Cartea a apărut în 2023 la Editura ”Humanitas” din București și în cele 534 de pagini de jurnal descoperim un portret al epocii de la sfârșitul dictaturii ceaușiste. Mai precis, perioada 31 august 1988 – 12 decembrie 1989, când Anei Blandiana i s-a interzis orice colaborare cu editurile și revistele literare din țară pentru că scrisese și publicase cartea ”Întâmplări din grădina mea”. Cartea de poezii pentru copii ”Întâmplări din grădina mea” îl avea ca personaj pe motanul Arpagic, care suferea de cultul personalității, devenise stăpânul absolut al curții și al cărui nume era scandat de celelalte viețuitoare: ”Ar-pa-gic! Ar-pa gic!”. Satira la adresa lui Ceaușescu era evidentă. Cărțile au fost scoase din biblioteci, la fel și numele autoarei. Cu câțiva ani înaintea acestui episod, Ana Blandiana publicase în revista ”Amfiteatru” patru poezii prin care își exprima revolta față de neajunsurile și umilințele pe care românii le îndurau atunci. Acele poezii au circulat în samizdat, fiind cunoscute atât în țară cât și în străinătate. Una dintre ele, deosebit de curajoasă, a fost și poezia ”Eu cred”: Eu cred că suntem un popor vegetal/ De unde altfel liniștea/ În care așteptăm desfrunzirea? / De unde curajul /De-a ne da drumul pe topoganul somnului / până aproape demoarte, / cu siguranța / Că vom mai fi în stare să ne naștem /Din nou? / Eu cred că suntem un popor vegetal – / Cine-a văzut vreodată/ un copac revoltându-se? Ana Blandiana devenise vocea unei conștiințe, dar era prea singură într-o societate civilă pe care toți o priveam cum era pe cale să se prăbușească. Mircea Dinescu era arestat la domiciliu. Dan Deșliu nu a avut curaj până la capăt, scriind postului de radio ”Vocea Americii” să nu mai vorbească despre el. Mircea Iorgulescu a cerut azil politic în Franța.
Ana Blandiana tânjea după solidaritate. Nu plecarea din țară era soluția, curajul de a rezista trebuia dus până la capăt. Ea ar fi vrut ca povestea ei să fie a noastră. Într-o realitate brutală, ea și soțul ei, scriitorul Romulus Rusan se ocupau de grădina de la Comana. Își făceau liste de mâncăruri din legumele pe care le cultivau. Mergeau în pădure după ciuperci. Stăteau la coadă la benzină, ca să fie mințiți că au depășit cota lunară. Dăruiau cadouri la aniversări câte un pachet de carne, devenit un lux, pe care și ei îl primeau din altă parte. O mașină a Securității îi supraveghea zi și noapte. O vecină din București i-a sunat să le spună să vină urgent acasă, pentru că de sub ușa apartamentului lor curge apă. A fost o minciună. La Comana, cineva venise în lipsa lor, spăgând gardul și furând din curte două ciuperci uriașe. Acele ciuperci au apărut pe pragul apartamentului din București. Revoltător cum puteau fi urmăriți și șicanați. Industrializarea forțată avea consecințe grave. Cei din Comana, care nu mai erau nici țărani, se pare că nici muncitori nu erau. Furau tot ce se putea fura și vindeau din Fabrica de Chibrituri unde lucrau. Soții Rusan au fost și ei înșelați, iar durerea pe care o resimțea mai ales Ana Blandiana se manifesta prin crize ulceroase și stări fizice de rău. Romulus Rusan era mai temător, mai protector, mereu îți tempera soția. Și peste toate aceste mizerii, izolare, frig, călcare în picioare a demnității, ei găseau puterea să râdă la inepțiile pe care le auzeau la telejurnalul de seară, ba chiar să danseze. Participau la concertele de la Filarmonică, mergeau la teatru, la film. Erau niște mici bucurii necesare. Și scriau. Ea avea în plan o carte pe care voia să o intituleze ”Arta fugii” și care a și apărut după 1990 cu titlul ”Sertarul cu aplauze”. El avea voie să publice, dar scria foarte greu, acaparat de treburile gospodărești și de îngrijorare. La pagina 262 apar referiri la scriitorii Vasile Baghiu și Aurel Dumitrașcu, pe care Ana Blandiana i-a propus pentru bursa Herder. Despre Aurel Dumitrașcu spunea că ”într-o lume normală, el n-ar trebui să aibă nevoie de ajutorul nimănui pentru a fi învingător”.
Jurnalul a fost scris cu forță și disperare, cu o expresivitate proprie Anei Blandiana. Pe 12 decembrie, ea scria că mai mulți colegi au vizitat-o și i-au spus: ”Trebuie să facem ceva!”. ”…singura soluție este un cuvânt care în limba română se folosește rar: solidaritate, solidarite, solidarnost….” Așa se încheie jurnalul cu relatările amănunțite despre viața plină de suferință dintr-o perioadă scurtă de timp a Anei Blandiana. Noi, care am trăit ce a trăit ea și am tăcut, ar trebui să avem remușcări. Cu adevărat, ”am fost un popor vegetal”.
Iolanda LUPESCU
