„Viața nu este o flacără mică. Este o torță splendidă, pe care am apucat-o strâns preț de câteva clipe și vreau să o fac să ardă puternic și strălucitor înainte de a o înmâna generațiilor viitoare.”
B. Shaw
Viața omului e o călătorie spre necunoscut. Oricât de lungă ar fi, pare că a trecut prea repede și lasă tristețea unui final neașteptat. La bătrânețe, lipsindu-ne autoritatea și responsabilitatea percepem, cu durere, că societatea ne ignoră, ne privește cu indiferență, uitând că am avut un rost pe pământ. Vârstnicii își aleg un stil de viață retras, potrivit cu situația lor.
În copilăria noastră nu se vorbea de toleranță. Copiii învățau bunele maniere în familie și sfaturile părinților erau acceptate tacit, că veneau de la persoane mature, cu experiență de viață și care le doreau binele. Poate doar mama era cea care mai trecea cu vederea impulsurile copilăriei sau ale tinereții. Acum, în clipele de singurătate sau de insomnie, înțelegem că prezența și sufletul ei erau o pavăză nevăzută și bună împotriva încercărilor și a deziluziilor vieții.
Cam târziu ne dăm seama cât de limitat și de precar este totul. În peisajul din jur regăsim ochii ei blânzi, care priveau spre noi cu speranță. Abia acum înțelegem marea liniște și putere, pe care ți-o dă familia și cât de searbădă este viața celor care sunt nevoiți sau vor să trăiască singuri.
Odată cu trecerea anilor dispar cei pe care i-am cunoscut și au rămas doar amintirile. Veșnicia nu poate fi cumpărată, că nu există bani pentru ea. Toate sunt trecătoare, inclusiv noi, important e să nu pierdem timpul și să lăsăm ceva după noi.
În trecut nu se vorbea de toleranță nici la școală. Relația părinte – elev – profesor cuprindea niște norme nescrise în care domina respectul. Chiar și între copii dăinuia apropierea, ajutorul și înțelegerea. Astăzi toți își stăpânesc cu greu impulsurile copilăriei sau ale tinereții și nu tolerează nimic. Copiii vor să devină cât mai repede independenți, nu-și mai trăiesc vârsta și uneori se comportă ca niște maturi brutali și răzbunători, având modele dăunătoare în jur.
Mai târziu, la locul de muncă știam că fiecare profesie are bucuriile și riscurile ei, dar ne-o făceam cu plăcere, pentru că ne-o alegeam pentru o viață. Uneori îi ignoram pe grosolani, pe cei ce ne-au impus lucruri nedrepte sau îi respingeam cu demnitate, fiindcă nu aveam altă alternativă. Astăzi, cei maturi sunt atrași de mirosul îmbogățirii, având mania grandorii și sunt indiferenți față de soarta celor din jur. Cu toții suntem vinovați, dacă tolerăm să ne insulte cineva familia, să ne jignească țara sau neamul din care ne tragem, și privim nepăsători soarta țării.
Istoria omenirii e plină de perioade întunecate. Orice capitol ai deschide din trecut, vei descoperi că pacea și prosperitatea au fost mai degrabă excepții decât reguli. Au existat vremuri de belșug și de stabilitate, dar de cele mai multe ori acestea n-au sfârșit brusc în valuri de violență, sau în cel mai rău caz, s-au stins încet în uitare.
Nu ne bazăm pe ajutorul atât de iluzoriu și de trecător al cunoscuților, oricât ar fi ei de bine intenționați. Oamenii sunt copleșiți de frici, de traume și de neîncredere.
E fabulos să ai energie și entuziasm și la o vârstă înaintată, găsind putere în înțelepciune, în independență și în viața de familie.
Bătrânețea e frumoasă pentru că se scutură de toate lucrurile neimportante, pe care le poartă după sine o viață. E bine dacă, la o vârstă înaintată, poți privi înapoi, de la înălțimea ei, cu înțelegere. Dincolo de aspectul fizic, felul cum gândești și ce fapte faci, îți dau adevărata frumusețe.
Important nu e ce faci cu o anumită imagine, ci ce faci ca persoană, nu contează ce funcție ai. E bine să punem o cărămidă la realizarea proprie, o îmbunătățire a vieții, care ar elibera energii. Prin respectul față de om și punerea lui într-un context bun am putea face minuni.
„A călca în picioare demnitatea cuiva constituie un păcat grav” spunea papa Francisc.
Deși lumea e mai complicată, mai fragilă și mai fluidă, există unii oameni hotărâți să dea dovadă de mult eroism, de mai multă decență și omenie decât tot ce am văzut în ultimele decenii. E de dorit să ne transformăm frica în îndrăzneală, mediocritatea în măiestrie și ura în iubire, contribuind astfel la transformarea întregii lumi. Viitorul trebuie să fie plin de speranță. Atâta timp cât credem în propria cauză și avem o dorință nestrămutată de a învinge, victoria nu ne va ocoli.
„Adevărata generozitate față de viitor constă în a da totul prezentului.” (Albert Camus)
Fericirea e o călătorie. Timpul ne alunecă printre degete ca firele de nisip. Să nu ratăm darul vieții așteptând viitorul. Să trăim prezentul.
O sarcină majoră o are clasa politică în câmpul său de acțiune. Ea trebuie să treacă la lucru cu energie nestăvilită și conștiinciozitate deplină, așteptată de toți, propunând soluții pentru remedierea rușinoaselor rămâneri în urmă.
Tuturor ni se cere să iubim țara, trecutul său glorios, tradițiile milenare și limba în care ne exprimăm cele mai nobile gânduri și sentimente.
Nichita Stănescu spunea că avem o țară de pământ și de piatră, dar „limba română e patria mea”.
E bine să ne gândim cu înțelepciune la prezent, dar și la clipa plecării noastre definitive, fără regrete, știind că viața e plină și de deșertăciuni.
„Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă a naturii, dar o trestie capabilă să gândească.” (Blaise Pascal)
Prof. Elena Aflorei
