Ideea realizării acestui material a apărut în urma unei întâlniri la Tulgheș a tuturor celor trei autori, în primăvara anului 2010. Atunci am hotărât să urmărim perioada de înflorire a două plante ocrotite și să le fotografiem, pentru că, până în prezent, după știința noastră, nu a mai realizat nimeni acest demers.
Astfel, în ziua de 5 iulie 2010, deși nu eram siguri că vremea ne va ajuta, împreună cu specialiști de la Ocolul silvic Tulgheș (ing. silvic Țepeș Radu, tehn. silvic Zorgel Ianos și pădurarul Cheșa Liviu) și cu Dl. Prof. de limba engleză Moldovan Ovidiu – mare iubitor al muntelui, am plecat în Munții Tulgheșului din cadrul Munților Bistriței, pe versantul cu expoziție sudică, spre vf. Piatra Runcului (1215 m) în jurul căruia, în anii `30 ai secolului trecut s-a stabilit o arie protejată de 14 ha (vezi harta), la o altitudine relativă de aproape 600 m față de valea Bistricioarei la confluența cu Putna (1100 – 1200 m altitudine absolută).
Surpriza mare a apărut chiar în timpul documentării, pentru că, din start, denumirea atribuită în anii ’30 (probabil de către Prof. univ. Dr. Al. Borza și alți specialiști) a fost greșită, din lipsă de suport cartografic sau din informare greșită de la autoritățile timpului, atribuindu-se denumirea de Rezervația “Pietrele Roșii – Tulgheș”, în loc de “Piatra Runcului – Tulgheș”. În anii ’70 ai aceluiași secol exista o tablă scrisă cu unele date informative, sub egida Academiei Române, care era montată pe stejarul situat în colțul cimitirului ortodox, spre pârâu.
În legătură cu denumirea incorectă, presupunem și varianta că aceasta a fost tradusă din hărți ale Imperiului Austro – Ungar scrise în limba maghiară, unde „Piatra Runcului” apare cu denumirea „Vérés Kö” (în traducere liberă – „Piatra Roșie”).
Chiar dacă au trecut circa 80 de ani sau mai mult de la acest moment, facem cuvenita rectificare din dorința ca măcar pe viitor, denumirea atribuită rezervației să fie corectă și să corespundă realității din teren.
Piatra Runcului reprezintă, de fapt, un olistolit calcaros prins în masa de wildfliș de vârstă barremian-apțiană, ce formează o parte din „sedimentarul bucovinic” al Munților Bistriței și Hăghimaș. Masa de wildfliș stă pe dolomite și calcare de vârstă triasică, cele două litofaciesuri formând, de fapt, umplutura unui sinclinal (parte din „sinclinalul marginal extern”). Întreaga masă sedimentară este suportată de cristalinul mezometamorfic de Hăghimaș (micașisturi, gnaise etc). Acest olistolit calcaros se impune în relief ca o stâncă impunătoare, dominantă și cu altitudinea maximă (1215 m) din cadrul masivului Runcul, în timp ce dolomitele și calcarele triasice au dat în relief o creastă bine exprimată, care „se desprinde” din stânca amintită pe direcția NV – SE, adică spre confluența Prisecani – Bistricioara. Cristalinul se întâlnește, de regulă, la baza muntelui, adică spre margini.
Masivul este bine împădurit, în general cu pădure de amestec (molid, brad, fag), dar apar bine reprezentate și alte specii. De exemplu, la baza muntelui pe versantul sudic, se păstrează o pădure relictă de stejar pedunculat (Qvercus robur), favorizată de expunerea însorită dar și de substratul luto-argilos format prin acumulare coluvială.
Mai sus, pe același versant, substratul este alcătuit exclusiv din grohotiș de calcar provenit prin rostogolire din creasta de care aminteam anterior, și care a fost fixat la un moment dat prin plantație de pini. În anii 1994 – 1996, pinii însă s-au uscat (neștiindu-se nici în prezent cauza), iar molidul a fost specia care, practic, „a salvat situația”. Panta s-a împădurit în mod natural cu această specie care, actualmente, fixează foarte bine terenul.
