A fost un an al echilibrului fragil dintre copilărie și maturizare. Încă râdeam pe holurile școlii, încă ne bucuram de pauze și de glumele colegilor, dar în același timp începeam să înțelegem ce înseamnă responsabilitatea. În spatele zâmbetelor se ascundeau ore de pregătire, teme rezolvate până târziu, exerciții reluate de mai multe ori și momente în care oboseala ne făcea să ne întrebăm dacă vom reuși. Au existat zile în care totul părea ușor. Rezolvam subiecte, luam note bune și simțeam că suntem pe drumul cel bun. Dar au existat și zile în care greșelile ne descurajau, iar emoțiile păreau mai puternice decât încrederea. Cred că fiecare elev care a trecut prin Evaluarea Națională cunoaște acest amestec de speranță și teamă.

În tot acest timp, profesorii noștri au fost mai mult decât dascăli. Au fost oameni care au crezut în noi chiar și atunci când noi înșine ne îndoiam de propriile puteri. Au repetat explicații, au răspuns întrebărilor noastre, ne-au încurajat și ne-au amintit că un examen este important, dar nu este mai important decât omul care îl susține. Același sprijin l-am primit și din partea părinților. Uneori îi vedeam mai emoționați decât eram noi. Încercau să nu lase grijile să se observe, ne spuneau că orice rezultat va veni va fi bine, dar în privirea lor se citea dorința firească de a ne vedea împlinindu-ne visurile. Ei au fost cei care ne-au încurajat în fiecare zi, ne-au oferit liniște atunci când aveam nevoie și au avut răbdare să treacă alături de noi prin toate stările pe care le-am trăit.

Și apoi a venit ziua examenului.

Curtea școlii era diferită de oricare alta. Nu se mai auzeau râsete zgomotoase sau alergătura din recreații. În schimb, se vedeau priviri concentrate, îmbrățișări, șoapte și ultimele cuvinte de încurajare. Pentru câteva clipe, fiecare dintre noi părea singur cu propriile gânduri. Când am primit subiectele, emoțiile au fost copleșitoare. Dar după primele minute, tot ceea ce învățasem în ultimii ani a început să își găsească locul pe foaia de examen. Am scris, am șters, am recitit, am verificat și am încercat să nu las teama să îmi conducă pașii. În acele ore nu eram doar un elev care răspundea la întrebări. Eram rezultatul tuturor lecțiilor învățate, al muncii depuse și al oamenilor care au avut încredere în mine. Ieșirea din sala de examen a adus o altă explozie de emoții. Fiecare încerca să afle dacă răspunsurile lui au fost corecte. Discuțiile păreau nesfârșite: cineva era convins că a greșit, altcineva își făcea deja calcule pentru nota finală. Dar adevărul era unul singur: examenul se terminase, iar timpul nu mai putea fi întors.

A urmat proba la Matematică, cu aceeași intensitate, aceleași emoții și aceeași dorință de a demonstra că putem. Când și ultimul examen s-a încheiat, am simțit pentru prima dată după multe luni că povara pregătirii s-a ridicat de pe umerii noștri. Totuși, locul ei a fost luat imediat de o altă încercare: așteptarea rezultatelor. Poate că nimeni nu vorbește suficient despre această perioadă. Este un timp în care încerci să fii liniștit, dar îți revii mereu la aceeași întrebare: „Oare cum va fi?”. Îți amintești fiecare exercițiu, fiecare răspuns și fiecare ezitare. Încerci să îți ocupi timpul cu altceva, dar gândul revine mereu la momentul afișării rezultatelor. În aceste zile am înțeles că Evaluarea Națională nu măsoară doar ceea ce știm. Ea scoate la iveală răbdarea, perseverența, capacitatea de a merge înainte chiar și atunci când emoțiile sunt mari. Ne învață să avem curaj, să acceptăm că perfecțiunea nu există și că important este să oferim tot ce avem mai bun.

Indiferent de nota pe care o vom primi, un lucru rămâne cert: niciun număr nu poate cuprinde tot ceea ce suntem. Nu poate măsura bunătatea unui coleg, creativitatea unui elev, generozitatea unui prieten sau ambiția cuiva care nu a renunțat niciodată. O notă poate deschide o ușă, dar caracterul este cel care ne va purta mai departe în viață. Astăzi nu mai suntem doar elevii clasei a VIII-a. Suntem tineri care încep să pășească spre maturitate. În urma noastră rămân opt ani de amintiri: primul clopoțel, primele emoții, excursiile, concursurile, orele preferate, profesorii care ne-au inspirat și colegii care au devenit prieteni. Toate acestea ne-au format la fel de mult ca lecțiile din manuale. Peste puțin timp vom păși în liceu. Vom începe un nou capitol, cu alte provocări și alte visuri. Vom merge pe drumuri diferite, dar fiecare dintre noi va purta în suflet aceeași experiență care ne-a unit în această vară: emoția Evaluării Naționale.

Poate că peste ani nu ne vom mai aminti ce exercițiu am rezolvat primul sau ce subiect am avut la examen. În schimb, ne vom aminti cum ne bătea inima înainte să intrăm în sală, cum ne-au îmbrățișat părinții, cum profesorii ne-au spus să avem încredere și cum, la final, am înțeles că adevărata victorie nu înseamnă doar o notă mare, ci puterea de a merge înainte fără să renunți.

Evaluarea Națională este, în fond, mai mult decât un examen. Este puntea dintre copilărie și adolescență, dintre ceea ce am fost și ceea ce urmează să devenim. Iar noi pășim pe această punte cu emoție, cu recunoștință și cu speranța că cele mai frumoase pagini ale poveștii noastre abia acum încep.

Maya-Mihaaela BICĂJANU – clasa a VIII-a

Articolul Jurnalul unei absolvente după Evaluarea Națională apare prima dată în Ecoul muntilor.

În urma sondajelor de opinie pe care le facem cu tinerii pentru revista liceului, „Biblioteca din Nord”, am observat că răspunsurile sunt despre performanță, despre succes, despre reușita de a se integra în societate. Puțini vor să plece din țară, este opțiunea lor. Dar majoritatea pot răspunde fără ezitarea la întrebarea „Cât dăruiești ?” Nu știu câți  dintre ei vor face față și greutăților inerente, vor avea răbdarea să le depășească, sau, în caz de nevoie să o ia de la capăt. Disciplina de sine se educă pe măsură ce tinerii se maturizează. Este importantă și povestea lor de succes, dar și ce lasă  în urma lor, cât de protectori și de responsabili  vor fi  în familiile pe care și le vor întemeia.Din excesul de posibilități , pe care tinerii îl au la îndemână , este  de neimaginat să nu-și găsească vocația. Tinerețea  este sinonimă cu speranța , cu puterea creatoare și este greu de crezut că elevii premianți care au umplut scena vor ajunge să trăiască într-o formă de iluzie existențială. Deschizând inimile și trăind  în comuniune cu smenii lor ,vor avea succes. Succesul nu va fi numai al lor, ci și al colectivității din care vor face parte. După olimpici , au fost premiați și dascălii lor , îndrumătorii fără de care nu ar fi existat performanța. Mi-a plăcut ce am văzut și ce am auzit și am vrut să dau de veste. Cu asemenea tineri vrednici, țara nu va fi în suferință. Doar că…”nimic nu este permanent ”, cum spunea Platon.

Iolanda Lupescu

Articolul Cum arată astăzi școala, va arăta mâine țara apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cei 20 de elevi au fost însoțiți de doamnele profesoare pentru învățământul primar, Nicoleta Ciubotă și Gladiola Bondar, iar din partea Asociației „Potaissa Art”, de către Sebastian-Vasile Luca (organizatorul și mentorul taberei, specialist în producție foto-video și podcast), Fabian Cimpoieș (student, fotograf și asistent la filmări), Popa Natalia-Elena și Luca Iulia-Maria (colaboratori).

Elevii au avut parte de o primire călduroasă din partea gazdei, fiind cazați în minunatele căsuțe din lemn cu toate utilitățile, iar masa a fost gustoasă și pe placul tuturor. Ei au participat la activități practice, exerciții interactive, jocuri de echipă, și-au pus în valoare atât jocul actoricesc, cât și abilitățile de a utiliza unele tehnici de filmare și fotografiere.

Fiecare zi de tabără a debutat cu exerciții de înviorare, iar spre seară, copiii au jucat fotbal, handbal, volei sau au vizionat filme în aer liber.

De comun acord, accesul copiilor la telefoanele mobile a fost restricționat (ce-i drept, cu o oarecare „supărare” din partea unora) cel mult o oră pe zi. Astfel, interacțiunea dintre copii, socializarea, poveștile, jocurile (cunoscute sau inventate pe loc) au făcut ca timpul petrecut în tabără să treacă mult mai repede.

Tabăra a fost una de creație, de joc și de petrecere activă a timpului liber, în centrul atenției stând filmările la producția „Între două lumi”, după un scenariu original scris de dl Sebastian-Vasile Luca în colaborare cu Cimpoieș Fabian, Popa Natalia-Elena și Luca Iulia-Maria. Copiii au citit scenariul, au intrat repede în roluri urmărind indicațiile regizorale și au fost învățați să descopere singuri unele răspunsuri sau replici. Ei au fost personaje principale sau secundare, sunetiști, s-au ocupat de  aranjarea cadrului pentru filmare, utilizarea plăcii regizorale etc.

