Nu se poate ști când au apărut așezările stabile pe Valea Bistriței, dar e neîndoios că locurile au fost colindate din vechime, de temerari, porniți fie după un bour, după o lostriță faimoasă, fie să găsească locuri prielnice pentru turmele lor. Satele de pe Valea Bistriței nu s-au întemeiat nici mai devreme de secolul al XVII-lea, nici mai târziu.
Și apoi, dacă există documente care afirmă că se plutărea din vremea lui Ștefan cel Mare (1457 – 1504) pe Bistrița, înseamnă că erau plutași și din locurile acestea, singurii cunoscători ai locurilor primejdioase, stâncilor colțuroase, holburilor și capcanelor de tot felul ascunse sub apă.
În oștile domnitorului vor fi fost și plăieși de pe Valea Muntelui. Luminișurile, poienile, golurile alpine au atras dintotdeauna păstorii cu turmele lor, pornite din bălțile Prutului până în împărăția Rarăului și a Ceahlăului. Invaziile nenumărate ale hoardelor de tătari și ale altora se explică și prin numărul mare de vite pe care le puteau fura.
În locurile prielnice, ferite de vijeliile naturii și ascunse de ochiul lacom al migratorului, și-au întemeiat bordeie, colibe pentru ei și adăposturi simple pentru vitele lor. Din gură în gură s-a transmis și altora vestea despre minunata zonă a acestei văi, despre dealurile mănoase, despre pădurile fără sfârșit, cu vânat după pofta inimii, despre ape pline de pești, despre traiul liber și netulburat. Au tot venit din toate părțile, singuratici, mai întâi, apoi și-au adus familiile. Și-au întins stăpânirea pe toți munții. S-au făcut una cu pădurea necuprinsă când sosea știrea că hoardele de sălbatici se abăteau iarăși.
Fiind mereu năpăstuiți, greu încercați, trăind departe, în ascunzișurile codrilor, atunci când Dumnezeu a orânduit lumea, dând fiecărui neam un dar anume, muntenii, după o frumoasă legendă pusă de Mihail Sadoveanu pe prima pagină a romanului ”Baltagul”, s-au prezentat cei din urmă. Dumnezeu împărțise bunurile. La întrebarea sa de ce au întârziat, i-au răspuns că ei umblă cu oile și asinii. ”Umblăm domol, suim poteci oable și coborâm prăpăstii. Așa ostenim zi și noapte…Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde și ape line. / Dragi îmi sunteți, dar n-am ce să vă fac. Rămâneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă ușoară, ca să vă bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; și cel cu băutura; și s-aveți femei frumoase și iubețe”.1
”Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi de mirare. Iuți și nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferință ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii… plăcându-le dragostea și beția și datinile de la începutul lumii… mai cu seamă ei stau înaintea soarelui c-o inimă ca din el ruptă”.
De aceea legendele despre primele așezări vorbesc despre locuri singuratice, pierdute în inima codrului, greu de ajuns la ele.
Variantele poveștii întemeierii satului Mădei amintesc despre călugărul Matei, care ar fi venit din Ardeal pe la 1500 și s-ar fi stabilit la izvoarele unui pârâu care-i poartă astăzi numele. Și-a ridicat o chilie și a nevoit în cele sfinte împreună cu câțiva tovarăși. Încet-încet, pe pârâul cu același nume a apărut sătucul Mădei.
Cum s-o fi numit așezarea la începutul începuturilor, nu se știe, dar un nume o fi avut, cu siguranță. Apele au avut întotdeauna un nume. Pietroasa – apa care curge pe o albie numai de piatră, Bistrița – apa care curge repede, Puciosul – apa sulfuroasă.
Treptat, poiana de pe malul Bistriței a fost curățată de plopi, răchite, arini și s-au construit primele case – bordeie, cu talpa pe cioatele copacilor tăiați.
După suprafețele de teren din vatra satului pe care le dețin urmașii întemeietorilor, se poate stabili, cu aproximativ, numele primilor locuitori: Avădanei, Rusu, Cârjă, Arsinte, Ghiurcă, Pîcu, Iftimuț, Bondar, Botezatu, Budăi, Cuțuhan, Pralea, Burlancea, Popescu, Săilă, Motoc.