Rezervația botanică la care ne referim ocupă, așa cum aminteam, o suprafață de numai 14 ha în zona culminantă a muntelui Runcu. Ea a fost declarată pentru protejarea a două specii ierboase care vegetează foarte bine aici: Astragalus römeri (Cosaci) și Hieracium pojoritense (Vulturică).
Conform lui T. Opriș (1990), Astragalus römeri este un cosaci endemic, întâlnit și în zona Cheilor Bicazului (munții Ghilcoș și Suhardu), fiind înrudit cu Astragalus pseudopurpureus (cosaci bicăjeni), acesta din urmă – un endemit caracteristic în special Cheilor Bicazului. Se deosebește însă de acesta prin statura sa mult mai înaltă, prin tulpinile rigide și aspru-păroase care poartă frunze cu cinci perechi de foliole mai late, cu vârf țepos și un capitul de flori lunguieț. Acest cosaci iubește stâncile și grohotișurile de calcar pe care le găsește, așa cum aminteam, și pe Piatra Runcului.
Însoțitoarea fidelă a celor două neamuri de cosaci, cu care formează un grup de endemisme cu areal restrâns, specifice Carpaților Orientali, este vulturica de la Pojorâta (Hieracium Pojoritense), o composită cu flori galbene și cu o bogată rozetă de frunze dințate, iubitoare a coastelor stâncoase și înierbate. Și aceasta crește cu precădere în Cheile Bicazului, dar se întâlnește și aici, ca și la Piatra cu Apă din Ceahlău sau în locul de unde și-a luat numele – la Pojorâta.
Traseul educativ propus de noi pornește din și se termină în satul Tulgheș, frumoasă așezare montană dezvoltată la confluența Bistricioarei cu Putna – cel mai mare afluent al acesteia.
Se pornește din apropierea acestei confluențe (cota 642 m), pe ulița de la „Logăre”, situată spre Poiana Veche, lângă pensiunea „Casa Blanca”, apoi pe lângă ruinele fortificației austriece de la sfârșitul secolului XVIII – începutul secolului XIX (din care se mai pot observa doar părți din ziduri, și acelea înierbate). Traseul continuă spre nord, pe Jgheabul Poligonului (unde, până în 1989 exista amenajat un poligon de tragere pentru gărzile patriotice). Se ajunge la un drum de TAF pe care se merge spre est în pantă nu prea mare, până în cumpăna de ape dintre Bistricioara și Prisecani. De aici, se deschide o perspectivă frumoasă asupra culmilor care înconjoară Tulgheșul, inclusiv asupra muntelui Ceahlău în toată splendoarea sa.
Traseul merge, în continuare, pe cumpăna de ape, aproximativ spre vest, lăsând în dreapte Piatra Găinii și se ajunge în poiana de la baza Vârfului Piatra Runcului, la aproximativ 1050 m. Urcarea spre vârful propriu – zis se poate face prin partea stângă iar apoi prin spate, până sus.
La coborâre, se urmează culmea Dumbrăvanu, iar apoi spre Jgheabul Mare, pe drum de TAF, cu mențiunea că în ultima porțiune panta este destul de abruptă, iar drumul – „brăzdat” de ape. Se ajunge la bazinul de captare a apei pentru satul Tulgheș, iar apoi spre ulița cimitirului ortodox, în Poiana Nouă.
Durata la urcare este de aproximativ 1,5 – 2 ore iar la coborâre – de 1 – 1,5 ore. Drum bun!
Cătălina SĂNDULACHE, Dumitru UNGUREANU, Iulian SĂNDULACHE
BIBLIOGRAFIE
Călinescu, R., et. al., 1969, Biogeografia României, Ed. Științifică, București.
Grasu, C., Catană, C., Turculeț, I., Niță, Marilena, 1995, Petrografia mezozoicului din „Sinclinalul marginal extern”, Ed. Academiei Române, București.
Opriș, T., 1990, Plante unice în peisajul românesc, Ed. Sport – Turism, București.
Săndulache. I., 2007, Relieful bazinului hidrografic Bistricioara, Ed. Universitară, București.
