Anul acesta am fost prezent pentru al doilea an consecutiv, împreună cu secția de Cinematografie – Foto -Media a Facultății de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia la Festivalul internațional de film Quo Vadis, desfășurat la Iași în perioada 1-5 noiembrie. Quo Vadis reprezintă primul festival de film creștin ortodox organizat în țara noastră la inițiativa Arhiepiscopiei Iașilor și a Centrului cultural-misionar Doxologia, un demers cultural unic, inedit și necesar în circuitul festivalier autohton, atât prin tematică, cât și prin ceea ce își propune. Mai multe detalii despre evenimentul în sine pot fi aflate de pe pagina oficială a festivalului (quo-vadis.ro).
În cele ce urmează, voi expune o perspectivă personală legată de participarea noastră (studenți și profesori) la acest festival. Echipa de studenți coordonată de lector universitar Florin Iordache a fost invitată să realizeze un scurt filmuleț cu retrospectiva de anul trecut, proiectat la gala de deschidere a celei de-a doua ediții. Tot în cadrul galei inaugurale au fost oferite și premiile competiției de scenarii de scurtmetraj de ficțiune, menită să descopere noi oameni talentați și să încurajeze vocații. Cele trei premii acordate au fost consistente, constând nu doar în diplome, ci și în bani. Secția noastră s-a evidențiat și la acest capitol, întrucât premiul I a fost obținut de unul dintre dragii noștri studenți, în condițiile în care juriul de profesioniști a primit toate aplicațiile cu scenarii anonimizate. Succesul obținut de colegul nostru ne-a motivat enorm.
Pe lângă rezultatele încurajatoare, cea de-a doua ediție a festivalului a însemnat revederea cu oameni dragi și cunoscuți, alături de care am legat prietenii la precedenta ediție. A fost atât un prilej de a lega noi prietenii, dar și de a le consolida pe cele întremate deja. În plus, ardeam de dorința de a viziona noi producții ziditoare de suflet, filme pe care nu ai șansa să le vezi oricând și oriunde. De asemenea, eram curioși și nerăbdători să întâlnim noi invitați de prestigiu la acest festival, cât și alți specialiști din domeniu, cu care am putea eventual chiar să colaborăm pe viitor.
Dacă anul trecut vedeta festivalului a fost actorul american Jonathan Jackson, câștigător a 6 premii Emmy, căruia i-am dăruit o carte cu legendele din ținutul Neamțului, scrisă de domnul profesor Daniel Dieaconu în speranța că va reveni în vizită în țara noastră, la ediţia 2025, cea mai așteptată prezență a fost aceea a regizorului Andrei Tarkovski Jr., fiul marelui cineast rus. Prin proiectarea în cadrul festivalului a două filme documentare despre viața și activitatea tatălui său, el ne-a facilitat o întâlnire de gradul zero cu opera unuia dintre cei mai mari și renumiți creatori de film din istoria cinematografiei mondiale.
Întâlnindu-l pe fiul marelui regizor în carne și oase, l-am simțit mult mai aproape pe însuși Tarkovski, al cărui spirit a fost prezent nu doar în evocările artistice ale fiului, ci și în eterul festivalului, mai ales în zilele în care Andrei Andreevici Tarkovski ne-a onorat personal cu prezența. Am beneficiat de șansa de a schimba câteva cuvinte și impresii despre artă și film, ocazie cu care l-am felicitat pentru cele două filme foarte reușite, dar și pentru misiunea pe care și-a luat-o, împlinind-o într-un mod cât se poate de responsabil – aceea de a cultiva și a duce mai departe moștenirea artistică și viziunea spirituală despre artă a tatălui său. Am descoperit astfel un om rafinat, de o mare elegantă și noblețe sufletească, cu un spirit aristocratic, un artist definit de o adâncă smerenie, în fața căruia nu am putut decât să mă înclin. Întâlnirea cu el nu a făcut decât să-mi confirme intuițiile în ceea ce privește opera și personalitatea marelui regizor rus, ale cărui filme le revăzusem de nenumărate ori (exceptând Solaris). „Sculptând în timp”, un adevărat îndreptar despre menirea artei și responsabilitatea artistului în lume, semnat de tatăl documentaristului, m-a impresionat și influențat profund, ceea ce m-a determinat să-l citesc în mai multe rânduri. Tot ce s-a întâmplat la festival în legătură cu Tarkovski a fost de fapt o reactualizare în contemporaneitate a principiilor trasate de el în legătură cu arta cinematografică. Și este foarte benefic și onorant pentru noi că acest lucru s-a întâmplat tocmai în România.
Un alt moment foarte emotionant s-a petrecut la premiera filmului „Nectarul Iertării” despre Sfântul Nectarie de la Eghina, când la final realizatorii coproducției România-Grecia au povestit despre experiența și obstacolele pe care le-au avut lucrând la acest proiect. Câțiva membrii din echipa filmului, în frunte cu Mara Ionescu, realizatoarea principală, au venit să îl prezinte la festival, fiind vorba de o premieră. Aceștia au relatat publicului mai multe minuni petrecute pe parcursul lucrului la proiect, unele dintre ele cutremurătoare. Cum niciunul dintre noi nu filma în acel moment, totuși unul dintre studenții noștri a avut inspirația să înregistreze audio toate aceste relatări, ele constituind o mărturie pentru posteritate a lucrurilor minunate pe care Sf. Nectarie le face în continuare în vremurile actuale marcate de dramă, duritate și incertitudini, spre ajutorarea celor în nevoi, dar și pentru întărirea credinței.