Scenariul a cuprins 5 acte și mai multe scene împărțite în cele cinci zile de tabără, o adevărată aventură! Filmările au pornit de la traseul parcurs cu autocarul (Borca-Tulgheș), sosirea și cazarea, împărțirea de responsabilități elevilor (responsabil de tabără, cu curățenia, cu masa etc.), a continuat zilnic cu jocurile copilăriei, jocuri de echipă, cu descoperirea unui cufăr din lemn (ca o capsulă a timpului) ce conținea obiecte și mesaje  lăsate de alte generații de elevi care au fost aici. La rândul lor, membrii clubului au adăugat în cufăr, pentru alți copii ce vor veni în tabără, o fotografie de grup, mesaje, alte mici obiecte și textul Imnului taberei ce a fost creat cu sprijinul doamnelor învățătoare.

Spațiul de filmare și decorurile au fost cele de la pensiune (căsuțe, spațiul verde, terenurile de sport) sau naturale, din exterior (pădure, poteci, pomi), iar recuzita a fost diversă – tricouri inscripționate, sfori, aparat de fotografiat vechi, busole, hartă desenată, cufăr din lemn, mingi, sticle cu apă ș.a.

În timpul desfășurării scenariului, copiii au primit îndemnuri motivaționale, sfaturi, cuvinte-cheie, probleme de rezolvat, ghicitori care le-au stârnit curiozitatea și i-au îndrumat spre descoperirea unor situații noi și inedite ce urmau să fie soluționate și, astfel, povestea din tabără și-a urmat cursul imaginat de autori.

Jocurile copilăriei au fost filmate de la firul ierbii și de sus, de la înălțime cu drona, s-au tras mai multe „duble” la o scenă, iar distracția a fost maximă: „Șotronul”, „De-a v-ați ascunselea”, „Cursa cu oul în lingură”, „Cursa în saci”, „Trasul frânghiei”, „Țară, țară, vrem ostași”, „Telefonul fără fir” ș.a.

Tema de creație (individuală) pe care au primit-o copiii în a treia zi de tabără a fost aceea de a realiza câte o fotografie pentru ceva pătrat, rotund, geometric, linii directoare, un portret cu lumină din spate, un plan american, o fotografie macro, fotografie sportivă, ceva special, contrastul ideologic și contrastul cromatic, să surprindă lumina, fericirea, împăcarea, ploaia, viața, speranța, cunoașterea, ceva nemaivăzut, uitat, stele ș.a. Această temă i-a pus în situații complexe, dificile, inedite sau chiar foarte, foarte amuzante, de aplicare a noțiunilor teoretice  asimilate în orele de curs ale clubului. Astfel, toate obiectele din jurul lor, dar și colegii de tabără, chiar și propria lor persoană au fost cu maximă atenție observate, analizate și fotografiate pentru a evidenția tipologia fotografiei.

Spre exemplu, au fotografiat „ceva special”-„Fereastră frumos aranjată. Reflectă atmosfera taberei” (Andrei C.), „Pistrui” (Gabriel-Marian C.), „Tabăra și prietenia” (Ianis-Alexie T.), „Fantoma” (Denisa R.), „Brățări în iarbă” (Ana-Maria M.), „Sanie veche din lemn și metal” (Lucian C.) sau „contrastul ideologic”- fotografia digitală vs. fotografia pe hârtie foto (Denisa R.), natura-floricele alături de tehnologie-telefon (Andrei C.),  pahar gol vs. pahar plin cu apă (Darius C.) ș.a.

Ultima zi de tabără a fost dedicată înregistrării „Imnului taberei” și a unor podcasturi.  Copiii au avut ocazia să răspundă la o serie de întrebări adresate de către doamna învățătoare Nicoleta Ciubotă despre jocul preferat din tabără, despre experiența de a juca într-un film sau de a sta pe telefon cel mult o oră pe zi, despre munca în echipă și ce le-ar spune altor copii care se gândesc să vină în tabără anul viitor.

Pentru unii a fost mai greu la filmări pentru că au uitat replicile, dar s-au acomodat cu camera de filmat, cu personajul pe care-l interpretau, le-au plăcut stropitul cu apă, fotbalul, serile la film până târziu. În lipsa telefonului, copiii și-au găsit altceva de făcut: au vorbit unii cu alții, au povestit, s-au jucat, s-au plimbat, au vizionat expoziția de fotografie a copiilor din tabăra trecută sau filmele proiectate în aer liber, au descoperit prieteni și oameni minunați. Și-au dat seama că pot fi fericiți și fără a avea telefonul zilnic.

Pentru cei care vor dori să vină în această tabără, li s-a transmis că vor fi foarte bine primiți, nu vor regreta alegerea făcută, vor descoperi lucruri noi și minunate alături de domnii Sebi și Fabian, oameni minunați, care au știut să se distreze alături de copii.

Fiecărui participant la tabăra li s-a înmânat câte o Diplomă din partea Asociației „Potaissa Art”.

Câteva versuri din Imnul taberei:

„Noi de la Borca am pornit cu veselie,

Diri, dam, diri, diri, diri, dam!

Curioși, spontani și plini de energie,

Diri, dam, diri, diri, diri, dam!

Fie soare, fie ploaie

Vezi Ceahlău-n depărtare,

Din cabana Malvimend

Nu ratezi niciun moment.

Fie soare, fie ploaie,

Totul este încântare

Cine n tabară-i cu noi

Viața o trăiește-n toi.

……………………………………….

Foto, video, podcast,

Suntem grup entuziast

De la Potaisa Art

Bucurie toți împart.

Hai cu toții înc-o dată

Să spunem povestea toată:

Cât avem ceva de dus,

Noi vom merge tot mai sus!”

Gladiola Bondar

Articolul Tabăra „Clubul Creatorilor Foto – Video – Podcast” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Treziți cu „noaptea-n cap”, dar nerăbdători și fericiți, ne-am „îmbarcat” în microbuz, cu destinația București, hotel Ibis Styles. La îndemnul doamnei Nicoleta Ciubotă am rostit rugăciunea înainte de plecarea în călătorie. În liniștea acelui moment, fiecare și-a pus în suflet speranțele, emoțiile și bucuria plecării. Abia apoi am pornit la drum, convinși că orice experiență trăită împreună devine mai frumoasă atunci când este însoțită de credință, încredere și recunoștință. În fața noastră se așterneau sute de kilometri, iar dincolo de geam se desfășura, ca într-un film, frumusețea României. Dealuri, păduri, câmpuri aurii, sate și orașe îngrijite ne aminteau, la fiecare pas, de bogăția locurilor în care trăim și de responsabilitatea pe care o avem de a le păstra pentru generațiile viitoare. Lanurile erau aliniate perfect, ca la parada militară de la 1 Decembrie. Cum să nu iubești România?!

Personal, am mai fost profesor însoțitor și cu alte grupuri, dar copiii aceștia au avut ceva special. Mai puțin telefoane și mai multă comunicare, s-a cântat și s-a ascultat muzica de calitate, au fost discuții interesante legate de cultură generală, multă voie bună.

Am stabilit și un mic traseu înainte de a ne instala la hotel-Palatul Parlamentului, Catedrala Mântuirii Neamului, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și stadionul „Giulești”. După multe ore am ajuns în București, iar la stânga sau la dreapta noastră se înșirau clădiri sau construcții impunătoare. Microbuzul nostru s-a transformat într-o sală de clasă fără pereți. Lecția de geografie, istorie, arhitectură și educație civică se desfășura chiar în fața ochilor noștri. Am trecut în revistă Academia  Tehnică Militară Ferdinand I, Arcul de Triumf, Facultatea de Drept, Muzeul Național al Țăranului Român, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, sediul Guvernului, parcurile Cișmigiu și Regele Mihai (fostul Herăstrău), adevărate oaze de verdeață în mijlocul Bucureștiului. Niciun manual nu poate înlocui emoția unui copil care vede pentru prima dată Arcul de Triumf sau silueta impunătoare a Palatului Parlamentului. În acele clipe, Bucureștiul nu era doar capitala României, ci o lecție vie despre istorie, cultură și identitate. Dacă pentru noi, profesorii, aceste locuri sunt oarecum cunoscute, prin ochii elevilor le-am redescoperit altfel. Entuziasmul lor ne-a amintit cât de prețioasă este bucuria primei întâlniri cu un loc nou și cât de mult poate însemna o astfel de experiență în formarea unui copil.

Spre seară am ajuns la mult așteptatul hotel, unde ne-am cazat și am fost invitați la masă, apoi am participat la ședința de organizare. Am aflat programul, amplu de altfel, pentru a doua zi: amenajarea standurilor, expoziție și vizitare, prezentarea proiectelor, debate, proiecții de filme cu temă ecologică, spectacol de teatru (protagoniștii fiind chiar elevii liceului nostru). Noaptea nu cred că Moș Ene a venit pe la genele tuturor…Dar a doua zi eram pregătiți și cu zâmbetul pe buze, așa cum le stă bine unor tineri plini de entuziasm.

