Am mai făcut unele recenzii ale unor monografii pentru câteva comune, care erau mai cunoscute, altele mi-au „căzut” în cale. Aşa am dat şi de monografia Dobreni-Neamţ, scrisă de Mihai-Emilian Mancaş. Un nume comun mi s-a părut mie. Am căutat date despre acest domn ruşinat de neştiinţa mea. Născut în 18.07.1933 în Dobreni, a trecut pe la Liceul „Petru Rareş” şi pe la Facultatea de Filogie Bucureşti, urmată de specializarea postuniversitară în literatura universală la Iaşi şi Bucureşti. Cariera didactică a început-o la Bicaz ca profesor de limba şi literatura română. Între 1963 şi 1968 este şi director al acestui liceu. Ajunge la Liceul „Petru Rareş”, profesor şi director, 1969-1975, continuând la Liceul „Calistrat Hogaş”. În 1964 i s-a oferit un post de asistent la catedra de limba şi literatura română a Universităţii Bacău, dar a refuzat. A fost şi deputat de Neamţ între 1990 şi 1992 în Adunarea Constintuantă participând la redactarea Constituţiei şi a peste 260 de legi.
A publicat în periodice peste 2.500 tablete, schiţe şi pamflete în proză, fabule etc. o mică parte fiind cuprinsă în cartea „Sine Ira”. În 2012 apare cea de-a doua carte, „Mămăliga”, născută dintr-o obsesie a autorului, materializată într-o serie de nedumeriri referitoare la modul de comportare a românilor. În această metaforă inspirată din titlu are în vedere diferite feluri în care poporul nostru a trecut prin istorie de la o atitudine fatalistă (aşa a fost să fie) la birocraţia pe care o consideră blestemată de hidra cu o mie de capete. În eseul „Mămăliga” (pseudoeseu postproustian), se insistă asupra ritualurilor de preparare a mămăligii (acea vrăjită alcătuire de apă, mei, slatină şi foc) – simbolul devenirii româneşti.
Tot în 2012 apare „Poezii din juneţe” alcătuită din trei părţi: I – „Amestecate”, II – „Catrene Cenacliste” şi III – „Cam fabule”. Domnul Mancaş demonstrează că are o mare uşurinţă aparte a versificaţiei, poeziile respiră un aer, un parfum de epocă aparte, persiflare şi autopersiflare (Dar/trebuia să apar/eu, între poeţi prea/ lipsitul de har,/ oleacă bufon,/oleacă diac,/cu condei beteag şi sărac,/pus pe râs…)
În partea a doua reţin atenţia catrenele cenacliste pline de haz, dar şi de săgeţi cu adresabilitate precisă, care nu ratează ţinta, prezentând o serie de personalităţi ale vremii: „un universitar, abonat cuvântător la zile festive ce seamănă a clopot de restrişte!; asistent universitar care îl compara pe poetul proletcultist A. Toma cu Ion Pillat ş.a. Textele din partea a III-a – Cam fabule – scrise după 1989 au aceeaşi tentă combativă, şarjabilă, cu adresabilitate precisă, cu dedicaţii: „Naivilor de pretutindeni”, „Ştim noi cui!” etc.
Colaborează la „Asachi” – Piatra Neamţ – revistă de cultură ştiinţifică şi literară, „Ateneu” – Bacău, „Iaşul nou”, „Luceafărul”, „Revista vânătorilor”, „Revista de pedagogie” etc.
Opera: „Freamătul luminii” (colaborare cu Dumitru Almaş), „Iepurii de la Iepureni” (colaborare cu Alexandrina-Camelia Mancaş), „Sine Ira”, „Bistriţă, apă vioară”, cu referinţe critice de Constantin Tomşa, „Teatru”, cu referinţe critice de Gheorghe I. Bunghez, „Zilele” ş.a. Publică şi în multe cotidiene, în antologii sau periodice.
Pentru novici ca mine, autorul dovedeşte nu numai calităţile unui dascăl ce stăpâneşte limba română şi este posesorul unei zestre livreşti adunată în ani, ci şi calităţile celui care, pe lângă har are şi darul de bun povestitor, uşurinţa de a trece prin diferite trepte ale unui discurs narativ, de la tonul cald, plin de gingăşie, evocator, folosit în amintiri, la ironia fină, uneori sub forma unui şfichi lingvistic, la sarcasmul necruţător.