*** 1983, Geografia României vol. I – geografia fizică, Ed. Academiei, București.
Ideea realizării acestui material a apărut în urma unei întâlniri la Tulgheș a tuturor celor trei autori, în primăvara anului 2010. Atunci am horărât să urmărim perioada de înflorire a două plante ocrotite și să le fotografiem, pentru că, până în prezent, după știința noastră, nu a mai realizat nimeni acest demers.
Astfel, în ziua de 5 iulie 2010, deși nu eram siguri că vremea ne va ajuta, împreună cu specialiști de la Ocolul silvic Tulgheș (ing. silvic Țepeș Radu, tehn. silvic Zorgel Ianos și pădurarul Cheșa Liviu) și cu Dl. Prof. de limba engleză Moldovan Ovidiu – mare iubitor al muntelui, am plecat în Munții Tulgheșului din cadrul Munților Bistriței, pe versantul cu expoziție sudică, spre vf. Piatra Runcului (1215 m) în jurul căruia, în anii `30 ai secolului trecut s-a stabilit o arie protejată de 14 ha (vezi harta), la o altitudine relativă de aproape 600 m față de valea Bistricioarei la confluența cu Putna (1100 – 1200 m altitudine absolută).
Surpriza mare a apărut chiar în timpul documentării, pentru că, din start, denumirea atribuită în anii ’30 (probabil de către Prof. univ. Dr. Al. Borza și alți specialiști) a fost greșită, din lipsă de suport cartografic sau din informare greșită de la autoritățile timpului, atribuindu-se denumirea de Rezervația “Pietrele Roșii – Tulgheș”, în loc de “Piatra Runcului – Tulgheș”. În anii ’70 ai aceluiași secol exista o tablă scrisă cu unele date informative, sub egida Academiei Române, care era montată pe stejarul situat în colțul cimitirului ortodox, spre pârâu.
În legătură cu denumirea incorectă, presupunem și varianta că aceasta a fost tradusă din hărți ale Imperiului Austro – Ungar scrise în limba maghiară, unde „Piatra Runcului” apare cu denumirea „Vérés Kö” (în traducere liberă – „Piatra Roșie”).
Chiar dacă au trecut circa 80 de ani sau mai mult de la acest moment, facem cuvenita rectificare din dorința ca măcar pe viitor, denumirea atribuită rezervației să fie corectă și să corespundă realității din teren.
Piatra Runcului reprezintă, de fapt, un olistolit calcaros prins în masa de wildfliș de vârstă barremian-apțiană, ce formează o parte din „sedimentarul bucovinic” al Munților Bistriței și Hăghimaș. Masa de wildfliș stă pe dolomite și calcare de vârstă triasică, cele două litofaciesuri formând, de fapt, umplutura unui sinclinal (parte din „sinclinalul marginal extern”). Întreaga masă sedimentară este suportată de cristalinul mezometamorfic de Hăghimaș (micașisturi, gnaise etc). Acest olistolit calcaros se impune în relief ca o stâncă impunătoare, dominantă și cu altitudinea maximă (1215 m) din cadrul masivului Runcul, în timp ce dolomitele și calcarele triasice au dat în relief o creastă bine exprimată, care „se desprinde” din stânca amintită pe direcția NV – SE, adică spre confluența Prisecani – Bistricioara. Cristalinul se întâlnește, de regulă, la baza muntelui, adică spre margini.
Masivul este bine împădurit, în general cu pădure de amestec (molid, brad, fag), dar apar bine reprezentate și alte specii. De exemplu, la baza muntelui pe versantul sudic, se păstrează o pădure relictă de stejar pedunculat (Qvercus robur), favorizată de expunerea însorită dar și de substratul luto-argilos format prin acumulare coluvială.
Mai sus, pe același versant, substratul este alcătuit exclusiv din grohotiș de calcar provenit prin rostogolire din creasta de care aminteam anterior, și care a fost fixat la un moment dat prin plantație de pini. În anii 1994 – 1996, pinii însă s-au uscat (neștiindu-se nici în prezent cauza), iar molidul a fost specia care, practic, „a salvat situația”. Panta s-a împădurit în mod natural cu această specie care, actualmente, fixează foarte bine terenul.