Ieromonahul Ioanichie Bălan, în cartea ”Vetre de sihăstrie românească – sec. IV-XIX”-1982 afirmă că pustnicul Matei era cu metania la Mănăstirea Slatina, ctitorită de Alexandru Lăpușneanul. Se poate să fi venit din Ardeal, dar mult mai târziu.
În 1558, domnitorul donează mănăstirii Slatina, sfințită în 1561, moșiile Borca, Mădei, Sabasa și o parte din Farcașa. Toată Valea Bistriței, exceptând moșiile boierești, a fost închinată mănăstirilor. Domnitorul era sprijinit în întreaga activitate de biserică. Împreună au ridicat țara, au apărat credința ortodoxă. Munții Carpați au fost un hotar de netrecut pentru catolici și protestanți. Pe toată Valea Bistriței, de la Vatra Dornei la Piatra Neamț, existau până în secolul al XIX-lea, cinci mănăstiri voievodale, zece schituri, peste 15 mici sihăstrii și mai mult de treizeci de mitoace mănăstirești. Întreaga vale și toate poienile de pe ambele maluri ale Bistriței erau locuite aproape de călugări.(I. Balan) Când pământurile de pe Valea Bistriței au fost date Mănăstirii Slatina, pe aici erau oameni puțini, ce-i drept, care aveau locuințe prin locuri tăinuite, retrase în poieni și pe dealuri.
Călugării aveau nevoie de mână de lucru pentru turmele de oi, pentru tăiat pădurile, pentru albinărit și pescuit, pentru făcut fânul. De aceea, erau bine primiți toți cei care ajungeau pe aici. Erau încurajați să se stabilească, să-și aducă familiile. Pentru început, se bucurau de anumite scutiri, apoi încet-încet devin clăcași pe moșiile mănăstirești.
Mănăstirile administrau singure aceste moșii. Apoi au fost închinate cu toate bunurile Mitropoliei Moldovei și Sucevei, care le-a încredințat arendașilor. La început, arenda era nesemnificativă. Apoi a tot crescut, devenind înrobitoare.
După 1700, populația de pe Valea Bistriței crește prin venirea masivă a românilor de peste munți, a ”ungurenilor”, din motive religioase, fiind obligați să treacă la biserica romano-catolică (”Uniații” 1698). Dările erau tot mai împovărătoare, serviciul militar tot mai lung și tot mai dur. Războaiele erau permanente. Tinerii români ardeleni mureau pentru o cauză străină, în locuri departe de țară – Austria, Italia, Polonia, Galiția. Nedreptăți de tot felul îndurau generație de generație.
Istoricul Dinu C. Giurescu în ”Istoria ilustrată a românilor”, apărută la editura Sport-Turism în 1981 face afirmația că românii reprezentau 2/3 din populația Transilvaniei și, cu toate acestea, erau socotiți ”tolerați”. Cultul greco-ortodox era socotit o simplă sectă. În 1761, deci la aproape 100 de ani de la apariția uniaților, aceștia reprezentau 16,4% din populație, iar ortodocșii 83,6%.
Neacceptarea lepădării credinței ortodoxe a dus la reprimarea sângeroasă din 1762 condusă de generalul Bucow, care a distrus cu tunurile toate mănăstirile ortodoxe, împrăștiind călugării și călugărițele.
Sate întregi, cu preoți cu tot, au trecut munții și s-au răsfirat pe toate văile largi și primitoare. Se evidențiază apoi că românii transilvăneni s-au revărsat în toate direcțiile, mai ales spre sud și est de Carpați, întemeind zeci de sate de ”ungureni”. Un exemplu concludent: ”Între 1438 și 1570 au fost întemeiate în Polonia 243 de sate cu români transilvăneni, din aceleași cauze ale persecuției de tot felul. „Cine acceptă sau e făcut să-și lepede credința și limba rugăciunii, își schimbă cu ușurință și restul. Intră într-o altă zonă, într-un alt climat, în care apele curg din alte izvoare, cântecele au alte melodii, vorbele au alt înțeles.”(Antonie Plămădeală) În 1767 au trecut din Transilvania în Moldova și în Țara Românească 24.000 de familii.