După pregătirea în detaliu a standurilor, elevii noștri au schimbat idei și s-au împrietenit  cu ceilalți colegi de la școlile participante, în număr de 8, cu tot cu școala noastră. Au fost date și mici interviuri, elevii fiind foarte degajați și efervescenți, ca niște mici vedete. Proiectul „EcoSTARt With the Future in Mind” a constat în realizarea unui musical original cu tematică ecologică „Vocea Pământului”. Elevii Liceului „Mihail Sadoveanu” Borca nu s-au limitat la interpretarea unui spectacol, ci au fost chiar creatorii lui. Au scris versurile, au construit dialogurile personajelor și au compus cântecele care au însoțit povestea despre lupta dintre natură și poluare. Personaje simbolice precum Terrania, Darron, Lirya, Aeris și antagonistul Toxis au transmis, într-o manieră artistică și accesibilă, un mesaj puternic: echilibrul naturii depinde de fiecare dintre noi, iar schimbarea începe prin responsabilitate și colaborare. „Dacă unul cade, toți vom cădea, dar dacă suntem împreună, lumea va trăi” mi se pare o frază cu o încărcătură foarte mare, care subliniază perfect ideea proiectului. Micii actori pe scenă au fost încadrați de picturile realizare de ei, pe probleme de mediu („Pământul în lanțuri” mi-a atras atenția în mod deosebit), unul dintre ele a avut și un cumpărător. Foarte bine aleasă a fost și coloana sonoră, melodia „Earth Song” a inegalabilului Michael Jackson. Au mai fost expuse câteva produse locale bio.

Am fost impresionată și de lucrările și proiectele de la celelalte școli, menționând Școala Gimnazială Topalu-Constanța cu proiectul „From Raindrop to a Teadrop” (infuzie de ceaiuri de sunătoare, izmă, mușețel tei, coada șoricelului, eu fiind o mare consumatoare de ceai),Școala Gimnazială Mihăilești-Buzău cu al lor podcast -„Vocea Verde” (idee de ce nu și pentru liceul nostru, în curând o să avem  un post de radio) sau Școala Gimnazială „Podenii-Noi” Prahova cu sacoșe din materiale reciclabile.

În partea a doua a fost sesiunea de debate, dezbateri pe tema combaterii schimbărilor climatice.. Organizați în echipe Pro și Contra, elevii au fost provocați să argumenteze dacă schimbarea poate fi realizată mai eficient prin acțiunea individuală sau prin implicarea unui grup. Deși au avut opinii diferite, participanții au învățat că într-o dezbatere nu există adversari, ci idei care merită ascultate și analizate. Activitatea a încurajat exprimarea liberă, gândirea critică, respectul față de opiniile celorlalți și capacitatea de a susține un punct de vedere prin argumente bine construite. În mod simbolic, concluzia dezbaterii s-a regăsit și în mesajul musicalului creat de elevii noștri. Dacă pe scenă personajele descopereau că echilibrul lumii poate fi salvat doar prin unirea forțelor, în cadrul dezbaterilor am înțeles că și în viața reală schimbările importante se construiesc prin colaborare, dialog și implicare.

La întoarcerea spre casă, în bagajele noastre nu se aflau doar fotografii și suveniruri, ci și amintirea unor zile în care am învățat că educația poate însemna emoție, creativitate și implicare. Musicalul creat de elevii noștri nu s-a încheiat odată cu coborârea cortinei. Mesajul lui continuă să răsune în fiecare dintre noi: „Haideți cu noi, lumea s-o schimbăm!”. Pentru că un viitor mai verde începe întotdeauna cu un prim pas, iar acel pas îl putem face împreună.

Bibl. Despina GHEORGHIU

Articolul Educația dincolo de sala de clasă-trei zile care ne-au transformat starea de a fi apare prima dată în Ecoul muntilor.

Obiectele pe care le-am văzut  au o raportare strict lumească la viață și sunt legate de valorile creștine. Nouă, când ne merge bine după măsura lumii, uităm să îndreptăm ochii spre cer. Se pare că bunicii și străbunicii noștri  întrețineau iubirea pentru aproapele și prin frumosul pe care îl făureau. Femeile erau cele care croiau, coseau, țeseau pentru  toată familia. „Să vă iubiți unii pe alții” era o poruncă pusă în aplicare. Casa, copiii, bărbatul, femeia purtau costume pe care se puteau citi tainele vieții fiecăruia în parte: copacul vieții se cosea pe ia miresei și tot acolo apăreau romburile, ca exprimare a dorinței de a avea copii, iar semne aproape invizibile o apărau de deochi; catrința cu cruciulițe îndepărta răul; iile cu flori erau purtate de fete; cămașa mortului era sobră și simplă, brodată cu fluturi, care reprezentau sufletul celui plecat; însurățeii purtau catrința și brâul bărbătesc cu același model și în aceleași culori, ca să știe mândruțele că bărbatul este „luat”.

Bundița era confecționată din pielea primului miel fătat , care se trata cu apă de var și de cele mai multe ori apărea brodat simbolul ochiului de  păun, asociat cu înțelepciunea, frumusețea și renașterea. În copilărie vedeam femei grăbindu-se să-și rezolve treburile, dar care împleteau colțuni sau torceau din mers . Timpul lor era drămuit, având în vedere că tot ce făceau era manual. Și apoi aveau ele credința că dacă nu au de lucru, le dă diavolul de lucru. Momentan, magazinele și piețele sunt suprasaturate de obiecte populare, care se deosebesc hotărât  de cele autentice. Portul vechi era unul frumos și nobil. Cine face artă populară pentru bani, transmite un mesaj alterat. Autenticul poate fi protejat dacă găsim modele, rădăcini, povești de viață ale bunicilor. Trecutul, patrimoniul și modelele sunt zestrea neamului din care facem parte.

Invitații, doamna Cristina Petrea și domnul Petre Joița, au avut cele mai ample și documentate expuneri, care m-au dus cu gândul la un verset din Sfânta Scriptură: „Cei lipsiți de povățuitori, cad ca frunzele.” Întâlnirea nu ar fi fost completă, dacă nu ar fi cântat talentata Eugenia Petrea, voce și cobză, o veche baladă culeasă din satul Sabasa, „Colo -n sus pe Stânișoara”, o tristă poveste de dragoste dintre tinerii Saveta și Gheorghiță, cărora părinții nu le-au îngăduit să se cunune, dar pe care i-a ajutat regele Carol I.

Artistul fotograf Alexandru Buzdugan a imortalizat întâlnirea. Nu mai putem adopta conduita existențială a strămoșilor, dar măcar avem libertatea să discernem și să alegem.

Iolanda LUPESCU

Articolul DIN LADA DE ZESTRE: POVEȘTI ÎN II ȘI COSTUME apare prima dată în Ecoul muntilor.

  Ce înseamnă, pe scurt, să fii biolog într-un parc național? Cu ce vă ocupați zi de zi?

Pe scurt e foarte greu de zis ce înseamnă să fii biolog, e o chestie foarte complicată, adică sunt mai multe lucruri de care să te ocupi, mai degrabă e un fel de naturalist biologul într-un parc național, biologi sunt cei   care lucrează în laboratoarele de analiză de sănătate, sunt și acolo biologi, care fac analize, legat de ceea ce ne îmbolnăvește pe noi și are origine biotică, virusuri, bacterii. În parcul naţional biologul trebuie să știe și despre mamifere, și păsări, și amfibieni sau ceea ce ați văzut voi acum, tritoni. Biologul din parcul naţional ar trebui să știe foarte multe specii de animale și de plante, să le urmărească în timpul unui an, să le inventarieze și să le monitorizeze-  se fac monitorizări pentru colectarea datelor, iar pe termen lung ne dau o direcție, o idee despre ce se întâmplă în natură, adică dacă sunt mai puține păsări care cântă primăvara sau mai puțini tritoni care se duc să se împerecheze în bălți, ceva e în neregulă și de undeva va apărea o problemă.

  Ce v-a făcut să alegeți această meserie?

          De mic mi-au plăcut animalele, în gimnaziu și liceu îmi plăcea să merg în pădure, lângă Suceava și adunam tritoni, îi mai țineam acasă în acvarii, le dădeam de mâncare vermuști pentru pești de acvariu, prindeam șopârle, îmi plăcea să mă uit la ele, ascultam păsările, le dădeam de mâncare la furnici, de mic am avut înclinație pentru așa ceva. Am făcut facultatea la Suceava și de acolo când am aflat că este loc disponibil la Parcul Național Ceahlău, am venit și mi-am depus dosarul.

  Care sunt cele mai importante specii de plante și animale din Parcul Național Ceahlău?

La specii de plante trebuie să menționez întâi laricele sau zada sau crinii (cum le zice aici în zonă), este singurul conifer de la noi din țară care toamna își pierde acele, în Ceahlău este o populație foarte mare și destul de solidă de Larice Carpatic, izolat genetic de cei din Alpi sau din alte părți din lume. Este un tip de larice care trăiește foarte mult timp (300-500 ani). Cresc pe stâncării și în zone expuse la soare, pe solurile scheletice și sunt foarte bătrâni, ei nu au fost exploatați, s-a păstrat pădurea respectivă, acele „Polițe cu crini” sunt și o „bibliotecă vie”, în inelele de creștere ale arborilor putem vedea cum a fost clima, ce s-a întâmplat cu natura cu ani în urmă. Animale importante sunt specifice pădurilor montane din Carpați, lupi, urși, râși, aceste animale în Europa sunt în declin, dar la noi încă au spațiu să existe, să-și păstreze rolul și locul lor în natură. Sunt foarte multe specii de păsări, de la muscalii mici (ei indică că aici sunt păduri bătrâne) la bufnițe.