În „Cuvânt către cititori” din monografia “DOBRENI – NEAMŢ, Vatră de civilizaţie sătească” domnul profesor Mihai Emilian Mancaş evidenţiază faptul că “Voinţa de a ne cunoaşte bine istoria locului unde ne-am născut şi am trăit este firească. De unde venim ca neam, cine au fost înaintaşii noştri până în străfundurile civilizaţiei umane, ce datorăm trecutului şi de ce erori ale aceluiaşi trecut să ne ferim în viitor, iată întrebări fundamentale la care trebuie să răspundă cercetătorii, corect şi fără patimă sau parti-pris-uri”.
Autorul recunoaşte că în descrierea comunei Dobreni s-a “izbit de dificultăţi aproape insurmontabile”, deoarece documentele sunt puţine, la altele se ajunge foarte greu, iar monografiile scrise până acum sunt puţin documentate, deşi “autorii lor au dat dovadă de bună credinţă şi foarte mare bunăvoinţă”. Tocmai de aceea “Am convingerea că vor izbuti alţi autori, în alt timp istoric, folosind alte mijloace de investigaţie, şi alte izvoare, să cerceteze, să aducă la suprafaţă datele care mie mi-au lipsit şi să corecteze ceea ce eu voi fi greşit”.
În 1932, învăţătorul Mihai Cojocaru, nepot al lui Constantin Darius adaugă informaţii esenţiale cu privire la obiceiurile străvechi din zonă. Important este faptul că nu sunt doar pomenite sau descrise obiceiurile, ci sunt înserate şi textele aferente fiecărui obicei sau piese de teatru folcloric.
Urme ale dăinuirii strămoşilor în zonă datează din neolitic. Resturile ceramice descoperite în Râpa Mătăhuei, aparţin culturii Cucuteni. Din perioada dacică s-a descoperit un tezaur de denari imperiali romani, iar în Turcina s-au păstrat resturi ale unor locuinţe din Evul Mediu timpuriu.
Au apărut şi date eronate strecurate în istoria Dobreniului. Un document fals, datat “Suceava, 11 iulie 1428” menţionează că Alexandru cel Bun ar fi dăruit biserica din Dobreni, cu toate bunurile sale mănăstirii Bistriţa. Sprijinindu-se pe acest hrisov, care fusese demult clasificat ca fals, şi ignorându-se această clasificare, în schiţa istorică oficială a comunei Dobreni, expusă şi pe Google, apare eroarea amintită. Dovada falsului se găseşte în volumul “Documenta Romaniae Historica – partea I, Moldova – Editura Academiei Române, Bucureşti, anul 1975”, volum îngrijit de profesorii universitari C. Ciohodaru şi I. Caproşu şi de cercetătorul L. Simanschi, la paginile 424 şi 425.
Mihai Costăchescu, membru corespondent al Academiei Române din anul 1939, în volumul “Documente Moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare”, vol. I. Ed. Viaţa Românească, 1931, pune la dispoziţie un vechi document, care atestă că în anul 1436 existau câteva sate şi cătune în zona Dobreni, unele în fiinţă şi în 2020: “6944 (1436) April 12. Ilie Voievod şi de al Măriei sale frate Ştefan Voevod, fiii Domnului Alexandru Voevod, … i-au dat (boierului Baico a lui dreaptă ocină, sate, anume Dolheştii, unde era casa lui, şi Negreştii, şi Almăşelul, şi Horaiţa, şi Roşcanii. Şi pe Almaş în jos, Dobrenii …”
Unele sate au dispărut, altele s-au unificat. Un exemplu ar fi satul Malu, care a existat nu prea mult timp pe tot şesul Bărcu, apoi s-a retras numai la sud de şoseaua naţională, a fost unificat cu Dobrenii, ambele formând o singură localitate rurală, începând cu reorganizarea teritorială a ţării din anul 1968.
Pagina 70
Al doilea ca mărime în comuna de astăzi, satul Sărata a luat fiinţă după iulie 1577, când domnitorul Petru Voevod-Şchiopul a dăruit “seliştea” de la poalele dealului Balaur mănăstirii Pângăraţi, spre a-şi ridica acolo sat, pe locul unde călugării stăpâneau deja un metoc, dăruit de acelaşi cuvios hospodar al Moldovei, muntean de origine.
Monografia se încheie cu un post-scriptum: “Încercarea mea se opreşte aici, continuarea căzând în sarcina altor iubitori ai comunei Dobreni, localnici sau oaspeţi, cărora le urez succes şi mult noroc! – 1 septembrie 2022, Nevers – Franţa”.
Ilie ALEXANDRU
