Deşi puţin cunoscut de turiştii români, mult mai puţin celebru decât Ceahlăul – situat la numai 20 de km spre SE, muntele Budacu întrece cu cei 1859 m ai săi, în înălţime şi în masivitate numeroase unităţi montane din ţară, mult mai căutate de amatorii de drumeţii: Rarăul (1651 m), Giumalăul (1857 m), Hăşmaşu Mare (1793 m), Semenic (1446 m), Trascău (1281 m), şi lista ar putea continua.
Budacul este cel mai înalt şi mai impunător masiv din Munţii Bistriţei (unitate încadrată la nord şi est de râul Bistriţa, la sud – de Bistricioara iar la vest – de culoarul depresionar Bilbor – Drăgoiasa – Şaru Dornei), fiind localizat în jumătatea sudică a acestora, între sălbaticele văi ale Negrei Broştenilor (la nord) şi Borcăi (sud).
Dată fiind alcătuirea sa exclusiv din roci metamorfice (filite, amfibolite, cuarţite, şisturi sericito – cloritoase, micaşisturi), aspectul general al reliefului este acela de cupole, de spinări rotunjite; versanţii au profil convex, văile sunt adânci, sălbatice şi întunecoase, înguste la bază şi larg evazate spre partea superioară; excepţie de la acest aspect general face numai muntele Slopăţul (1694 m) – o creastă zveltă cu pante repezi, orientată nord – sud, întocmai ca şi bara de gnaise porfiroide din care este alcătuit.
Nucleul central îl formează munţii Budacu (1859 m) şi Între Borci (1830 m), din care se desprind în toate direcţiile culmi mai prelungi (spre nord şi sud) sau mai scurte (spre est şi vest), pe care există în general poteci ciobăneşti.
În proporţie de peste 85% masivul Budacu este împădurit, specia net dominantă fiind molidul (Picea abies) care, local, mai jos de 1100 m, se asociază cu bradul (Abies alba) dar şi cu unele foioase (paltinul de munte – Acer pseudoplatanus, mesteacănul – Betula pendula, fagul – Fagus silvatica, teiul pucios – Tilia cordata, scoruşul – Sorbus aucuparia).
În parterul pădurilor, dar mai ales în rarişti şi parchete de pădure cresc zmeurul, murul, alunul, mult apreciate pentru fructele lor (semințele, în cazul alunului). La peste 1700 m, locul pădurilor uneori falnice, alteori dese și întunecoase este luat de tufărişurile şi ierburile care formează aici etajul subalpin: ienupăr (Juniperus communis), afin (Vaccinium myrtillus), merişor (Vaccinium vitis – idaea), diverse specii de muşchi (Sphagnum sp.).
Dintre ierburile cu flori din zonă care, în general, apar la toate altitudinile, trebuie amintite: clopoţeii (Campanula sp.), garofiţele (Dianthus sp.), bulbucii (Trollius europaeus), Centaurea sp., Polygonum sp., piciorul cocoşului (Ranunculus sp.), brânduşele de toamnă sau de primăvară (Crocus sp.), ciuboţica cucului (Primula officinalis), genţienele sau ghinţura (Genţiana sp.), diverse orhidee.
Pădurile întunecoase ale Budacului sunt populate cu specii de animale cu valoare mare cinegetică şi ştiinţifică precum ursul brun, cerbul carpatin, râsul, lupul, cocoşul de munte, dar şi de jderi, veveriţe, mistreţi. În apele repezi trăiesc peşti precum păstrăvul indigen, zglăvocul, mai rar lostriţa. Dintre reptile merită amintite diverse şopârle, vipera comună (Vipera berus) iar dintre amfibieni – salamandra (Salamandra salamandra).
Valoarea turistică a masivului constă în primul rând în frumuseţea şi unicitatea peisajului. Dată fiind altitudinea mare, zona subalpină înaltă se constituie într-un loc de belvedere excepţional. De aici pot fi admirate în zilele obişnuite de vară masivele înconjurătoare: Grinţieşul Broştenilor, 1734 m, Bivolu – Hălăuca, 1530 m, Grinţieşul Mare, 1756 m, Comarnicul, 1519 m, Bâtca Arsurilor, 1384 m, Harlagia, 1587 m şi chiar cele ceva mai îndepărate precum Ceahlăul, Călimanii sau Rarăul. În zilele cu atmosferă foarte transparentă, însă, (mai ales iarna), de aici pot fi văzute multe masive mai îndepărtate ale Carpaţilor Orientali (Rodnei, Maramureşului, Obcinele Bucovinei, Hăşmaşu Mare, Gurghiu, Harghita, Tarcău etc.) acestea încântând privirea cu linia nehotărâtă şi întotdeauna albastră a culmilor (apreciem că, în astfel de zile limpezi se văd de pe Budacu cel puţin 60 % din masivele Carpaţilor Orientali).
Căile de acces cele mai lesnicioase spre zona înaltă sunt dinspre valea Neagra Broştenilor – pe afluenţii acesteia Ortoiţa şi Cristişorul şi dinspre valea Borcăi (cu afluentul ei Borcuţa) dar se poate ajunge relativ uşor şi dinspre sud, pornind din valea Bistricioarei şi afluenţii acesteia Valea Seacă şi Muncelul.
Recomandăm celor îndrăgostiţi de munte să se intereseze cu o zi – două înainte de ascensiune despre traseul pe care îl vor urma şi despre starea acestuia de la localnici, pădurari, lucrătorii forestieri, primăriile de la Borca sau Broşteni, întrucât puţinele marcaje turistice realizate în anii ’70 ai secolului trecut s-au deteriorat, ca şi multe dintre potecile pastorale sau drumurile forestiere din zonă. Îi sfătuim, de asemenea, pe potenţialii turişti ai acestei regiuni să se doteze cu hărţi topografice ale zonei la scară cât mai mare sau cu imagini din satelit disponibile acum pe Internet, pe care să traseze itinerariul ce va fi urmat. Un alt sfat este ca excursia să fie făcută în doi – trei cel puţin, nicidecum solitar, dată fiind absenţa serviciului “Salvamont” în zonă. Ideală este, mai ales vara, ascensiunea cu cortul, în zona înaltă fiind numeroase izvoare (în munții alcătuiți din roci metamorfice, în general sunt izvoare și la altitudini mari).
Iulian SĂNDULACHE
