Bătrânii care au călătorit pe vremuri cu pluta pe Bistrița, își mai aduc aminte, poate, că majoritatea buștenilor din plute aveau niște crestături laterale, în partea groasă a acestora, imediat după olăritură. Erau realizate cu toporul și semănau cu unele litere ale alfabetului. Aceste crestături au fost sesizate prima dată pe buștenii plutelor și de aici denumirea lor ca fiind o scriere sau alfabet secret al plutașilor de pe Bistrița.
De pe internet am aflat că prima persoană care a scris un articol cu acest subiect în 1880 a fost omul de cultură ieșean T. Burada, cel care a descoperit ceramica pictată de tip neolitic Cucuteni, iar N. Densușianu a inserat și comentat această scriere în celebra sa lucrare „Dacia Preistorică”.
În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, când comerțul cu lemne a cunoscut o dezvoltare extraordinara, plutăritul pe Bistrița ca mijloc de transport al lemnului s-a dezvoltat corespunzător. Plutele au devenit un mijloc de transport nu numai pentru oamenii din satele riverane ci și pentru alții, mulți oameni de cultură, care au fost atrași ca un magnet de acest exotic mijloc de transport, efectuând superbe excursii cu pluta pe Bistrița de la Dorna până la Piatra Neamț. Este suficient să-i amintesc doar pe N. Iorga, M. Sadoveanu, C. Hogaș și de ce nu, pe I. Creangă. Dacă pe unii i-au impresionat peisajele magnifice, istoria și originea localităților, alții au reținut crestăturile de pe buștenii plutelor, punându-și întrebarea ce reprezintă acestea. Au întrebat plutașii despre ele, dar aceștia nu au știut, sau au afirmat că ei și-au însemnat buștenii, pentru a-i recunoaște în cazul în care pluta lor s-ar sparge le închisori. Oricum răspunsurile nu i-au mulțumit.
Eu însă am descoperit originea și semnificația acestor crestături acum aproape optzeci de ani, care nu au nici o legătură cu plutele. Se petrecea în secetoasa și deosebit de geroasa iarnă a anilor 1946-1947. Foametea făcea ravagii în Moldova. Tinerii plecau din sate cu zecile, în trenurile „Foamea” în Banat, unde nu fusese secetă și se mai găseau de ale gurii. În familie nu făceam foame, dar nici nu trăiam în buiestru. Terminasem cele patru clase primare, deoarece mama m-a dat la școala la șase ani, caz mai rar atunci. Mama, vaduvă, analfabetă, cu cinci copii de crescut, toți minori, trebuia să se îngrijească de noi, în vremuri deosebit de grele, război, secetă, foamete, plata datoriilor de război de la care familia mea nu a fost scutită.
Nu pentru a echilibra bugetul familiei, ci pentru a mă obișnui cu greutățile vieții, mi-a găsit un „giob” la măsură. Era o fază de lucru care se desfășura în ultima decadă a lunii, perioada în care muncitorii forestieri predau gestionarului de parchet lemnul fasonat în acea lună. La operație participau și trei copii, de obicei rude apropiate ale gestionarului parchetului, eu nefăcând parte din această categorie, cu consecințele de rigoare. Primul copil era cel de la metro compas, care măsura lungimea buștenilor fasonați, al II-le era cu clupa, care măsura grosimea, iar al III-lea, cel cu roata, ștanța cu instrumentul respectiv numărul de inventar al bușteanului. Eu eram fericitul de la metru compas, care trebuia să măsor lungimea fiecărui buștean, obligatoriu începând de la tulpină până la vârf, apoi înapoi până la jumătatea lungimii.
Cu acest prilej eu am observat că imediat ce dobora un brad de 40 de m lungime, unul din muncitori cresta cu toporul pe partea laterală a acestuia, niște semene care se asemănau cu unele litere ale alfabetului latin, de tipul A,V,W,X,M,K,Y, dar și altele mai complicate. Crestăturile aveau lungimea cât gura toporului, de cca 12 cm, adâncimea de 1 – 1,5 cm și cam aceeași lățime de 1,5 cm. Normal, am întrebat muncitorul ce reprezintă acele crestături și mi se răspundea: este ferul meu (pronunțat cerul), care arată că eu am doborât și fasonat acel catarg și nu altcineva, deci eu trebuie să primesc banii pentru munca prestată. Bine, am întrebat eu din nou, de ce atâta grabă să vă înserați ferul și de ce n-o faceți după ce ați terminat treaba, adică după ce ați terminat de fasonat (cepuit și cojit scoarța)? Iată de ce, măi copile! Tu vezi că acest catarg a crescut pe o pantă a muntelui foarte înclinată. Numai pentru a-l doborî, noi doi am depus eforturi epuizante timp de aproape două ore.