  Există specii rare sau pe cale de dispariție în parc? Ne puteți da câteva exemple?

          Da, există specii rare și pe cale de dispariție, specii de plante-orhidee-Papucul Doamnei, multe specii care cresc în fânețe (unde se păstrează foarte bine speciile rare, vine omul din când în când și cosește, între cosiri speciile de plante au timp să crească). Orhideele din Europa sunt foarte mici și sunt pe cale de dispariție din cauză că omul abandonează cositul și fânețele și zona se împădurește sau își fac casă peste specia rară. Sunt specii rare de animale, de păsări, inclusiv lupul și râsul, laricea e o specie rară, tritonii (specifici doar Parcului Național Ceahlău).

  Ce sunt speciile endemice și există astfel de specii în Ceahlău?

          Speciile endemice sunt speciile care se găsesc într-un anumit loc, într-o anumită zonă geografică și bine delimitată, pe partea estică a Munților Carpați. În peșteri sunt specii de păianjeni, de gândaci endemici care cresc doar acolo. În Ceahlău mai este un cosaș numit Cosașul Dochiei, un cosaș verde, frumos, cu un cântec specific și nu există în altă zonă din lume.

  Care este animalul sau planta dumneavoastră preferată din parc și de ce?

          Complicat… Îmi place foarte mult bulbucul de munte, dacă vă uitați la ea, floarea nu este deschisă, are forma unei bile, acolo, înăuntru nu pot să intre albinele pentru a poleniza. Dar ea s-a adaptat să fie polenizată de niște musculițe cu care trăiește în simbioză, acestea trăiesc doar unde este floarea, acolo depun ouă, iar o parte din semințele plantei sunt puse cumva deoparte pentru musculițe, din ele vor ieși viitoarele musculițe și o parte vor fi polenizate și vor poleniza alte flori.

  Cu ce provocări vă confruntați în protejarea naturii din parc?

Principala provocare sunt oamenii. Comunitatea locală este o mare provocare dar și un ajutor. Turiştii sunt o foarte mare provocare pentru că ei pun presiune, vin foarte mulți, e gălăgie pe munte, traseele sunt foarte bătătorite sau erodate, adică se creează torenți pe trasee pe unde trece multă lume. Provocarea este să-i facem pe oameni să înțeleagă de ce au ei nevoie de natură, pentru că noi nu suntem aici ca să protejăm natura și parcul pentru noi, ci suntem aici ca să păstrăm natura și parcul pentru oameni. Oamenii au nevoie de natură, din o mulțime de motive, cele mai simple, fiindcă dacă nu avem pădure, s-ar putea să respirăm mai greu, că e mai poluat aerul sau mai puțin oxigen. Da, provocările sunt să-i facem pe oameni să înțeleagă despre ce-i vorba și să-i facem să înțeleagă că pot să conserve și să protejeze natura, inclusiv la ei acasă, adică să lase loc naturii. Nu trebuie să facem gazon în curte, putem să lăsăm iarba să crească mai mare, nu trebuie să drenăm orice șanț și orice urmă de apă, pentru că mai sunt inclusiv tritoni care au nevoie de apa aia în zona de munte. Sunt multe lucruri care pot fi făcute, dar provocarea este lucrul cu oamenii și, culmea este că, imediat, lucrul cu oamenii îți aduce și foarte multe  satisfacții.

  Cum pot turiștii să ajute la protejarea mediului atunci când vizitează Ceahlăul?

Turistii sunt o specie foarte aparte. Sunt mai multe feluri de turiști care vin în parc. Sunt cei care vin si se bucură de natura, sunt conştienti de pădure si cumva o respectă. Sunt turişti care vin doar pentru că e pădure si că trebuie să bifeze si asta, mersul pe munte, dar toată lumea ar putea să ajute făcând practic ceea ce fac si la ei acasă. Să nu lase gunoaie, să nu facă foarte multă gălăgie pentru că până la urmă intră în casa ursului, a animalelor din pădure. Nu cred că vrea nimeni să vină cineva la ei acasă, să înceapă să facă gălăgie și mizerie. Și să vină turistii, să se bucure și să transmită mai departe. Cu asta ne pot ajuta și pe noi, să nu lase mizerie, să nu facă foarte multă gălăgie, să transmită mai departe cât de faină e pădurea. Și mai e ceva ce pot să facă turistii si e un aspect unde ei au foarte multă putere. Și ce pot să facă este să ghideze serviciile din turism. Asta sună deja foarte complicat. Dar dacă omul, turistul vine și cere distracție cu muzică si cu băutură se va găsi cineva care să ofere așa ceva. Dacă omul vine si cere liniște si caută aer curat si o zonă care să arate mai traditional sau să găsească un fel de mâncare bună la restaurantul din zonă, atunci se va găsi cineva care să-i ofere asta, un hotelier, un magazin, ceva. Și ceea ce oamenii cer, determină foarte mult din ce li se oferă si din presiunile care se pun pe parc. De exemplu, cu pârtia de schi, aici este foarte simplu, vrem pârtia de schi. Ok, s-ar putea să fie bună să aducă turiști, dar pe de altă parte nu o să avem zăpada pentru că se încălzește clima. Și nu ştiu în ce măsură ne ajută pe noi ca parc, pentru că o să apară foarte mulți oameni aici care vor face gălăgie, care vor muzică pe pârtie, băutură si chestii de genul asta. Dacă oamenii ar cere linişte să vină în staţiune la munte, ca să respire aer curat si să se relaxeze, concediul înainte asta era, odihnă, atunci li s-ar oferi acest lucru. Altfel li se oferă gălăgie și din cauza asta sunt oameni care vin și zic, vrem să mai construim o cabană, vrem să mai facem ceva, vrem să mai… chiar în parc, chiar în pădure, ce ne trebuie animale? Ne trebuie oameni care să asculte muzică…

  Ați avut experiențe periculoase sau neobișnuite?

Da, da, cu siguranță. Am căzut de pe o brână în Ceahlău pentru că s-a rupt pământul de sub picior, terenul este foarte friabil, este nisip amestecat cu pietriș și brâna aceea cu iarbă și pietriș nu a ținut greutatea și am căzut câțiva metri de pe brână, apoi întâlniri cu animale, cu ursul, am intrat într-un bârlog de urs, unde ursoaica își pregătise foarte fain bârlogul, am intrat în timpul verii, iarna nu poți intra deoarece  este acasă proprietarul. Bârlogul era foarte bine aranjat, cu mușchi ca o salteluță, pregătit pentru a naște puii, am multe exeperiențe cu oamenii, mai bune sau mai puțin bune.

  Ce sfat le-ați da copiilor care vor să devină biologi?

Ar trebui să le placă, în primul rând. Să devii biolog presupune să ai cunoștințe din  științe și despre educație, Poți să lucrezi în domeniul medicinii medicale sau fie în natură, implicat în diverse proiecte de conservare, dar nu numai. Această meserie poate aduce mari satisfacții în viață.

  De ce este important să protejăm parcurile naționale?

Sunt foarte multe motive… Parcurile naționale sunt eșantioane de natură, ca niște biblioteci de natură pe care cu greu le mai găsim în lumea de astăzi. Toată lumea se dezvoltă din punct de vedere economic, în loc de natură găsim drumuri, câmpuri arate și betoane.

Parcurile naturale sunt zone în care lumea a ales să păstreze natura așa cum este ea, aici nu se exploatează pădurea, ceea ce înseamnă că pădurea rămâne acolo, îmbătrânește normal, aș spune eu si pădurea asta de 500 de ani are un rol foarte important, captează foarte mult carbon, aceasta e o temă comună acum de discutie, reglează clima, pădurile lăsate în pace reglează clima, atrag umezeala și mișcă umezeala atmosferică. De asta sunt anumite zone, inclusiv în Europa, în care s-au tăiat pădurile de pe marginea Mării Mediterane sau a oceanului și tăindu-se pădurile de la marginea oceanului către interior, nu s-a mai cărat apa în interiorul continentului, s-a aridizat zona. E important să păstrăm pădurea şi Parcul Național face lucrul acesta, păstrează pădurea pentru că ea preia umezeala de la ocean și tot o mișcă către interior, unde se produce ploaie. În parcurile naționale, natura fiind lăsată în pace, e un loc foarte bun de refugiu pentru foarte multe specii, inclusiv pentru păsări. Este, în primul rând, un avertizor de mediu curat, dacă încep să dispară păsările cântătoare primăvara ar trebui să vă puneți niște întrebări Adică ceva se întâmplă cu lumea din în jur care s-ar putea să nu fie bine nici pentru noi.  Pentru ele sigur nu e bine, dar s-ar putea să nu fie bine nici pentru noi pentru că păsările migrează pe suprafețe foarte mari Și atunci au nevoie de un mediu sănătos pe suprafețe mari. Dacă mediul începe să se strice, să se îmbolnăvească în zona aceasta largă pe care păsările o străbat, se întâmplă un fenomen în cascadă si cu cât se îmbolnăvește mai tare mediul, păsările încep să dispară. Dacă încep să dispară păsările, ele sunt practice, ca si canarul din mină. Minerii mergeau cu canarii înainte în mină și canarul era foarte sensibil la gaze toxice si nu mai cânta, murea în colivie, dacă se întâmpla ceva și atunci oamenii știau să iasă de acolo. Așa este și acum. Parcurile naționale sunt zone care păstrează mediul pentru speciile acestea unde ele trebuie să existe si să le avem ca avertizori de integritate. Și ne arată și nouă cum ar trebui să procedăm mai departe. Acestea nu sunt doar un refugiu, ci ar trebui să fie și un exemplu pentru oameni, despre cum putem să păstrăm natura.