La finalul acestei sesiuni, am rămas cu impresia că Sf. Nectarie se revelează prin intermediul filmului. L-am simțit viu pe Sfânt, coborât de pe ecran printre noi, spectatorii. Un lucru demn de menționat este faptul că, înainte de proiecția filmului mi-am notat pe un caiet câteva întrebări pentru realizatori pe care nu am mai avut șansa să le adresez în cele din urmă, dar prin mărturiile oferite după vizionare am primit fără echivoc răspunsuri clare la toate întrebările, ceea ce m-a uimit profund. Un alt lucru care a produs rumoare în sală a fost coincidența legată de tema iertării. Filmul despre Sf. Nectarie – intitulat sugestiv „Nectarul iertării” a avut premiera în cadrul celei de-a doua ediții a festivalului Quo Vadis, care s-a desfășurat chiar sub această temă, a iertării. Acest lucru i-a uimit inclusiv pe realizatorii filmului, care nu au pornit din start la drum cu această idee. Astfel, ei au explicat că firul roșu al filmului, construit în jurul conceptului de iertare, nu a fost clar încă de la început și s-a conturat pe parcurs, constituind un adevărat proces în care au fost ghidați de Sfântul – adevăratul regizor al filmului, pentru a accentua mai mult această dimensiune a personalității sale, în detrimentul altor calități. Aceasta a fost însă calitatea cea mai importantă pentru care Dumnezeu l-a așezat în rândul Sfinților, dăruindu-i darul facerii de minuni și al vindecării de boli grave. Mai mult de atât, inițial nimeni din echipa filmului nu a știut sau a intuit că filmul va avea premiera într-un festival având această temă – iertarea. Cu siguranță, numai Dumnezeu și Sf. Nectarie au putut „aranja” lucrurile în așa fel încât să iasă așa, ceea ce mă trimite cu gândul la citatul lui Einstein – „Coincidența este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”. Aș adăuga că nu doar al lui Dumnezeu, ci reprezintă și una dintre modalitățile discrete prin care Sfinții își fac simțită prezența.
Pe aceeași temă a iertării au rulat în cadrul festivalului mai multe producții de calitate, care ar merita menționate, însă pentru acest articol aș aminti încă două filme care m-au impresionat. În primul rând, este vorba despre documentarul artistic Cel mai mare dar, regizat de Juan Manuel Cotelo, o producție valoroasă ce îmbină fericit satira și umorul spaniol cu seriozitatea unor teme vitale pentru umanitate, precum credința, reconcilierea și valorile familiei. Deși regizorul nu a putut fi prezent la eveniment, fiind implicat în filmările pentru un nou proiect, a transmis un mesaj audienței un mesaj impresionant, rostit integral în limba română, pe care l-a numit cel mai lung discurs al său în limba țării noastre. Am aflat cu această ocazie, că regizorul este căsătorit cu o româncă din Cluj. Însă dincolo de jovialitatea și tonul familiar cu care ne-a vorbit nouă, românilor, Juan Manuel a dovedit publicului că este un artist desăvârșit, întrucât prin filmul său a reușit să spargă toate barierele genului cinematografic, trecând pe nesimțite din ficțiune în documentar, și plimbând spectatorii dintr-un registru emoțional în altul: înalta lui măiestrie artistică au făcut posibile acceptarea de către public a unor convenții de neimaginat în condițiile obișnuite ale unui film clasic.
O surpriză neașteptată a fost însă filmul Scara, în regia celebrului director de imagine român Vlad Păunescu, fondatorul studioului de filme Castel Film. Demult îmi doream să văd acest film, despre care bănuiam că este unul bun, având un subiect care mă interesa, însă nu am avut ocazia. Am descoperit un film profund și un regizor de excepție, preocupat de meditația etico-religioasă, inspirat din realitate: povestea surprinde transformarea spirituală a fostului actor Dragoș Pâslaru, devenit între timp monahul Valerian, ctitorul Mănăstirii Sf. Mucenic Filimon din județul Vâlcea, cunoscută drept „Mănăstirea actorilor”, întrucât Sfântul Filimon este protectorul actorilor. Ceea ce m-a frapat însă a fost faptul că, deși este un film foarte bun, nu a fost suficient promovat. Mă abțin de la speculații, dar dacă il veți vedea, poate veți înțelege de ce am ajuns la această concluzie. Surpriza plăcută a fost întregită de faptul că la finalul filmului, văzând creditele, am aflat că ilustrul desenator Ovidiu Stanciu cu care m-am împrietenit recent, a fost storyboardistul filmului, iar producția a fost filmată magistral de unul dintre profesorii de imagine de la Facultatea de Teatru și Film din Cluj, cu care am interacționat în perioada studenției. Este vorba despre Alexandru Sterian, un director de imagine foarte talentat.
În concluzie, pot să spun că experiența de la cea de-a doua ediție a festivalului Quo Vadis ne-a îmbogățit în primul rând spiritual, dar și profesional: am aflat lucruri noi și am legat noi prietenii, cu artiști și specialiști valoroși, din întreaga lume. Cu această ocazie, îndemn cititorii revistei să nu rateze pe viitor acest eveniment, care le va aduce mari satisfacții îmbogățindu-i atât din punct de vedere cultural, cât și spiritual.
Florin Alexandru Iordache
