Este impresionantă personalitatea acestui om, nu știu ce fascinează mai mult: curiozitatea lui, tenacitatea, dedicația, nu, cred că altceva…. Este foarte interesant felul în care Simion Florea îmbină atât de bine credința, superstiția, medicina, gastronomia, vrăjitoria, mitologia, într-un singur tablou, botanica poporană română.
Reușește foarte frumos să încadreze pe zone regionale acel element botanic, oferind o calitate aparte atât prezentării științifice, cât și felului în care omul de rând se raportează contextual la planta respectivă. Pentru a convinge, voi reda descrierea a însuși autorului referitor la cea mai populară și uzuală planta legumicolă.
Barabula, numită pe unele locuri și bandraburcă sau cartofă (lat. Solanum tuberosum, L. germ. die Kartoffel, Erdapfelpflanze, Grundbirne) are la românii din Bucovina următoarea legendă: A fost când a fost o fată, care niciodată nu voia să asculte de maică-sa, aceasta a blestemat-o zicând: „Fire-ai a dracului să fii!” Și totdeauna, când n-o asculta, îi spunea cuvintele acestea. Dar iată că într-o zi vine Dracul și luând fata, o duse acolo unde locuia el, și a luat-o de muiere. După nouă luni născu nevasta o copilă. Dracul, cum e rândul dracilor, se tot ducea de-acasă și pe cine-l întâlnea și putea îl îndemna spre fapte rele. Nevasta lui însă rămânea singură acasă și cât e ziulica de mare plângea și legăna copila. Într-o zi, nimerind din întâmplare un vânător pe acolo și văzând-o că plânge, o întrebă: „Ce-ți este ție, nevastă, că plângi așa de tare? Și cum de te afli tu pe-aicea?” Nevasta a început a plânge și mai tare, pentru că, de când o luase Dracul de la părinții săi și o duse la dânsul acasă, nu mai văzuse ființă de om. Apoi îi istorisi din fir în păr toată viața sa. În urmă îi zise: „Voinice! du-te degrabă de-aici, depărtează-te de pe acest loc necurat, căci simt că-mi va veni de îndată bărbatul și de te-a afla pe-aici are să ne omoare pe-amândoi!” Dar încă nu sfârși bine cuvintele acestea, când și sosise dracul și zise plin de mânie: „Acum te-am prins, netrebnico, cu acest om nelegiuit!…” Dar vânătorul nu-l lăsă să vorbească multe, ci, scoțând degrabă o sfoară, prinse pe dracul cu ea de grumaz și zise: plin de mânie: „Mai degrabă te-oi omorî eu pe tine, împelițatule!…Cum ai cutezat tu a lua această fată cu trup cu tot de la părinții săi și-a ți-o ținea de muiere?…” Iară dracul spăimântat striga: „Stăi, omule! Nu mă omorî, că-ți dau ție muierea asta împreună cu fiica sa!” Atunci vânătorul l-a lăsat de grumaz și voi să se depărteze de-acolo împreună cu muierea și cu fiica acesteia. Însă dracul îi opri zicându-le: „Stați!… nu vă depărtați așa degrabă, că după drept numai jumătate de copilă e a muierii mele, iar cealaltă jumătate e a mea!” Și, rostind cuvintele acestea scoase imediat un paloși, cât ai clipi din ochi, tăie copila drept în două din vârful capului în jos. Jumătate de copilă și-o luă sie-și, iar cealaltă jumătate o dete vânătorului ca să se ducă cu dânsa și cu maică sa unde or voi. Nevasta se topea de plâns, că dracul i-a omorât copila și și-a oprit jumătate dintr-însa. Nici n-avea ce face că ce s-a întâmplat o dată, nu putea să se mai îndrepte După ce sosi nevasta acasă la părinții săi, a îngropat jumătatea de copilă sub talpa țintirimului și locul unde a îngropat-o l-a numit „mormântul moroaicei”, pentru că a fost de simbră cu mamonul. La câtăva vreme s-a văzut pe mormântul acesta răsărind și crescând o buruiană cu mai multe odrasle, pe care erau flori albe,vinete și roșii. Și, săpând buruiana aceasta, află că din inima, plămânele și maiul (ficatul) s-au făcut o mulțime de barabule, unele ca ouăle de găină, altele mai mari, și, gustându-le să vadă cum sunt, află că sunt bune de mâncat. Deci, luându-le, le-au numit barabule, pentru că din bucata de copilă au crescut. Văzând dracul ce lucru se făcu din jumătatea de copilă a nevestei sale, îngropă și el jumătatea lui, cugetând că și din aceea se va face așa ceva. Dar n-a fost după cum a gândit necuratul, căci din jumătatea lui a crescut o buruiană mare, cu frunze late și cu o floare măruntă, și când a căutat în pământ să vadă ce este, n-a aflat nimic. Dracul, necăjit, nu știa ce să facă cu frunzele buruienii crescute. În urmă le strânse, le puse să se usuce și apoi le dete unuia și altuia învățându-I ca să le fumeze. De-atunci au prins cei mai mulți oameni a fuma frunze de-acestea, care s-au numit tutun, titiun și tabac(lat. Nicotiana Tabacum L., germ.der gemeine Tabac), pentru că s-au făcut din jumătatea de copilă a tatălui. Iar nevasta n-a mai supărat pe de aici pe maică sa, ci a învățat încă și pe alte fete ca să asculte de maicele lor, să nu pățească și ele ca dânsa. Așa a rămas învățatura din neam în neam și frica de diavol pentru fetele neascultătoare de maicele lor. Fiindcă barabulele, după cum arată legenda aceasta, se trag din o parte de viță și sămânță de diavol, românii din ținutul Dornei nicicând nu le întrebuințează la ospețele lor publice, cum sunt, bunăoară, cumetriile, colăcimile, nunțile, comândările și niciodată nu le dau de sufletul morților. Barabulele se întrebuințează de către români nu numai ca nutriment pentru sine și pentru vite, ci și ca medicament. Așa, dacă cineva are gâlci frige o barabulă, apoi o turtește și o pune la gălci și așa se vindecă. Dacă cineva se arde, se frige sau se opărește, rade una sau mai multe barabule pe-o răzătoare; această răsură punându-să peste partea arsă, friptă sau opărită imediat trage focul afară. Când îl doare pe cineva capul se leagă cu felii de barabulă. Când are cineva vreo bubă răutăcioasă pe trup încă se leagă cu barabule rase, cu care apoi se vindecă. Vițele de barabule se mai numesc în limba poporului și bâle, sing .bâlă și beldii, sing. Beldie. Iară ogorul pe care sunt semănate barabulele se numește barabulișce”.
[Apărut în „Albina Carpaților”, an III, 1879, nr. 21, pp. 327-328] Sursă: Botanică românească/ Simion Florea Marian.- București: Paideia, 2000
Petronela BORTIŞCĂ