Îi mulțumesc domnului biolog Liviu Moscaliuc, care, prin munca sa, ne arată cât de important este să înțelegem și să protejăm mediul înconjurător. Parcul Național Ceahlău rămâne nu doar un loc de vizitat, ci și un spațiu care trebuie respectat și ocrotit de fiecare dintre noi.

Dimitrie GHEORGHIU, clasa a V-a, Liceul „Mihail Sadoveanu” Borca (primul din dreapta, pe drumul spre Suhardul Mic, într-o excursie tematică în cadrul Clubului Jurnalism de Mediu Borca).

Articolul „Parcurile naționale sunt eșantioane de natură, ca niște biblioteci de natură pe care cu greu le mai găsim în lumea de astăzi!” Interviu cu biologul Liviu Moscaliuc – Parcul Național Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.

Prezenţa tritonului carpatic in această zonă, impune conservarea habitatelor montane şi a biodiversității in Carpații Orientali.

Masivul Ceahlău, situat in grupa centrală a Carpaților Orientali, reprezintă un valoros spaţiu natural pentru România. Dispune de un relief spectaculos, bogată rețea hidrografică, climat răcoros, ceea ce înseamnă un spațiu ideal pentru numeroase specii de plante şi animale. Tritonul carpatic se adaptează foarte bine în acest mediu pentru că preferă zonele umede, izvoarele de munte, marginile pădurilor. Existenţa sa aici, indică un echilibru ecologic stabil, fiind o specie extreme de sensibilă la poluare.

Tritonul carpatic, amfibian de dimensiuni mici, are între opt şi doisprezece centimetri lungime, un corp alungit, cu pielea în nuanţe maronii sau brun-oliv pe partea dorsală, iar pe abdomen, culori mai deschise. În perioada de reproducere, masculii dezvoltă o creastă discretă, coada uşor colorată, elemente ce îi deosebesc de femele. Fiind mai activ în timpul nopţii, cu aspectul său nu foarte impresionant, este mai greu de observat.

Tritonul carpatic are un rol ecologic foarte important, deoarece controlează populațiile de insecte şi alte nevertebrate mici, menținând echilibrul ecosistemului, dar reprezintă în acelaşi timp, hrană entru păsări, şerpi şi unele mamifere mici.

Prin poziţia pe care o ocupă în lanţul trofic, realizeză transferul de energie dintre mediul acvatic şi cel terestru. Dispariţia sa dintr-o anumită zonă ar putea duce la degradarea mediului şi la apariţia unor dezechilibre ecologice semnificative.

În Parcul Naţional Ceahlău există habitate montane care n-au fost afectate de activităţile umane, multe dintre izvoarele şi bălţile alpine fiind relative curate.

Există, însă, şi numeroase ameninţări pentru tritonul carpatic, reprezentate de practicarea turismului în mod necontrolat, ceea ce poate conduce la distrugerea habitatelo. Poluarea apelor este o altă cauză ce poate distruge larvele acestei specii, dar chiar şi exemplarele adulte. De asemeni, schimbările climatic pot reduce

Şansele de supravieţuire ale tritonului pentru că provoacă secarea unor bălţi şi modifică regimul precipitaţiilor.

Defrişările din zona Ceahlăului reprezintă o altă problemă majoră pentru tritonul carpatic deoarece, astfel se reduce umiditatea şi dispar unele surse de apă, ceea ce dă naştere unui habitat mai uscat şi expus variaţiilor de temperatură.

Construirea drumurilor forestiere îngreunează migraţia exemplarelor adulte către zonele de reproducere.

Conservarea tritonului carpatic necesită măasuri concrete, ceea ce implica colaborarea dintre autorităţi, cercetăatori, turişti. Se impune monitorizarea populaţiilor, care este esenţială pentru înţelegerea evoluţiei specie şi pentru identificarea zonelor vulnerabile.

Limitarea poluării contribuie la menţinerea unui habitat sănătos.

Educaţia ecologică este, de asemeni, foarte importantă pentru că, mulţi oameni nu cunosc însemnătatea acestor amfibieni.

În ultimele decenii, tritonul carpatic a devenit un subiect relevant în studiile cercetătorilor care au început să acorde o atenţie tot mai mare biodiversităţii din Carpaţii Orientali. Cercetările efectuate privesc impactul schimbărilor climatice asupra speciilor montane.

Observaţiile din zona Ceahlăului arată că populatiile de amfibieni sunt foarte sensibile la variaţiile de temperatură şi la reducerea umidităţii. Prin urmare, tritonul poate fi considerat un indicator biologic al stării mediului, reflectând fragilitatea naturii montane şi necesitatea păstrării echilibrului dintre activitatea omului şi mediul înconjurător.

Ceahlăul devine astfel un refugiu pentru această specie discretă, dar esenţială pentru ecosistemele carpatice.

În concluzie, se poate afirma că tritonul carpatic din zona Ceahlău este un element important al biodiversităţii montane din România. Fiind adaptat la condiţiile umede şi răcoroase ale Carpaţilor, contribuie la menţinerea echilibrului ecologic şi oferă informaţii valoroase despre starea mediului natural. Protejarea habitatelor sale trebuie să devină o prioritate deoarece, dispariţia unei astfel de specii sensibile, ar indica degradarea gravă a ecosistemelor montane.

Conservarea tritonului carpatic reprezintă, de fapt, conservarea întregii bogăţii naturale a Ceahlăului şi a patrimoniului ecologic al Carpaţilor României.

Ecaterina Iftimescu, clasa a VII-a

De ce tritonul carpatic este o specie protejată

Tritonul carpatic este un amfibian specific zonelor montane din Munții Carpați, fiind o specie importantă pentru menținerea echilibrului natural. Deși este de dimensiuni mici și puțin cunoscut, rolul său în ecosistem este foarte valoros. Din cauza distrugerii habitatului, a poluării și a schimbărilor de mediu, această specie a devenit vulnerabilă, motiv pentru care este protejată prin lege.

Protejarea tritonului carpatic este necesară deoarece acesta trăiește într-un habitat restrâns, doar în anumite regiuni montane. Defrișările și poluarea apelor afectează locurile în care se reproduce și se hrănește, reducând numărul exemplarelor. În plus, fiind un amfibian sensibil la schimbările de mediu, prezența sa arată că ecosistemul este sănătos. De asemenea, Tritonul carpatic contribuie la echilibrul naturii prin faptul că se hrănește cu insecte și alte organisme mici, ajutând la controlul acestora. Protejând această specie, protejăm biodiversitatea și păstrăm echilibrul ecosistemelor montane din Munții Carpați.

În concluzie, tritonul carpatic este o specie protejată deoarece are un rol important în natură, este sensibil la degradarea mediului și are nevoie de habitate curate pentru a supraviețui. Conservarea lui înseamnă protejarea naturii și a diversității biologice.

Mara Nistor, clasa a VII-a

*

Tritonul carpatic, sau tritonul lui Montandon, este o specie de salamandre din familia Salamandridae găsită în Republica Cehă, Polonia, România, Slovacia și Ucraina. Lungimea totală a adulților acestei specii este de aproximativ 10 cm.

Taxonomia speciei

Regnul: Animalia
Clasa: Amphibia
Ordinul: Caudata
Familia: Salamandridae
Genul: Triturus
Specia: Triturus montandoni (Tritonul carpatic)

Descriere:

Femela ajunge până la 11cm, mascul este mai mic. Fruntea prezintă 3 șanțuri longitudinale. Prezintă muchii tegumentare bine dezvoltate pe laturile spatelui. Masculii nu au creastă. În perioada acvatică, coada masculului prezintă un filament terminal iar cloaca este neagră, mare și umflată. Femela are o cloacă mică, galbenă. Este ușor de observat când se ridică la suprafața apei pentru a respira, dar este greu de diferențiat față de Triturus vulgaris. Coloritul marmorat al speciei este caracteristic. Abdomenul speciei este portocaliu, galben, nepătat. Prezintă o dungă gălbuie, albă-străvezie la marginea inferioară a cozii.

Cea mai mare răspândire a Tritonului carpatic (Lissotriton montandoni) este în lanțul Carpatic, iar în România populații importante se găsesc mai ales în: Carpații Orientali – aici are unele dintre cele mai numeroase populații: Maramureș, Rodnei, Călimani, Gurghiu, Harghita, Ceahlău și zona montană a județului Neamț.

-Carpații Meridionali (estul lor) – populații în masive montane umede și împădurite.

