„Mi s`a întîmplat, în vara aceasta, să mă aflu în preajma Ceahlăului, cu intenţia de a mai face o ascensiune pe înălţimile lui curate, pe la Izvorul Alb. Un prietin, d-nul Cădere, îmi atrăsese atenţia că, în acele singurătăţi extrem de rar cercetate, se mai găsesc încă urme ale oamenilor de altădată care au făcut aici popas.
Vremea, foarte neprielnică pentru excursii în trecuta lună August, nu ne-a îngăduit să ne realizăm intenţia. În câteva răstimpuri de lumină, abia am avut răgaz să pipăim, fie râpa sălbatică şi poetică a pîrăului Tarcău, fie Palatul Cnejilor dela Răpciuni. Şi dintr`un loc şi dintr`altul regiunea cerului unde trebuia să se găsească tata munţilor noştri apărea într`una înecată în îmbulzeli de nouri.
Toţi Moldovenii ştiu că Ceahlăul nu-i cel mai înalt pisc de pe catena Carpaţilor; măreţia şi înălţimea lui sînt un raport de ansamblu şi de contrast cu munţişorii provinciei, toţi îmbrăcaţi în brad, moale conturaţi, stăpâniţi de măreţia lui aspră şi pleşuvă. Vreme de o săptămînă, deci, Ceahlăul a stat în cer, despărţit de lumea noastră. În lumea aceasta a noastră ploua, şi Bistriţa venea cu ape tot mai tulburi şi tot mai crescute.
În asemenea ceasuri de umezeli mişcătoare, subt pîcla posomorîtă a bătrînului din veacul cel vechiu, ne-am putut abate o jumătate de ceas şi la acele ruini dela Răpciuni, unde oamenii de azi şi onorata comisiune a monumentelor istorice îngăduie să se dărîme zidirile trecutului. Se ştie că acele locuri dela Răpciuni, dela Hangu şi din munte au fost pînă cătră mijlocul veacului trecut în stăpînirea Cantacuzinilor. Aceşti boieri neliniştiţi, în vrajba cu domnia încă dedemult, într`una uneltitori şi într`una bănuiţi, foarte îndrăzneţi şi foarte semeţi, au clădit aici, cu şanţ exterior, zid, turnuri şi meterezuri, o cetate în care veghea necontenit un biluc puternic de lefegii alvaniţi. Cînd cneazul cantacuzin îşi simţea nesigură cerbia în casa lui din Ieşi, încăleca în pripă în puterea nopţii cu neamurile de parte bărbătească şi, în puţină vreme, trecea la apa Moldovei, la apa Bistriţei şi ajungea subt Ceahlău la cetate. Încă mai sînt în picioare o parte din aceste ruini, cu paraclisul. Ele au fost celebre cîndva şi în străinătate, îndemnînd pe autori dedemult să-şi exercite asupra lor fantazia. „Castelul Carpaţilor”, romanul lui Jules Verne, pe care l-aţi citit şi dv. să ştiţi nimica; căci, dacă aţi şti, aţi avea încă un motiv de nemulţămire şi protestare.
Pe cînd coboram dela acele ruini printr`o gospodărie a satului Răpciuni, iată cîţiva tineri excursionişti, care se grăbiau să suie la schitul Durău. Aflînd că este de văzut ceva acolo, s`au oprit şi au cotit din cale. Celebrul Castel al Carpaţilor nu mai este nici măcar un punct de atracţie pentru excursionişti; pe hărţile plimbărilor de vară nu-l mai înseamnă nimene. Cînd şi cînd scriitorii noştri îl pomenesc. Ionel Teodoreanu a vorbit despre turnul de acolo al Domniţei Milena; Preotul Matasă a scris o carte întreagă despre Palatul Cnejilor. Autorităţile şi stăpînii de astăzi ai locuitorilor, comisiunea monumentelor, oficiul de turism au, probabil, un in interes de pietate ca totul să se distrugă, ca pe urmă să aibă arheologii prilej de investigaţie, istoricii prilej de supoziţii, poeţii prilej de perioade lirice. Sînt bine încredinţat că, în doi- trei ani, cînd mă voiu întoarce iarăşi în acea paragină, n`am să mai găsesc nici pisaniile dela Antonie-Vodă Ruset care ornează încă zidăriile ce mai sînt în picioare. Una din ele va trece la o locuinţă particulară, ca să-şi şteargă mosafirii picioarele înainte de a intra în casa gospodarului, iar cealaltă va fi sfărmată cu ciocanele şi amestecată cu pietrişul şoselelor. Inscripţiile paraclisului, arcadele ferestrelor, resturile iconostasului vor fi ofensate şi umilite în acelaşi chip.
Am să vă comunic un secret. Nici nu se poate să fie altfel într`o ţară nouă, care n`a trecut în stadiul conştiinţii de legătură cu trecutul şi viitorul: pe asta de altfel se bazează cultura.
Cimitirele satelor noastre sînt triste paragini. Tot acolo, în valea Bistriţei, şi tot în vara asta am văzut un mic cimitir de ofiţeri căzuţi în vremea războiului, cu toate mormintele profanate. Preoţii urmăresc pe stilişti şi fac politică. Dar de un veac, în ţara asta, guvernanţii lasă în părăginire tot ce este rămăşiţă dela părinţii noştri. Cînd, la 1856, tîrgoveţii din Tîrgu- Neamţ au început a construi case şi hanuri cu piatră dela Cetate, a trebuit să se găsească un nebun, un oarecare boierănaş scăpătat care să se ducă la Domnie, să îngenunche la Vodă Grigore Ghica şi să ceară protecţie pentru locul sfînt. Încă de acum optzeci de ani guvernele au secularizat averile sfintelor lăcaşuri. Negreşit, aceste averi trebuiau sustrase dela folosinţa străinilor; dar nu era îngăduit ca testamentele donatorilor să fie călcate în picioare. Averile instituţiilor de binefacere, cum e Sfîntul Spiridon, de pildă, au fost răpite pur şi simplu prin legi ad-hoc, cu dispreţul dispoziţiei sacre a donatorilor morţi. Cred că nicăieri în lume nu s`a făcut asta. Deci Sfîntul Spiridon, ridicat la înflorire odinioară prin pietate, astăzi a ajuns în mizerie.
Epocile de invazii şi de nesiguranţă, care au durat pînă în pragul istoriei contimporane, explică o anumită psihologie a mulţimii noastre rurale: atunci nimic nu era statornic, nimic nu era sigur. Liniştea apelor şi hodina vîntului au fost viaţa sărmanului. Dar un stat se presupune că e guvernat de o elită conştientă, care are o răspundere faţă de Dumnezeu şi de crîncenele jetfe ale trecutului. Dar e destul. Au mai vorbit şi alţii despre asta şi vor mai vorbi. E aşa cum spun eu: peste trei ani, pisaniile acele dela Antonie Vodă nu vor mai fi”.
Mihail SADOVEANU, Palatul Cnejilor, în „Însemnări ieşene”, Revistă bilunară, Anul I, Vol. II. – Nr. 19, 1 Octomvrie, 1936
A preluat Ilie ALEXANDRU
