luni, septembrie 16
Motto: „Şi Moldova nasc oameni”, Miron Costin
Motto: „Şi Moldova nasc oameni”, Miron Costin

Acesta este volumul ce cuprinde corespondența dintre poeții Aurel Dumitrașcu și Adrian Alui Gheorghe, apărut la Editura ”Conta” Piatra Neamț în anul 2008 (ediție îngrijită de Adrian Alui Gheorghe). Confesiunile dintre cei doi, uneori tensionate, dar de cele mai multe ori tandre și calde, ne aduc în plin plan doi eroi atipici, atât de diferiți unul de altul și atât de apropiați prin poezia pentru care s-au hotărât să trăiască. Adrian scria la 8.05.1980: ”Bolile noastre sunt orgoliile noastre, poezia e rana prin care se scurge luminoasă suferința. Aș vrea ca într-o zi să ne întâlnim tot prin noi răsplată pentru atâta tinerețe vândută măcelarilor și gunoierilor. Indiferent, de multe ori  destabilizat de atâta ”poezie pură” nu mai deosebesc un trandafir de o bucată de cremene, tot ce există are muchii și colțuri pentru a răni”. În plină dictatură comunistă s-au opus cu toată ființa lor spiritului colectiv spăimos, creionându-și personalități care-i delimitau de restul lumii. Aurel  Dumitrașcu scria la 11 februarie 1978:  Mă bucur că trec pe drum și dau ”bună ziua!” tuturor, că eu nu uit singura noastră trecere prin viața aceasta ( după Camus și după mine, pe drept cuvânt patronată într-un înalt grad de hazard, de ”Divina echivalență născută din anarhie” și poate chiar de ”haos”) absurdă și nevinovată.”

Dacă Adrian Alui Gheorghe scria că la început nu aveau repere clare, eu spun  că aveau conștiința propriei superiorități. De cele mai multe ori au fost torturați de propriile nemulțumiri în ceea ce privește scrisul; ”Nu roadele imediate contează, ci credința în religia noastră: scrisul. Știu bine că-s aiurea, dar contez mult pentru sufletul meu. Aș putea fi un imaginativ, dar repet, nu-mi place metaforismul căutat; iubesc omul și toate îndoielile lui. Eu nu uit că-s om. Cei care construiesc vor obosi într-o zi de construit, dar eu nu voi obosi niciodată de poezie” Aurel Dumitrașcu, 24 februarie 1978.

Pe amândoi i-a oripilat lipsa curiozității intelectuale a celor din jur, dar mai ales dezagregarea limbajului folosit în fiecare zi. Scrisorile sunt de o frumusețe fără seamăn, unele, mici  poeme în proză. Tot ce au descoperit ei venea din afara școlii ca refuz al ei, sau pur și simplu ca ignorare a ei. Contează ceea e școala nu a reușit să facă din ei. Mai ales pentru Aurel Dumitrașcu școala a fost un exercițiu de dresaj, unde fiecare trebuia să stea în banca lui. El niciodată nu a consimțit liber la condiția de slugă, așa cum nimic nu i-a trezit interesul dacă l-a plictisit.

Instrucția paralelă cu școala a constat în lecturile masive. Întâi au citit autori, apoi literaturi. Cărțile circulau de la Piatra Neamț și Borca, sau invers. Polemizau.

Poemele publicate de ei în revistele literare, încurajările din partea poeților Geo Dumitrescu și Constanța Buzea îi făcea să uite de lipsa banilor, de platitudinea celor din jur. Au început să apără și premiile literare: ”Multă încredere îmi dă premiul ăsta (Suceava, 7-8 octombrie,1980). Aveam atâtea îndoieli în ceea ce fac, multe pustiuri aveam de învins. Daniel (Corbu ) se poate consola cu faptul că a fost luat în atenție, că nu le-a fost indiferent. Într-un fel, premiul acesta a fost împărțit între noi… Voi ști să mă fac auzit. Încrederea lui Ion Gheorghe e un atu”. Adrian Alui Gheorghe, 7 octombrie 1980.

Adrian Alui Gheorghe avea și alte incertitudini, lipsa unei locuințe stabile (folosea o adresă la post-restant), un serviciu pe măsură. Armata făcută într-o mină din Valea Jiului i-a ultragiat sensibilitatea, dar scrisorile lui erau bășcălioase și pline de umor, pentru că avea de partea lui poezia.

”Poezia nu-i o bidinea” îi scria Aurel. Amorurile i-au făcut să scrie pagini fascinante pe această temă. Numai că iubitele (Lolitele ) nu erau de cursă lungă, frumusețea lor nefiindu-le celor doi de ajuns. Așa cum nu a fost de ajuns nici Borca pentru Aurel Dumitrașcu. La 30 iunie 1980 scria: ”M-am săturat de amorțeala în care îmi rămâne creierul deseori. Eu sunt făcut să mă cert, să împart nebunia cu care am de spus ceva nou. Patetismul este de crezut numai la copii, dar țipetele mele sunt locuitori descumpăniți, se nasc singuri. Prefer să mă privească cu dispreț un om inteligent, dar nu proștii, chiar dacă îmi place așa de mult să fiu înjurat de nerozi.”

Cei doi au avut un adevărat cult al prieteniei, prietenii lor fiind mai ales, artiști. Spre anii  90 scrisorile sunt tot mai rare, pentru că locuiau amândoi în același oraș. Filologi cu excelente teze delicență, pedagogi cu idei proprii (Adrian a avut o școală de poezie la Casa Pionierilor din Piatra Neamț), cu volume de poezie care le-au adus premii naționale și i-a situat pe primul raft al poeziei optzeciste, cu, în sfârșit stabilitate socială, se părea că și-au găsi liniștea. Vremelnică liniște, pentru că Aurel era din ce în ce mai rău fizic, ”păunii” le vânau cuvintele și le speriau mamele, țara era în beznă, magazinele erau  goale, toate le crea o stare de lehamite. Aurel ăi-a păstrat verticalitatea morală până la sfârșit: ”Îmi păstrez ideea că e vorba și de igienă când nu accepți să fii în pace cu oricine, cu impostura, cu abuzurile care exteriorizează bunul simț,… în aceste vremuri , mai mult decât orice, caracterul celui cu care te aduni, contează. Disprețuiesc sincer toate ”curvele”, pentru că o ”curvă”  nu poate înălța niciodată o biserică”. Și ”Poezia nu se poate să o scrii pentru bucuria ta, doar. Ea se împlinește pentru că vizează cultura, circuitul ei. Și cultura nu este niciodată proprietate personală.”

”Frig” este o carte care se citește cu răsuflarea tăiată, plină de evenimente trăite cu cea mai mare intensitate, o imagine a unei epoci cumplite. Este și o carte elegantă, cu o sugestivă copertă concepută de Cristian Diaconu.

Iolanda Lupescu

Share.

Leave A Reply