Habitat:

Trăiește și în zona de deal dar, în general, este o specie montană – 100-2000 m. De obicei apare pe pășuni și în păduri de foioase ori mixte. Specia are o perioadă acvatică scurtă, perioada corespunde cu perioada de reproducere. În restul anului este terestră.

Primăvara alege o mare varietate de tipuri de apă de obicei puțin adânci, de la cele stătătoare, permanente sau temporare, până la cele lin curgătoare. Cele cu vegetație sunt preferate.

În faza terestră devine crepuscular-nocturnă. Ziua se refugiază în micro-habitate cu vegetație deasă și litieră. Rămâne în apropierea zonelor umede din vecinătatea locurilor de reproducere. Se hrănește cu nevertebrate, cu larve de amfibieni. Hibernează pe uscat, rar în apă.

Răspândire

Trăiește în Carpații Orientali, parte a celor Meridionali, și zonele deluroase adiacente.

Populație

Efectivele din România sunt de câteva sute de mii de exemplare.

Amenintări:

  Pierderea habitatului – cea mai importantă problemă

drenarea mlaștinilor și bălților unde se reproduce;

captarea izvoarelor montane;

regularizarea pâraielor;

defrișările, care schimbă umiditatea și temperatura microhabitatului.

  Poluarea apei

pesticide și îngrășăminte ajunse în ape;

deversări menajere;

sedimentarea excesivă din exploatări forestiere sau construcții.

Ouăle și larvele sunt sensibile la modificarea calității apei.

  Schimbările climatice

secarea mai rapidă a bălților temporare;

temperaturi mai ridicate (specia este adaptată la ape reci de munte);

modificarea perioadelor de reproducere.

Fragmentarea habitatului

Populațiile rămân izolate între ele (drumuri, localități, tăieri de pădure), ceea ce reduce diversitatea genetică și crește riscul dispariției locale.

Pești introduși artificial

În unele lacuri sau bălți montane, peștii introduși consumă icrele și larvele de triton.

David Ştefan, clasa a VII-a

Principalele metode de apărare

Camuflajul (Coloritul de protecție): Spatele tritonului are o nuanță cafenie, sau maronie, care îi permite să se camufleze perfect în mediul înconjurător , făcându-l greu de observat de către prădători.

Secreții cutanate (Apărarea chimică): Ca și alți tritonii, acesta poate secreta prin piele substanțe iritante sau neplăcute la gust. Aceste secreții acționează ca un scut chimic împotriva prădătorilor, cum ar fi păsările sau șerpii.

Colorit aposematic ventral (Avertizarea): Deși spatele este camuflat, partea ventrală/burta este de un galben-portocaliu intens, adesea fără pete. Atunci când este amenințat, tritonul poate adopta poziții prin care își arată burta viu colorată, semnalând prădătorului că este toxic sau necomestibil.

Comportamentul de ascundere: În timpul zilei, tritonul stă ascuns sub bușteni, pietre sau în vegetație, fiind activ mai ales noaptea, ceea ce reduce riscul de a fi vânat.

Fabian Ciucănel, clasa a VII-a

*desen de Ovidiu Stanciu

Articolul TRITONUL CARPATIC- o cercetare de clasa a VII-a apare prima dată în Ecoul muntilor.

Articolul COMUNICAT DE PRESĂ – „Clubul Creatorilor foto-video-podcast” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Școala noastră a fost reprezentată de două echipaje: unul de fete și unul de băieți, elevii pregătindu-se intens pentru cele două probe ale competiției – pista cu obstacole și ștafeta de 400 de metri.

Încă de la începutul concursului, participanții au dat dovadă de ambiție și concentrare. La proba pistei cu obstacole, echipajele au trebuit să treacă rapid și corect peste mai multe dificultăți specifice intervențiilor pompierilor. Fetele au impresionat prin coordonare și atenție, reușind să parcurgă traseul într-un ritm foarte bun, fără greșeli majore.
Și echipajul de băieți s-a descurcat foarte bine pe traseu, demonstrând viteză și îndemânare. Elevii au pornit hotărâți și au parcurs fără probleme traseul. Din păcate, o mică neatenție apărută spre final i-a costat câteva secunde prețioase, ceea ce i-a împiedicat să urce mai sus în clasament.
În cadrul ștafetei de 400 de metri, ambele echipaje au luptat până la capăt. Fetele au avut un parcurs excelent, schimburile dintre concurente fiind realizate foarte bine, iar ritmul menținut constant pe întreaga distanță. Determinarea și spiritul de echipă le-au ajutat să obțină un meritoriu loc II.

Băieții au avut, la rândul lor, o evoluție foarte bună, demonstrând rezistență și dorință de victorie. Aceștia au reușit să urce pe podium, ocupând locul III.
Participarea la concursul „Prietenii pompierilor” a reprezentat pentru elevii Școlii Gimnaziale „Constantin Panțiru” o experiență valoroasă, plină de emoții și lecții importante despre disciplină, responsabilitate și munca în echipă. Rezultatele obținute confirmă seriozitatea pregătirii și implicarea elevilor și profesorilor coordonatori.

Luiza Haripcă, Viorel Ghiorghiu

Articolul Curaj și spirit de echipă la concursul „Prietenii pompierilor” pentru elevii Școlii „Constantin Panțiru” apare prima dată în Ecoul muntilor.

I.L. Puteați să vă desfășurați activitatea didactică în oricare centru universitar din țară sau din  străinătate. Ați ales Iașiul . De ce Iașiul ? Și de ce ați decis să fiți profesor ?

D.D. Bună ziua! Înainte de a vă răspunde la întrebări, vreau să vă mulțumesc pentru onoarea de a fi inclus în categoria celor aleși de a fi intervievați de către dumneavoastră. Da, fără lipsă de modestie, consider că la finalul celor 5 ani de facultate și al celor 2 ani petrecuți la Stațiunea de Cercetări ”Stejarul” puteam face față, cu brio, cerințelor didactice din oricare centru universitar. Această certitudine se bazează pe faptul că soliditatea cunoștințelor dobândite de la mentorii mei, care, aproape în totalitate, nu acceptau jumătăți de măsură, mi-a insuflat convingerea că sunt pregătit să fac față oricărei provocări academice, indiferent de coordonatele geografice. Am avut privilegiul imens de a mă forma sub îndrumarea unor personalități remarcabile, precum Ioniță Ichim, care mi-au deschis orizonturile cunoașterii încă din facultate. Ulterior, la Stațiunea ”Stejarul”, am avut șansa să fiu alături de oameni deosebit de dedicați acestui domeniu (Constantin Grasu, Maria și Nicolae Rădoane, Crina Miclăuș), de la care am preluat nu doar informații, ci și rigoarea și pasiunea pentru domeniu. Când ești propulsat în carieră de mentori care aparțin școlii ieșene, întrebarea nu mai este „de ce Iașiul?”, ci „cum aș putea fi în altă parte?”. Am decis să fiu profesor tocmai pentru a duce mai departe această ștafetă a excelenței și pentru a oferi noilor generații aceeași bază solidă de care am beneficiat eu. Consider că aceasta este modalitatea mea de a-mi exprima profunda recunoaștere față de școala ieșeană; este dorința de a întoarce valoarea primită către locul care mi-a oferit nu doar educație, ci însăși identitatea de specialist.

I.L. Geografia v-a ales, având în vedere  că în gimnaziu ați avut-o profesoară pe celebra doamnă profesor Maria Lungu?

D.D. Într-adevăr, geografia m-a ales, însă a fost un proces care s-a conturat treptat. Totul a început în clasa a IV-a, la școala din Soci, atunci când doamna învățătoare Ileana Olaru a sădit în mine acea primă ”sămânță” a curiozității. Însă geografia s-a impus definitiv la Școala ”Mihail Sadoveanu” din Borca, unde pasiunea profesoarei Maria Lungu a acționat ca un veritabil catalizator, transformând curiozitatea mea incipientă în certitudine, mai ales prin intermediul expedițiilor ”Cutezătorii”. Atunci, ca urmare a experiențelor din teren, geografia a încetat să mai fie doar o materie. S-a apropiat tot mai mult de vocație. Cercul s-a închis armonios la Iași, unde doamna profesoară Andreea Șandru mi-a reconfirmat acest traseu vocațional. Ea a fost cea care a simțit că geografia nu este doar un hobby, ci destinul meu profesional, propunându-mi cu toată încrederea să urmez Facultatea de Geografie. Astfel, de la prima remarcă din clasa a IV-a și până la examenul de admitere, am fost ghidat de trei prezențe remarcabile, care au crezut în mine înainte ca eu să realizez pe deplin care îmi este drumul.

I.L. Ce fel de adolescent ați fost?  Ați avut dorința să deveniți un nume cunoscut ?