Rezervația botanică la care ne referim ocupă, așa cum aminteam, o suprafață de numai 14 ha în zona culminantă a muntelui Runcu. Ea a fost declarată pentru protejarea a două specii ierboase care vegetează foarte bine aici: Astragalus römeri (Cosaci) și Hieracium pojoritense (Vulturică).
Conform lui T. Opriș (1990), Astragalus römeri este un cosaci endemic, întâlnit și în zona Cheilor Bicazului (munții Ghilcoș și Suhardu), fiind înrudit cu Astragalus pseudopurpureus (cosaci bicăjeni), acesta din urmă – un endemit caracteristic în special Cheilor Bicazului. Se deosebește însă de acesta prin statura sa mult mai înaltă, prin tulpinile rigide și aspru-păroase care poartă frunze cu cinci perechi de foliole mai late, cu vârf țepos și un capitul de flori lunguieț. Acest cosaci iubește stâncile și grohotișurile de calcar pe care le găsește, așa cum aminteam, și pe Piatra Runcului.
Însoțitoarea fidelă a celor două neamuri de cosaci, cu care formează un grup de endemisme cu areal restrâns, specifice Carpaților Orientali, este vulturica de la Pojorâta (Hieracium Pojoritense), o composită cu flori galbene și cu o bogată rozetă de frunze dințate, iubitoare a coastelor stâncoase și înierbate. Și aceasta crește cu precădere în Cheile Bicazului, dar se întâlnește și aici, ca și la Piatra cu Apă din Ceahlău sau în locul de unde și-a luat numele – la Pojorâta.
Traseul educativ propus de noi pornește din și se termină în satul Tulgheș, frumoasă așezare montană dezvoltată la confluența Bistricioarei cu Putna – cel mai mare afluent al acesteia.
Se pornește din apropierea acestei confluențe (cota 642 m), pe ulița de la „Logăre”, situată spre Poiana Veche, lângă pensiunea „Casa Blanca”, apoi pe lângă ruinele fortificației austriece de la sfârșitul secolului XVIII – începutul secolului XIX (din care se mai pot observa doar părți din ziduri, și acelea înierbate). Traseul continuă spre nord, pe Jgheabul Poligonului (unde, până în 1989 exista amenajat un poligon de tragere pentru gărzile patriotice). Se ajunge la un drum de TAF pe care se merge spre est în pantă nu prea mare, până în cumpăna de ape dintre Bistricioara și Prisecani. De aici, se deschide o perspectivă frumoasă asupra culmilor care înconjoară Tulgheșul, inclusiv asupra muntelui Ceahlău în toată splendoarea sa.
Traseul merge, în continuare, pe cumpăna de ape, aproximativ spre vest, lăsând în dreapte Piatra Găinii și se ajunge în poiana de la baza Vârfului Piatra Runcului, la aproximativ 1050 m. Urcarea spre vârful propriu – zis se poate face prin partea stângă iar apoi prin spate, până sus.
La coborâre, se urmează culmea Dumbrăvanu, iar apoi spre Jgheabul Mare, pe drum de TAF, cu mențiunea că în ultima porțiune panta este destul de abruptă, iar drumul – „brăzdat” de ape. Se ajunge la bazinul de captare a apei pentru satul Tulgheș, iar apoi spre ulița cimitirului ortodox, în Poiana Nouă.
Durata la urcare este de aproximativ 1,5 – 2 ore iar la coborâre – de 1 – 1,5 ore. Drum bun!
Cătălina SĂNDULACHE, Dumitru UNGUREANU, Iulian SĂNDULACHE
BIBLIOGRAFIE
Călinescu, R., et. al., 1969, Biogeografia României, Ed. Științifică, București.
Grasu, C., Catană, C., Turculeț, I., Niță, Marilena, 1995, Petrografia mezozoicului din „Sinclinalul marginal extern”, Ed. Academiei Române, București.
Opriș, T., 1990, Plante unice în peisajul românesc, Ed. Sport – Turism, București.
Săndulache. I., 2007, Relieful bazinului hidrografic Bistricioara, Ed. Universitară, București.
*** 1983, Geografia României vol. I – geografia fizică, Ed. Academiei, București.
