Gerhard Velburg, pseudonimul lui Bogislav Tilka, jurist, a fost mobilizat ca rezervist încă de la începutul Primului Război Mondial, fiind încadrat în administrație atât în Germania, cât și în România (decembrie 1916 – iunie 1918). După ce a plecat din România, în iunie 1918, Gerhard Tilka a scris o monografie în două volume despre ocupația germană din țara noastră. Ajuns la Fetești, se descoperă pe sine într-o lume uitată de Dumnezeu, unde calmul primordial îl face să uite de război. În contradicție cu viața senină din Bărăgan, Velburg dă informații prețioase despre entuziasmul general din Germania la declararea stării de război, despre raționalizarea mâncării și despre lipsurile de tot felul, despre delațiunile mărunte, despre starea paranoidă care începe să se instaleze odată cu prelungirea conflagrației, despre ordinele militare din ce în ce mai absurde cu care este confruntată zilnic populația.
Înrolat în octombrie 1916 în celebra Brigadă 100 Infanterie, autorul este trimis, la câteva zile după Bătălia pentru București din 1916, în România, în spatele frontului de est. Intrarea în România, prin Craiova, îi dă autorului prilejul să observe cu uimire contrastul între luxul orbitor și mizeria inumană. După un marș de transbordare de câteva zile, unde pășește în ”țara inamicului” prin sate sărace și uitate de lume, ajunge la București, unde se bucură de libertate de mișcare, o țară a făgăduinței, unde se găsesc de toate, se consumă mult și de toate. În foarte puțin timp, va uita definitiv că se află în ”țara inamicului”, fiind aproape adoptat de locuitorii Bărăganului. La București este impresionat de Școala Militară de Infanterie, ultramodernă, înființată de Carol I în 1872, cu sedul pe Calea Griviței și devastată de primul val de ocupație.
Grija ocupantului de a atrage populația civilă de partea sa are manifestări de-a dreptul hilare, ca de pildă defilarea fanfarei prin mahalalele Bucureștiului. După o săptămână de petreceri prilejuite de sărbătoarea Crăciunului, Velburg pleacă la Fetești ca să asigure controlul trcerii fluviului și să aplice măsuri pe teritoriul invadat. În afara pazei bacului, este membru al unui birou de evidență a populației. Este convocat la dezăpezirea căii ferate spre București, unde observă cu oroare ce se întâmplă în centrul de tranzit al armatei de ocupație instalat la Malmaison. Întors la Fetești este vizitat de Kaizer. Sunt foarte multe detalii despre relațiile tensionate cu aliații bulgari, despre contrazicerile cu superiorii obtuzi.
În noiembrie 1917 se mută la București, unde lucrează la biroul central de evidență a populației. Bucureștiul efervescent și scump, beneficia acum de o ”Universitate de etapă”, unde nume mari ale intelectualității germane conferențiau liber. Se aștepta semnarea tratatului de pace, care s-a întâmplat pe 7 mai 1918, dar care, spune Velburg, a fost o veste primită cu răceală. Are loc un cutremur, foametea, întoarcerea într-o stare jalnică a soldaților de pe frontul din Moldova, problemele conjugale generate de infidelitatea soțiilor rămase acasă, toate sunt consemnate cu lux de amănunt. După ce este transferat pe frontul de vest, Velburg descoperă o realitate șocantă: boală, mizerie, foamete, ostilitatea populației invadate. Jurnalul se încheie brusc, în urma ordinului de plecare în tranșee, când toți soldații trebuie să-și predea însemnările pentru a fi trimise acasă. Velburg a învățat românește în Bărăgan, a gustat zilnic țuica, mâncarea românească delicioasă, s-a împrietenit cu gazda care l-a îngrijit, i-a pregătit prânzuri copioase, ba chiar i-a trimis pachete în tranșee, a cunoscut și descris aristocrați, dar și mitocani, ofițeri școliți, traducători, marinari, vizitii, șpăgari, profesori universitari, un prinț exilat, dame de companie, fete de pension, ordonanțe credincioase. Ospitalitate, ăsta a fost cuvântul cu care i-a caracterizat pe românii pe care i-a cunoscut. El nu se putea împăca cu gândul că: ”Ajuns în fața unui funcționar, de orice fel ar fi acela, românul nu știe decât că trebuie să-și deschidă punga. De bună seamă, nici autoritățile germane nu socotesc că trebuie să se poarte altfel decât cu ale lor. Mă tem că nu tot personalul militar german a făcut zid împotriva obuzelor de monede și de bancnote..” Impresionant este stilul acestui jurnal, aproape poetic, dar și umanitatea profundă a autorului.
Bibliografie: Velburg, G., Marele Război așa cum l-am văzut eu, București, Humanitas, 2018.
