură oarecare, prin manierele sale şi printr-o eleganţă oarecum pretenţioasă”. Adică, Don Juanul perfect de care se va îndrăgosti „victim”, fiica pictorului. Aceasta, studentă în anul IV la Conservatorul ieșean, în vârstă de 19 ani „de o frumuseţe răpitoare, «duduia» era o fire de adevărat artist: visătoare şi extravagantă. Pătrunsă de adevărul că dragostea nu cunoaşte bariere sociale, frumoasa fată, s-a lăsat furată de farmecul şoferului tatălui său, pe care l-a îndrăgit”, notau ziarele vremii.

Pentru cei doi îndrăgostiţi, au urmat zile de caldă fericire şi de ameţitoare iubire, turburate doar de teama scandalului atunci când tainica – şi mai ales nepermisa – legătură va fi surprinsă.

Şi, de frica de a nu fi descoperită iubirea lor interzisă au hotărât să fugă. Domnișoara și-a strâns în grabă cele necesare și suma de 3.000 de lei din economii și a plecat cu iubirea vieții sale.

A lăsat totuși o scrisoare părinților în care, după ce arată că pleacă în lume cu alesul inimei sale, declară că nimic nu o va putea separa de acela pe care-l îndrăgeşte și că atunci când se va încerca ceva împotriva iubirei sale, se va omorâ.

Fugarii s-au dus să-şi asundă fericirea între zidurile primitoare ale mănăstirei Agapia, dar vai, iubirea lor se apropia de final. Cum banii erau pe terminate, iubitul, Costică Mahalu, a mers la Târgu-Neamț, unde se angajează șofer la Dardalat, unul dintre proprietarii de autobuze care făcea curse pe ruta Târgu-Neamț-Pașcani. Iubita era mulțumită că aveau cu ce trăi, așa că principala preocupare era cea a unei locuințe. Dar Costică face imprudența de a scrie unui prieten din Iași, notând adresa de răspuns: „Dardalat. Târgu-Neamțu”, scrisoare care a ajuns în posesia părinților fetei. Părinții înștiințează Parchetul din Iași pentru prinderea celor doi. Însărcinat cu prinderea acestora a fost șeful poliției din Piatra Neamț, I. Teodorescu, ajutat de un agent. Ambii au sosit la Târgu-Neamț, unde au luat contact cu șeful poliției, comisarul Ghimicescu și au organizat prinderea, cu atât mai mult cu cât Costică era înarmat cu un pistol marca Browning. Pentru început, polițiștii au stabilit o întâlnire cu patronul tânărului, la o cârciumă, acesta declarând că este mulțumit de serviciile angajatului. Dardalat, la cererea polițiștilor, a trimis după tinerii amorezi, aceștia făcându-și apariția împreună, moment în care au fost prinși de brațe de către ofițerii de poliție, duși la sediul poliției și percheziționați. Tânără era „foarte îngrijorată de soarta lui Costică de care, spunea ea, nu o va putea despărți decât moartea. Refuză mâncarea și se ruga de polițiști să trateze în mod civilizat pe iubitul ei”. A doua zi, cu toate protestele tinerei romanţioase, a fost urcată într-un automobil şi trimisă acasă însoțiță de subcomisarul Russu iar amorezul Costică a fost trimis la Iași prin Pașcani şi deferit cabinetului de instrucţie, unde „va avea timp să constate cât de neplăcut este să traducă în fapt romantismul”. Fata însă a continuat să susţină că nu poate trăi fără el şi că tot va fugi cu el de va fi ne voie. Din păcate nu știm nimic despre soarta celor doi după sosirea acestora în Iași.

Prof. dr. Emanuel Bălan

Articolul O poveste de dragoste de altă data pe malul Ozanei sau când o studentă fuge cu şoferul apare prima dată în Ecoul muntilor.