S-a întâmplat așa: în 1981, prietenul nostru comun, Adrian Alui Gheorghe, ne-a făcut cadou câte un disc Nichita Stănescu. Poetul recita, iar Augustin Frățilă cânta inegalabila ”Orație de nuntă”. ”Iar eu strig și nu se-aude/ Mările din nou sunt ude”, cea mai frumoasă tautologie din poezia română, care ne dădea fiori numai gândindu-ne că lui Nichita i-a putut trece așa ceva prin cap să scrie. Iubeam poezia lui Nichita și spiritul său nonconformist, unic și ludic.
În ziua de 9 aprilie, 2022, poeta Elena Ștefoi l-a dus pe Aurel Dumitrașcu în strada Amzei și i-a făcut cunoștință cu poetul Nichita Stănescu. ”E îngrozitor să nu poți bea”, a repetat de câteva ori Nichita”. Mai am o bucățică de ficat”, a mai spus. Aurel i-a scris 40 de scrisori, Nichita doar una, și aceea sub forma unui bilețel. Dora Stănescu ne-a trimis xeroxate câteva cărți poștale și o scrisoare, spunând că atât a mai găsit prin casă. Pe 15 decembrie, 1983, Aurel Dumitrașcu scria în jurnalul său (”Carnete maro”, vol. I, Jurnal 1982-1990, Editura Conta, 2011, ediție îngrijită, prefațată și note de Adrian Alui Gheorghe):
-Zi neagră, neagră, neagră, mai neagră decât durerea și decât sfîrșitul| Te duci oarecum abătut spre școală.E un frig dement, În jurul orei 8,30 , în cancelarie, așteptând să pleci la oră, Aleca îți spune: ”știi că a murit Nichita Stănescu?” Rămâi uluit. Nu crezi. Îți explică (Ieri fusese la Piatra Neamț) în câteva cuvinte că știe de ieri dimineață, că dăduse cineva telefon la Inspectorat și spusese nebunia aceasta. Nu crezi. Nu poți să mai vorbești. Nu te duci la oră ,pleci în grabă spre poștă, cu gândul să suni pe cineva la București, să întrebi… Răsfoiești ”România liberă”. Te așezi pe un scaun mut: da, cel mai mare poet al ultimelor decenii, unul dintre oamenii pe care i-ai iubit din tot sufletul, unul din marii oameni care ți-au arătat prețuire și iubire a plecat! E cea mai rea veste pe care o primești din decembrie 1980 încoace, de la moartea lui John Lennon și a lui Țuțu Lazăr. Este cea mai rea veste a acestui an rău. Te simți gol și continui să nu realizezi că minunatul și inconfundabilul Nichita nu mai e. …Îi spui mamei, îi dau lacrimile. Te încui și plângi. Nu e curent electric. Vrei să pui acel disc al lui Nichita, să-l asculți, să te convingi că e viu. Știi că e. Dar e nedrept, e cumplit de nedrept. Îl iubeai mult, îl vei iubi mereu! Dorea să-i duci lui primul exemplar al cărții tale, voia să scrie despre tine. Bunul! Va fi spus multor tineri cuvinte asemănătoare, dar deschiderea lui cred că era pentru fiecare o mare onoare și o mare bucurie. Și tu te bucurai! Te făcea mai puternic mereu. Orele din vară! Te-a sărutat atât de mult la despărțire, acolo pe Victoriei, în fața Hotelului – restaurant București. Te ținea la piept și îți mulțumea cu lacrimi, din nou, pentru cât bine i-au făcut scrisorile din ianuarie și februarie.
A fost o seară cu totul rară, de neuitat! Cel mai mare poet din veacul XX a plecat! Îți spunea în vară că nașterea e o mlaștină, că numai moartea e virgină, că numai moartea e pură. Așa o fi, dragul meu neasemuit Nichita? Poate că el știa totul despre voi și voi nu știați nimic despre el. E seară și tot nu realizezi că ar fi reală plecarea lui. I-ai dat o telegramă Dorei, femeia aceea tânără și tare frumoasă, care i-a fost de toate în ultimii ani. ”Dora Stănescu”, așa ai scris. ”Nu puteam primi o veste mai rea decât aceasta. Sunt alături de dumneavoastră!”. Nimic, nimic nu poate fi ca înainte… N-ai să mai pleci în noaptea asta spre București. Pentru asta-ți pare foarte rău. Trebuia să fi fost și tu acolo, pe ultimul său drum. Televiziunea nu a anunțat nimic, n-aveai de unde să știi. Depărtarea și izolarea din munți te-au refuzat pe drumul ultim al lui Nichita! Nu faci nimic. Te gândești cu dor la el! Aștepți să vină lumina și să asculți discul cu el ! Până atunci nu faci decât să citești, la lumânare, din ”Epica magna”. Ce an rău! Cât de rău! Cum să nu plângi?… Auzind că vrei să vină lumina ca să pui un disc, mama îți atrage atenția: ”Măi, dar dacă a murit, azi nu asculta muzică!” Da, cât bun simț!. Îi precizezi că vrei să asculți discul cu Nichita… Nichita a speriat o grămadă de profesori de limba română cu versul lui, cu felul lui de a reinventa limba română. A speriat cu Frumusețea o grămadă de poeți tineri. Unii s-au speriat atât de rău, că au ajuns să-l și hulească. Spaima duce și la hulă. Nichita a dat întotdeauna o lecție admirabilă invidioșilor intrați în competiție cu propria-le lipsă de talent: nerăspunzând atacurilor. Acest poet, cu geniu, știa, ca și Paler, un lucru simplu și adevărat: că nu trebuie să polemizezi oricum, oricând și cu oricine. Cu proștii nu trebuie niciodată să polemizezi. Nici cu ticăloșii. Pentru că polemica, într-un asemenea caz, devine un fel de complicitate: adică recunoști ticăloșia. De fapt, trebuie negată prin mijloace ”neagresive”. Nimicnicia neațâțată se pierde în propria-i îngustime.
Dacă ar fi trăit, Nichita ar fi împlinit în această primăvară 91 de ani. Aurel Dumitraşcu, dacă ar mai fi trăit, s-ar fi bucurat de prietenia maestrului, pentru că, așa cum spunea, era el însuşi numai în prezența oamenilor de spirit. Atât pot să spun: pentru cei doi, primăvara nu va mai veni.