De-abia în 1871, printr-un Decret Imperial de la Viena, li se permite românilor să-și facă biserici din piatră. Până atunci, toate erau din lemn, pentru a putea fi arse, ștergându-se astfel orice urmă de existență românească.
În zilele noastre, aproape 100 de locuitori ai satului au plecat în Europa de Vest, în Canada și în alte zone. Aproape 70 de case, mai vechi sau mai noi, nu sunt locuite.
Afluxul de populație spre zona noastră nu este numai din Transilvania, ci și dinspre zona Bucovinei sau sudul Moldovei. Numele de familie al noilor veniți probează originea lor – Bondar, Dorneanu, Bîrgăoanu, Bilboreanu, Botezatu, Boldijar, Cheșa, Ghiurcă, Ungureanu, Fedeleș-din Transilvania; Budăi, din Toplița, Popescu, din Vicovu de Sus, Săilă, din Valea Seacă, Bucovina, Arsinte, Cuțuhan, Iftimuț, Rusu, din Bucovina., Motoc din Mitocul Balan.
Unele nume de familie s-au format aici, reflectând realități apropiate: Cucoș, Găină, Gânsac, Lupu, Ursu, Bortă, Grămadă, Ciubotă, Ciolan, Buzdugan, Șpiț, Mujdei, Cioată, Roșu, Baciu, Craiu, Schiteanu (Schit), Cîrjă, Chiperi, Lăstun, Cucu, Drugă, Buhă, Budăi, Gălbează, Jiganie. Altele provin probabil de la numele mamei rămasă văduvă – Amăriuței, Aanei, Amariei, Avădanei, Avârvarei. Unele nume de familie au dispărut din diverse cauze – Agoi, Bonde, Hoge, Goia, Cârcă, Gându, Țârloiu, Buză, Strătula, Gogoluș, Coțofan, Butuc, Pentea (Monografie Petrescu Mihai, pag. 12). O observație se impune despre două dintre ele – Guguluț și Ciobâcă – Guguluț se păstrează în forma Guluț iar numele lui Ciobâcă este legat de o stâncă din împrejurimi numită Piatra lui Ciobâcă.
Încet-încet, prin danii numeroase și danii domnești, mănăstirile au intrat în stăpânirea unui sfert din suprafața țării. Multe din ele, cu tot inventarul lor, erau închinate Muntelui Sfânt. Din județul Neamț, erau închinate Mănăstirea Bistrița, Schitul Tazlău, Schitul Hangu, Schitul Buhalnița, Mănăstirea Secu. Pe 25 decembrie 1863 se votează Legea Secularizării averilor mănăstirești. ”Pe 26 august 1864 este promulgată Legea rurală. Au primit pământ 511 896 de familii, fiecare aproximativ 4 ha (3,985 ha).Prin secularizare, 25,26% din teritoriul țării este readus în proprietatea statului”.7
”Sătenii clăcași (pontași) sunt și rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii (stăpânirii) lor în întinderea ce se stabilește prin legile în ființă.”8
”…din satul Mădei au fost împroprietăriți în 1864 24 de fruntași, 25 de pălmași și 20 de codași, stăpânind în total 282 fălci.”
Împroprietăririle din 1864, 1879 au statornicit oamenii. O parte din moșie a fost dată locuitorilor, iar o parte a trecut în proprietatea statului. După venirea lui Carol I, statul le-a dăruit Coroanei, devenind Domeniul Coroanei (1884). În timpul regelui Ferdinand urmează o nouă Reformă Agrară (1922-1926). După al Doilea Război Mondial, are loc Reforma Agrară din 1945. Pentru cei din zonele de munte, se întocmesc tabele cu îndreptățiții la împroprietărire, în 1946, dar nu primesc terenuri decât în anul 2000 – cu titlul de punere în posesie, nu cu titlul de proprietate.
Gheorghe Bondar