D.D. Nu cred că am fost un adolescent care a ieșit mult din tiparele acelei perioade. Eram un adolescent ancorat în specificul locului și al timpului respectiv. Făceam ce făceau toți ceilalți tinerii din Borca: trei trimestre de școală; în unele vacanțe de primăvară, pentru un ban de cheltuială în plus, mergeam la plantat puieți; în cea mai mare parte a timpului vacanței de vară ajutam părinții la fân, iar apoi mergeam la cules zmeură și afine, pentru aceeași ”independență” financiară. Duminicile și sărbătorile religioase erau momentele noastre de libertate deplină. Ne strângeam la scăldat, oină, fotbal, săniuș, schi sau hochei, iar mai târziu, nelipsite erau discotecile, mai ales cele de la Farcașa. În concluzie, am fost un adolescent tipic al anilor ’80, o perioadă marcată de declinul regimului comunist, cu o serie întreagă de lipsuri și dezavantaje. Paradoxal, privațiunile de la sfârșitul anilor ’80 au creat o solidaritate aparte; acele condiții dificile ne-au sudat atât de puternic, încât au transformat colegialitatea de atunci în prietenii de o viață, pe care le cultivăm și în prezent cu același entuziasm. Dincolo de latura aceasta a socializării, consider că eram un adolescent curios: îmi plăcea mult să citesc și făceam tot posibilul să fiu la curent cu ceea ce se întâmpla în lume, în ciuda barierelor informaționale de atunci. Cât despre dorința de a deveni un ”nume cunoscut”, nu mi-am propus niciodată faima în sine. Aspirația mea a fost mult mai așezată: mi-am dorit să fiu un om pe care ceilalți se pot baza, un partener de nădejde și de încredere, atât în viața personală, cât și în cea profesională. Cred că a fi un om de cuvânt este o realizare mult mai valoroasă decât notorietatea.

I.L.Cum arată o zi din viața unui profesor universitar ?

D.D. Nu cred că există un tipar standard pentru o zi din viața unui profesor universitar. Fiecare zi își are propriul ritm și propriile provocări. Deși din exterior, probabil că această activitate, mai ales după mulți ani în care experiența s-ar putea confunda cu rutina, ar putea părea facilă, adevărul este că un profesor care se respectă, trebuie să rămână într-o adaptare continuă pentru a răspunde noilor cerințe ale studenților și ale evoluției fulminante a societății. În general, activitățile zilnice pot fi grupate în trei categorii esențiale și anume: (i) activitatea didactică propriu-zisă, reprezentată de cursuri și seminarii, unde interacțiunea directă cu studenții este motorul principal; (ii) cercetarea științifică, categorie în care poate fi inclusă cercetarea de teren sau laborator, redactarea contractelor, a lucrărilor de specialitate sau a cursurilor universitare; (iii) responsabilitățile administrativ-didactice, care ocupă o pondere însemnată: de la coordonarea lucrărilor de licență, disertație și doctorat, până la participarea în comisii, consilii și procese de evaluare. Pentru a fi cu adevărat pregătit în fața amfiteatrului, nu te poți baza doar pe ceea ce știi deja. Trebuie să fii mereu la curent cu tot ce este nou, să filtrezi informația și să o livrezi într-o formă care să inspire, nu doar să informeze.

I.L.Ce admiră studenții la dumneavoastră ?

D.D. Este dificil să privesc prin ochii studenților pentru a cunoaște pe deplin toate laturile, umane sau profesionale, pe care aceștia le apreciază. Totuși, evaluările lor anuale îmi oferă câteva repere prețioase. Din motivările acestora, reiese că apreciază pasiunea pe care o arăt la fiecare curs, că reușesc să creez o atmosferă academică autentică și că pun un mare preț pe o evaluare echitabilă. Iată și câteva ”mesaje„ de la aceste evaluări: ”Am învățat lucruri noi în acest semestru la Geomorfologie. Am apreciat maniera în care predă domnul profesor, profesionalism!”; ”Cel mai bun profesor din semestrul acesta!”; ”Materia este explicată foarte bine și cu multă răbdare”; ”Mi-a plăcut foarte mult. Și acum la final îmi pare rău că nu am fost la mai multe cursuri. Informațiile au fost predate foarte bine și pe înțelesul studenților”; ”Este cel mai tare profesor și care explică ca să înțeleagă toată lumea”. Faptul că studenții apreciază răbdarea, profesionalismul și, mai ales, capacitatea de a explica pe înțelesul tuturor, îmi demonstrează că misiunea mea de a fi un ”partener de nădejde” a fost îndeplinită. Regretul lor că nu au participat la mai multe cursuri este, pentru un profesor, cea mai înaltă formă de validare: înseamnă că am reușit nu doar să informez, ci să trezesc o curiozitate autentică, transformând actul didactic dintr-o obligație într-o plăcere împărtășită. Tot în acest context, o amintire dragă mie provine de la o festivitate de absolvire de pe vremea când eram asistent. Atunci, studenții m-au onorat cu premiul pentru „cel mai bun actor în rol secundar”, în timp ce distincția pentru rol principal îi revenise, firesc, domnului decan. A fost o dovadă că, prin pasiune și dăruire, rezultatele și conexiunea cu sala de curs pot fi la fel de puternice ca ale unui profesor cu vechime. Acea distincție a fost, de fapt, prima mea confirmare că pot face performanță în educație, oferindu-mi încrederea că rolul meu „secundar” de atunci era, în ochii lor, unul de o importanță fundamentală pentru parcursul lor profesional.

I.L. Ce fel de studenți au ales geografia ca obiect de studiu ? Sunt pasionați? Frecventează cursurile 100% ?

D.D. Este foarte greu de precizat un anumit șablon al studentului geograf, deoarece profilul acestuia s-a diversificat mult în ultimul timp. Din constatările mele, nu toți cei care vin spre geografie sunt mânați de o pasiune reală; există o categorie destul de vizibilă, din păcate, care își dorește pur și simplu să bifeze o facultate și să obțină o diplomă. În ceea ce privește prezența, cursurile nefiind obligatorii, este aproape imposibil să atingi o participare de 100%, chiar și la prima întâlnire. Realitatea cifrelor ne arată că, în fiecare an, circa 20-30% din numărul total de studenți sunt cu adevărat interesați, vin regulat la cursuri și se implică activ. Rămân la părerea că reintroducerea unui examen de admitere sau a unei forme mai riguroase de triere, ar schimba radical datele problemei. O anumită formă de selecție ar ridica ștacheta calității, transformând orele de curs în sesiuni de lucru cu tineri care stăpânesc limbajul de specialitate și doresc să performeze în domeniu. Fenomenul diplomelor fără acoperire nu este nicidecum o invenție autohtonă; el își are originile în modelul nord-american, odată cu transformarea multor colegii în universități și mutarea accentului de pe educație pe profit. În momentul în care învățământul superior este finanțat doar în funcție de numărul de studenți, calitatea academică trece în planul secund, lăsând locul unei goane după cifre de școlarizare în detrimentul excelenței.

I.L. Credeți că îi inspirați pe studenții dumneavoastră ?

D.D. Îmi este foarte greu să apreciez singur în ce măsură reușesc să îi inspir, însă cred că există câteva semne, indirecte, care vorbesc de la sine. Faptul că numărul solicitărilor de a le fi îndrumător la lucrările de licență, disertație sau doctorat este constant ridicat îmi dă încredere că studenții văd în mine un reper. Mai mult, prezența lor la cursurile opționale și facultative, care sunt adesea după cursurile obligatorii, este pentru mine cea mai sinceră formă de validare. Aceste alegeri denotă faptul că am reușit să le trezesc interesul și că pot avea încredere în experiența mea pentru a-i îndruma în tainele domeniului. În final, consider că măsura în care eu i-am inspirat nu stă în cuvinte mari, ci în dorința studenților de a aprofunda geomorfologia alături de mine în afara amfiteatrului, explorând relieful pe ”viu”.

I.L. Am întâlnit tineri care studiază geografia și se îndoiesc de viitorul lor. Ei cred că profesorii sunt subevaluați atât de instituții, cât și de oameni. Ce le transmiteți? Oare merită să fie licențiați în geografie ?

D.D. Le-aș spune, în primul rând, că acest sentiment de incertitudine nu este specific doar Geografiei. Trăim ceea ce Tom Nichols numea sugestiv „sfârșitul competenței”, o epocă în care rolul expertului este tot mai des subestimat, deoarece trăim cu iluzia că oricine poate ști totul despre orice. Asistăm, din păcate, la o discreditare a specialiștilor și la o campanie subtilă împotriva cunoașterii tradiționale, riguroase. Motivele acestui declin sunt multiple, însă eu vreau să le transmit tinerilor un lucru cert: fără o cultivare a valorilor morale, științifice și democratice corecte, fără repere solide, societatea riscă să se rătăcească. Merită să fii licențiat în Geografie tocmai pentru că lumea are nevoie, mai mult ca oricând, de oameni care înțeleg mecanismele profunde ale planetei și ale societății. Chiar dacă instituțiile par uneori să subevalueze profesorul, valoarea competenței reale rămâne singura monedă care nu se devalorizează în crize. Le-aș spune să nu caute validarea în zgomotul mulțimii, ci în rigoarea proprii pregătiri, pentru că adevărații profesioniști vor fi întotdeauna cei care vor oferi soluții atunci când diletantismul va eșua.

I.L.Care sunt valorile și principiile după care vă ghidați ?