În treacăt amintesc că în prezent cu ajutorul drujbei (ferăstrău mecanic) operația se realizează de către o singură persoană, în câteva minute, fără nici un efort fizic deosebit. Se poate întâmpla ca în timp ce noi suntem spre sfârșitul fasonatului, când tăiem ultimile crengi pe partea inferioara, catargul să plece singur la vale, prinde o viteza foarte mare, întâlneşte în cale o cioată, pe care dacă nu o dislocă, o ocolește datorită olăriturii (formei rotunjite) a botului, dar cu acest prilej își schimbă și direcția de deplasare, o ia de-a curmezișul coastei, intră în parcela echipei vecine, își încetinește viteza, se oprește, sau se îndreaptă din nou la vale și se oprește în vale, dar nu în parcela noastră, ci a vecinilor.
Bucuroși că i-a procopsit Dumnezeu cu un catarg aproape gata fasonat, pentru care ei ar fi trebuit să ostenească aproape o jumătate de zi și-ar fi inclus imediat ferul lor pe catarg, iar la sfârșitul lunii l-ar fi predat gestionarului de parchet ca fiind fasonat de ei și ar fi primit plata cuvenită. Ori dacă avea deja ferul celui care l-a doborât, ei nu-l mai puteau șterge, că s-ar fi văzut de la o poștă. Cei cărora catargul aproape gata fasonat le-a plecat de sub nas, îl urmăreau unde s-a oprit, într-o dimineața sau seara îl terminau de fasonat, iar la sfârșitul lunii îl predau gestionarului de parchet, chiar dacă nu se afla în parcele lor, ci a vecinilor. Deci acele crestături de pe buștenii plutelor, luate de unii drept scriere sau alfabet al plutașilor, au fost inventate de către muncitorii forestieri, nu de către plutași, nu arătau proprietatea buștenilor, ci doar cine i-a fasonat, aveau o valabilitate efemeră, de două – trei săptămâni, până când bușteanul respectiv era predate gestionarului de parchet, după care își pierdea orice importanță.
Odată fasonați buștenii cu crestăturile pe ei rămâneau până iarna în parchet, se uscau, apoi erau corhăniți până la un drum forestier, de unde erau transportați cu sanciul tras de cai până la malul Bistriței, sau al unui afluent plutibil al acesteia, erau stivuiți în mari stive și așteptau venirea primăverii, când legați în plute plecau pe lungul drum al apelor spre beneficiari. În plute crestăturile au fost descoperite de către turiștii curioși, aceștia întrebau plutașii ce reprezintă, plutașii nu cunoșteau originea lor și dădeau răspunsuri evazive. Nemulțumiți de răspunsurile plutașilor, pasagerii cu imaginație foarte bogată inventau cele mai năstrușnice origini și funcții ale acestor crestături, iar rezultatul este scrierea sau alfabetul plutașilor de pe Bistrița, un deliciu al cercetătorilor de pe internet.
Acum, în perioada internetului, când informația îți intră în casă prin sârma de sticlă, te copleșește, oricine are un laptop și știe cât de cât să-l folosească, își permite să-și lanseze pe internet neroziile fără ca cineva să-l poată întreba de sănătate, cum își permite asta.
Numai așa se explică faptul că unii „cercetători” de pe internet afirmă că scrierea plutașilor este foarte veche, contemporană cu tăblițele de la Tărtăria, cu tăblițele de la Vadul Rău, anterioare scrierii din Sumer, că a fost folosită de către agatârși, strămoșii dacilor, apoi de la români au preluat-o secuii, în scrierea lor. Aceeași cercetători afirmă că locuitorilor Simeriei noastre li s-a cam urât cu binele de la noi, au plecat haihui în lume, luând cu ei și scrierea, au ajuns în Mesopotamia, unde au creat statul Sumer și scrierea sumeriană. Deci eu, ca fost plutaș pe Bistrița, cu mare, mare regret, trebuie să recunosc, după cum reiese din tot ce am afirmat mai înainte, că nu a existat o scriere sau alfabet special al plutașilor, că nu plutașii au creat acele crestături, ci muncitorii forestieri, cu un scop precis, de a arăta cine a doborât acel copac, că plutașii dacă aveau ceva de comunicat o făceau prin viu grai, nu printr-o scriere secretă, că pluta a fost doar locul unde aceste crestături au fost sesizate de către turiștii curioși.
Constantin COJOCARU ȚUIAC, fost plutaș pe Bistrița
