Domnul profesor Dionisie Savin este un împătimit al muntelui, al naturii, a tot ce este frumos. Îl cunosc de oarece vreme și mă simt onorat. Dar nu e de ajuns să admiri, ci să și distribui și să „deschizi ochii altora”, să perceapă minunățiile cu care Dumnezeu ne-a înzestrat.
Dionisie ne-a ajutat foarte mult atunci când am scris despre Crăcăoani, dar se pare că i-a plăcut mult și Bălțăteștiul. Cui nu-i place? Şi el de acolo de loc „măritat” la Crăcăoani. Iată și o explicație pe care ne-o dă profesorul Daniel Dieaconu în „Cuvânt înainte”: „Bălțăteștii și Crăcăoanii au fost din vechime, de pe vremea primilor mușatini, sate domnești, dar nu orice fel de sate, ci acele care dădeau plăieșii pentru straja domnescă, pentru granița cu Ardealul, cei care păzeau trecătorile din munți.”
În introducere autorul motivează scrierea acestei monografii prin faptul că, comuna Bălțătești a intrat în „circuitul balneo-cilmatelnic și turistic, dar nu și-a dezvăluit încă întregul potențial”.
Lucrarea are menirea de „a descrie, analiza, sintetiza, verifica și valorifica informația istorică în legătură cu domeniile de cunoaștere generală și specifice localității Bălțătești”.
Potrivit unor mărturii, prin secolul al XVI-lea Bălțăteștii și Mânjeștii erau sate domnești. Cert este că în anul 1716, domnul cărturar Dimitrie Cantemir în harta Moldovei, ținutul Neamțului, menționează și satul Bălțătești. Din anul 1772 Bălțăteștiul a primit statut de sat, făcând parte din Ocolul de Sus. Săpăturile arheologice au scos la iveală o imensă dovadă a locuirii acestor meleaguri.
Ținutul Neamțului, din care face parte și Bălțăteștiul, a fost atestat documentar încă din 7 ianuarie 1403, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, dar „ținuturile sunt mai vechi decât întemeierea țărilor însăși”, afirma A.D. Xenopol în „Istoria românilor din Dacia Traiană”.
În 1864, prin reforma lui Cuza, Bălțăteștii deveneau comună. Numele așezării ar putea proveni de la multele locuri mlăștinoase cu izvoare bogate în ape sărate. În anul 1810, boierul Matei Cantacuzino, proprietarul moșiei și al satului Bălțătești, descoperea efectul terapeutic al acestor ape, de vindecare a unor maladii. Astfel luau ființă Băile Bălțătești.
Documentele vremurilor, dar și mărturiile bătrânilor, ce-i drept, uneori părtinitoare, vorbesc despre miracolele pe care acestă apă le-a adus localnicilor, și nu numai, de-a lungul timpului. În 1850, Petre Poni, cunoscutul savant român stabilește că în compoziția izvoarelor se găsesc însemnate cantități de sodiu, clor, magneziu, calciu, fier, potasiu, iod, brom. Doctorul Stenner, după alți șase ani, constata că „bolele ce erau combătute cu succes prin întrebuințarea externă, mai cu osebire (băi), sunt: poala albă, guturaiu încuibat, umflătura ghindurilor și alte bole scrofuloase precum reumatismul cronic, pete, pecingine, noduri, beșicuțe, bube, limbrici, trânji și felurite patimi nervoase”.
În capitolul al doilea se face vorbire despre capacitatea economică și socială, baza fiind agricultura și în special creșterea animalelor.
Elementele de ordin cultural, religios, etnografic, personalități ale satului sunt reliefate cu prisosință în capitolul al treilea.
În prezent Stațiunea Bălțătești oferă servicii pentru vindecarea „boalelor” menționate mai sus tuturor celor ce au dureri. Să nu aveți nevoie, dar, dacă e cazul, găsiți aici o oază de verdeață, liniște și ameliorare!
Ilie ALEXANDRU