D.D. Valorile care mă călăuzesc sunt un amestec între cele provenite din cadrul familiei (muncă cinstită, respect etc.) și cele dobândite în timpul școlii (morala academică, etica cercetării etc.). În centrul lor stă corectitudinea, pe care încerc, pe cât posibil, să o aplic riguros atât în viața socială, cât și în cea profesională. Mi-am impus ca principiu de fier informarea temeinică înainte de a emite judecăți; într-o lume a opiniilor facile, consider că un specialist trebuie să se exprime doar pe baza faptelor. Totodată, caut mereu să fiu echidistant și să tratez orice problemă sau persoană cu maximă obiectivitate. Deși recunosc că este un ideal greu de atins în totalitate, busola mea morală rămâne ceea ce este considerată esența tuturor marilor concepte religioase și filosofice și anume: ”Comportă-te cu fiecare, așa cum ai dori tu să se comporte ceilalți cu tine”. Este un principiu simplu, dar care oferă cea mai sigură măsură a omeniei și a respectului reciproc.

I.L. Dar ce valori i-ați transmis fiicei  dv. ?

D.D. Aceasta este, probabil, întrebarea existențială a oricărui părinte. Dilema dacă am reușit (și în ce măsură?) sau nu să îi insuflăm copilului acele repere care să îi servească drept direcție în viața socială și profesională, ne urmărește constant. Orice eșec al ei l-am resimțit ca un eșec propriu, la fel cum în fiecare succes al ei  am regăsit, cu discreție, și propria-mi contribuție. Dincolo de cuvinte, am încercat să îi transmit, prin propriul exemplu, importanța corectitudinii și a curiozității intelectuale. Mi-am dorit să înțeleagă că valoarea unui om stă în capacitatea de a fi un partener de nădejde pentru ceilalți și în rigoarea cu care își construiește drumul. În final, cea mai mare reușită a mea ca părinte ar fi să știu că am ajutat-o să devină un om care tratează lumea cu echitate și care înțelege că respectul oferit este, de fapt, măsura respectului pe care îl primești. Faptul că a ales medicina, un domeniu în care rigoarea, empatia și etica sunt vitale, îmi reconfirmă că acele valori de bază au fost corect asimilate și vor fi puse, de acum înainte, în slujba vieții.

I.L. Șiu că sunteți un nostalgic, că iubiți Borca, așa cum este ea acum. Și eu iubesc Borca. Nu vă cer o previziune sumbră, dar schimbările climatice ar putea afecta  locul nostru atât de drag?

D.D. Iubesc Borca în toate ipostazele ei: cea povestită de bunici, cea a copilăriei mele, cea de acum și, cu siguranță, pe cea din viitor. O pot considera refugiul meu: ori de câte ori trec prin momente mai dificile, închid ochii și încerc o ”teleportare” în Borca copilăriei mele. Imaginile locurilor natale reușesc mereu să așeze totul într-un echilibru firesc. În ceea ce privește viitorul, prefer mai degrabă să privim aceste schimbări ca pe niște oscilații climatice, prin care planeta a trecut de multe ori, decât ca pe un scenariu catastrofal pentru generația noastră. Cu siguranță, în timpul experienței noastre pământene, nu vom resimți dramatic consecințele acestor schimbări. Desigur, o serie de  fenomenele extreme (precipitații abundente concentrate pe perioade scurte de timp urmate de evenimente de inundații, alunecări de teren)  pot reprezenta un dezavantaj, însă aceste variații pot aduce și oportunități, precum posibilitatea aclimatizării unor noi plante, de exemplu. Un alt dezavantaj al acestor oscilații climatice l-ar putea reprezenta diminuarea stratului de zăpadă și scurtarea perioadei în care acesta persistă. Această vulnerabilitate s-ar răsfrânge direct asupra unor investiții care au în vedere o serie de amenajări pentru sporturile de iarnă. Astfel, trebuie regândită strategia de dezvoltare turistică în funcție de noile tendințe climatice. Să fim optimiști însă, deoarece istoria ne-a demonstrat că omul are o capacitate extraordinară de adaptare continuă.

I.L. Credeți că Borca are potențial turistic ?

D.D. Din punct de vedere geografic, orice regiune posedă un anumit tip de potențial turistic, însă Borca are atuuri specifice unei zone montane autentice care merită valorificate. Desigur, nu putem și nici nu ar trebui să ne comparăm cu zone renumite din țară, deoarece indentitatea noastră turistică este cu totul alta. În contextul actual de recalibrare a turismului, în care călătorii caută experiențe mai aproape de natură și de activitățile tradiționale, Borca ar poate deveni o zonă extrem de atractivă. În plus, noua legătură facilă între Valea Bistriței și Valea Moldovei peste Pasul Stânișoara, scoate comuna din izolare și o plasează pe o axă turistică strategică, oferind acces rapid vizitatorilor care doresc să combine explorarea montană cu circuitele culturale din Bucovina. Sunt convins că, prin această deschidere, Borca va înceta să fie doar o destinație de tranzit, devenind un punct de reper pe harta turismului montan românesc. Totuși, potențialul rămâne doar o promisiune fără o infrastructură adaptată și fără o viziune care să țină cont de tendințele turistice și climatice despre care vorbeam. Investițiile trebuie gândite strategic: de exemplu, dacă zăpada devine nesigură pentru sporturile de iarnă, trebuie să mizăm pe soluții valabile în toate cele patru anotimpuri.

I.L. Dacă ar fi să adresați un ”mulțumesc” pentru tot ce ați primit și ce sunteți acum, cui i-ați spune ?

D.D. Ar fi nevoie de un interviu separat doar pentru a argumenta toate mulțumirile pe care le datorez celor care au contribuit la formarea mea. Într-o ordine a sufletului și a cronologiei, recunoștința mea se îndreaptă obligatoriu către părinții și fratele meu. Urmează toți profesorii menționați în acest interviu, cărora le sunt mereu recunoscător.  Apoi, gândurile și mulțumirile mele se îndreaptă către soția și fiica mea, care sunt pilonii echilibrului meu de zi cu zi. Acestora li se alătură foștii colegi din toate ciclurile de învățământ (dintre care unii au devenit prietenii de o viață!), dar și colegii de la Stațiunea „Stejarul” și de la Facultatea de Geografie și Geologie din Iași. Nu aș vrea să fac nicio ierarhie sau discriminare în privința aportului acestora, deoarece fiecare persoană menționată pe parcursul acestei discuții a avut un rol binedefinit în devenirea mea. Tuturor le mulțumesc pe această cale pentru încrederea și reperele oferite!

I.L. Sunteți un bun fotograf, am aflat că vă place să grădinăriți, ce pasiuni mai aveți ?

D.D. Mă consider mai degrabă un fotograf amator, deoarece această pasiune s-a născut dintr-o necesitate didactică: dorința de a colecta imagini autentice pentru cursurile predate. Cred cu tărie că, pentru a fi credibil în fața studenților, un geograf trebuie să fi parcurs și să fi văzut în realitate formele pe care le explică la catedră. Astfel, aparatul foto a devenit un instrument de lucru care mi-a permis să aduc relieful scoarței terestre în amfiteatru.

În ceea ce privește grădinăritul, am admirat întotdeauna curțile bine întreținute, așa că, odată mutat la casă, îngrijirea florilor, a livezii și a gazonului a devenit o îndeletnicire prin care rămâneam conectat cu natura. Aceste pasiuni, fie că vorbim de fotografie sau de grădinărit, au în comun același lucru: respectul pentru mediu și dorința de a păstra frumosul în stare pură. O altă pasiune care îmi definește spiritul este cea pentru călătorii și drumeții montane. După ani de zile în care majoritatea ieșirilor în teren au fost legate inevitabil de activitatea de la facultate, în ultima perioadă am reluat drumețiile „amicale” la inițiativa colegului și prietenului, Petrică Bostan. Alături de el și de colegul Costică Amariei, am trăit adevărate momente de prietenie autentică, străbătând culmile Munților Făgăraș sau Retezat.  Planul nostru este foarte optimist și curajos: să ne bucurăm de potecile muntelui în același ritm, cel puțin până la vârsta de 80 de ani.

I.L.În încheiere vă sfătuiesc să vă rugați timpului să vă păstreze la fel. Mulțumesc că ați stat de vorbă cu mine !

D.D. Vă mulțumesc și eu pentru acest dialog care m-a purtat prin atâtea amintiri dragi! Cred că, în sinea noastră, fiecare se roagă ca timpul să îi păstreze nealterate spiritul și sănătatea, tocmai pentru a putea continua cu aceeași bucurie pe calea despre care am vorbit astăzi. Atât timp cât curiozitatea de a explora natura rămâne vie, iar dorința de a transmite mai departe „sămânța” geografiei nu scade, înseamnă că timpul este un aliat. Îmi doresc să rămân același om de nădejde pentru studenții și prietenii mei, păstrând neschimbată pasiunea care m-a ghidat de la Soci și Borca până în amfiteatrele ieșene. Sper că acest interviu a reușit să surprindă esența parcursului meu, încercând să pătrundă în toate cele trei dimensiuni ale existenței despre care vorbea Gabriel García Márquez: viața publică a profesorului, viața privată a familiei și prietenilor, dar și acea viață secretă a pasiunilor.

Interviu realizat de Iolanda Lupescu

Articolul De vorbă cu universitarul ieșean Dan Dumitriu Geografia ca destin: De la expedițiile ”Cutezătorii” la catedra universitară ieșeană apare prima dată în Ecoul muntilor.