Portul popular românesc. Studiu de caz: Grinţieş (I).

Izvoare istorice.  Mărturie a trecutului și a legăturii noastre cu înaintașii, componentele costumului tradițional românesc rămân vestigii de netăgăduit. Prin ele ne justificăm vizual obârșia istorică și în același timp, individualitatea ca neam, comparativ cu celelalte popoare ce ne înconjoară. Pentru poporul român aceste obiecte reprezintă neprețuite și în același timp precise documente. Istoria portului popular românesc este împletită în mod organic cu viața și istoria poporului român. Există foarte vechi mărturii iconografice ale felului de a se îmbrăca al oamenilor din spațiul românesc. Dar cele mai grăitoare sunt monumentele de la Adamclisi ridicat de împăratul Traian după cucerirea dacilor, precum și binecunoscuta Columnă a lui Traian.

Portul dacic, bărbătesc și femeiesc, este clar. În cazul bărbaților-căciula țuguiată, cămașa cu despicătură în părți de la coapsă în jos (pentru mai multă mobilitate), ițari strâmți sau încrețiți, cioareci, curea, glugă, un fel de suman și opinci. În ce privește portul femeiesc, avem două variante. Una care apare pe reliefurile monumentului de la Adamclisi și cealaltă de pe Columna lui Traian.

Varianta Adamclisi se caracterizează prin mai puține piese: cămașă și fotă. Cămașa atrage atrage atenția în mod special prin încrețul de la gât,același ca în cazul iei tradiționale românești. Croiala acestei cămăși este specifică dacilor și ilirilor și necunoscută altor popoare contemporane lor. A doua piesă, fota, apare înfășurată în jurul corpului la fel cum se poartă astăzi în zona Moldovei.

A doua variantă, înfățișată pe reliefurile Columnei lui Traian, este complexă. Năframa este legată la fel ca broboada de astăzi din unele zone etnografice, iar la ie se poate observa lesne altița precum și mâneca răsucită, elemente prezente în portul popular femeiesc din țara noastră. Structura fundamentală a costumului dacic o vom regăsi mereu de-a lungul și de-a latul țării, detaliile de croi, materiale folosite sau ornamentaţia, reamintind fără încetare obârșia portului popular românesc.

Materia primă este cea pe care înaintașii au avut-o mereu la îndemână – lână, piei de animale, țesături simple sau mai complexe din fibre animale și vegetale – in, cânepă. O caracteristică a portului din zona noastră este păstarea culorii albe a țesăturilor, obicei datorat probabil tradiției dacice străvechi.

Cămășile femeiești sau bărbătești, ițarii, cioarecii, dar și vestele, pieptarele, obielele groase din lână sau cânepă, cojoacele și glugile, toate păstrau albul natural ca fiind predominant, impresia produsă de acest popor îmbrăcat în alb fiind una de calm, putere, curăție fizică și morală. Croiul prezintă aceeași unitate pe tot cuprinsul țării.

Legea de bază a croiului portului popular românesc este tăietura în foi drepte, fără răscroituri. Se folosește tăietura simplă, sau ruperea pe fir, pentru o folosire integrală a tuturor bucăților rezultate. Aceasta presupunea desigur o cunoaștere temeinică a liniilor de croi pentru ca economia de materie primă să nu fie în dauna aspectului estetic.

Rezultatul – producerea unor piese practice și frumoase în același timp, rodul unei îndelungi tradiții transmise din generație în generație. Ornamentația în cazul costumului popular românesc se caracterizează printr-o concepție unitară extraordinară. În ce privește compoziția și distribuirea în ansamblul costumului surprinde dispoziția ei foarte măsurată, tinzând la stabilitate unui echilibru perfect al valorilor decorative.

Ornamentele sunt plasate în câmpuri bine delimitate subliniind astfel liniile croiului și conferind costumului un aspect sculptural. Fondul rămâne predominant prin albul curat ce dă costumului românesc un caracter distinctiv.

Ornamentația principală este localizată în zona gâtului, umerilor, mâinilor, pieptului și poalelor, zonele vizibile și ferite de uzură prin contactul cu alte piese de vestimentație.

Motivele decorative sunt în marea lor majoritate geometrice dispuse după regula repetiției. Punctele de cusătură sunt variate dar predomină punctul în cruce și punctul peste fir. Celelalte fiind utilizate doar pentru a accentua anumite aspecte.

Coloritul este în general caracterizat de o anumită sobrietate. Ca centru de greutate rămâne albul natural,înscris în culori închise ca negrul, roșul închis,brunul,și accentuat din loc în loc de culori foarte vii – roșu aprins, galben, verde, albastru și uneori liliachiu. Culorile de bază pe lângă alb, rămân însă negrul și roșul.

Componența costumului popular românesc

În componenta costumului femeiesc intră următoarele piese, aceleaşi ca structură în toată România: cămaşa lungă de pînză, compusă din ciupag” sau „ie” sau stanii” şi poale; de la talie în jos se îmbracă una sau două piese (fotă, vâlnic, catrință, peşteman, opreg) care sunt mai totdeauna țesute din lână şi ornamentate cu alesături în război: aceste piese sunt prinse în talie şi legate peste mijloc cu brâu şi bete; capul femeii măritate este învelit în ştergar, iar sub acesta părul este prins în diverse feluri, fiind susținut de un tulpan sau o bonetă: în anotimpuri reci femeia poartă cojoc, pieptar, suman: în picioare se purtau înainte obiele şi opinci care au fost înlocuite mai târziu cu cizme, ghete înalte sau pantofi.

Componența costumului bărbătesc este şi mai simplă şi mai unitară decât cea a costumului femeiesc, supus fiind mai puțin proceselor de transformare, fără îndoială mai active în câmpul gustului femeiesc. Piesele din care se compune costumul bărbătesc sunt: cămaşa lungă, peste genunchi sau deasupra genunchilor: pantalonii de diferite tipuri: cioareci, nădragi, izmene, ițari, bernevici: mijlocul este încins cu brâu sau curea; opincile şi obielele de uz general în trecut au început a fi înlocuite încă în secolul al XIX-lea cu cizme, ghete; la vreme rece se poartă, ca și la femei, pieptare de blană, veste, cojoace, sumane: pe cap, căciuli sau pălării.

(Va urma).

Marius Cătălin POPOVICI