De mică am avut o curiozitate ciudată, să merg prin cimitire și să descopăr puțin din personalitatea celui care era îngropat acolo. Fie citind epitaful, fie uitându-mă lung la fotografia celui decedat. Când am fost elevă la un liceu respectat din Piatra-Neamț, mergeam în cimitirul Eternitatea și în Cimitirul Eroilor, petrecându-mi minute bune descoperind mici istorii din viața fiecăruia. Iar bucuria era și mai mare dacă erau lumânări sau candele neaprinse pe care eu cu bucurie le aprindeam.
Volumele la care m-am oprit astăzi mi-au venit ca „mingea la fileu”, doar că mi-am imaginat că am fost pe aleile Cimitirului Bellu și nu fizic. Plimbarea imaginară s-a datorat scriitoarei Cristiana Trică, cea care cu multă muncă și documentare a scris aceste două cărți.
Chiar de la prima pagină cartea m-a cucerit, autoarea răspunzând la întrebarea „Pentru ce Povești din Bellu”. Și argumentele sunt multe… Cele două volume nu sunt o simplă listă de epitafuri, se pleacă de la un nume gravat pe piatră și se caută firul care leagă acea inscripție de un destin: familie, meserie, întâmplări istorice, ziare vechi, arhive. Povestirile alternează între portret intim și mic reportaj istoric; unele sunt concentrate pe un moment decisiv din existența personajului, altele schițează traseul unei familii sau consemnează episoade de epocă. Tonul e adesea blând, empatic, fără senzaționalism: intenția pare a fi recuperarea demnității și a urmelor pe care le lăsăm în lume.
Istoria familiei Bellu (Bello/Bellio), cavoul familiei Cantacuzino realizat de celebrul Ion Mincu (acesta realizând și cavourile familiilor Ghica și Gheorghieff ), cavoul și istoria familiei Dalles, al familiei Izvoranu, Poroineanu, Frații Assan, Bragadiru, Cazzavillan, Ciulley, Gheorghieff și Simu. Le-am enumerate pe cele care m-au impresionat în mod deosebit, cele două volume fiind descrise mai multe familii cu poveștile lor de supraviețuire, iubiri, neterminate sau destine frânte de epoci tulburi. Cristiana Trică pornește de la astfel de urme mărunte și croiește portrete care recuperează nu doar biografii, ci și mutări de regim sau rupturi de familie . În volumele Povesti din Bellu (I–II) cimitirul devine o hartă a memoriei urbane și o colecție de mici istorii care spun despre București mai mult decât multe texte oficiale.
Cu siguranță cei pe care i-am menționat făceau parte din elita Bucureștiului de odinioară. Opulența era vizibilă, dar și generozitatea lor și mai ales bunul gust. Se investea foarte mult în ceea ce se credea durabil și existau și foarte multe acte de caritate. Păcat că în domeniul sănătății medicina încă nu evoluase, familiile aveau foarte mulți copii, dar mureau la vârste fragede, de aceasta sunt așa multe povești de familie tragice. Însă viața culturală era la loc de cinste, tinerii erau încurajați să studieze la școli de elită din Europa, erau acele întâlniri în care se citea poezie și proză scurtă, iar la balurile organizate frecvent muzica era de cea mai bună calitate. În existența acestor mari familii se construiesc școli, biserici, cămine-internat, mici spitale, muzee (Muzeul Sima, demolat din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ), teatre, Teatrul Nottara construit de Ciuley -tatăl pentru fiul său, celebrul regizor Liviu Ciuley-tatăl avea în plan să construiască două teatre, celălalt pentru fiica lui Ana Ciulei foarte talentată, dar care a murit în urma unei nașteri, Palatului CFR sau sediului nou al Băncii Naționale a României, Palatul Cantacuzino devenit Muzeul „George Enescu”, Salla Dalles, Palatul Camerei de Comerț din București, Casa Oamenilor de Știință, Palatul Bragadiru și fabrica de bere, tipografii și ziarul „Universul”, primele mori mecanice. Unii tineri căsătoriți primeau lemn pentru a-și ridica case, vacă cu lapte, oi, porci și uneori pruncii erau creștinați.
Vă invit să descoperiți puțin din acest muzeu în aer liber care se numește Cimitirul Bellu, un muzeu de arhitectură și istorie națională.
Despina GHEORGHIU
