„Pușca și cureaua lată
Ce bărbat eram o dată”.
Continuarea acestor versuri este cunoscută de marea majoritate dintre noi. Chimirul, curelele, brâul și bârnețile, alături de celelalte articole vestimentare întregeau portul bărbătesc și femeiesc de odinioară. Studii etnografice întreprinse asupra culturii iliro-trace confirmă prezența lor în portul ilirilor și al dacilor.
Cingătorile au fost pictate pe frescele mănăstirilor medievale ca de exemplu la Voroneț (1488), odată cu frumosul port popular moldovenesc. O clasificare a cingătorilor moldovenești, studiate sub aspect morfologic, grupează după materia primă astfel: cingători de piele și de lână.
Chimirele și curelele erau confecționate din piele, iar brâiele și bârnețele erau din lână. Din punct de vedere decorativ aceste accesorii puteau fi neornamentate pentru zilele de lucru și decorate pentru zilele de sărbătoare. Chimirele -curele late din piele se găseau atât în orașe cât și în atelierele de creație ale micilor meșteșugari ai satelor, tehnica de lucru se făcea prin presarea motivelor alese cu ajutorul unor matrițe din metal, în general motive naționale cel mai des fiind „ghiocelul”. Alături de chimir se mai foloseau brâie sau frânghii de lână. În afară de ornamente chimirele mai aveau niște buzunare în care se păstrau banii, câte o lulea, o năframă albă de decor sau ca amuletă, cu toate că banii se mai țineau și în pungi de piele. Lățimea lor era de circa 30 centimetri și se încheiau în 2, 3, 4 cătărămi.
Cea mai frumoasă descriere a acestei piese de port ne-a rămas de la Dimitri Dan: „Mijlocul și-l încing bărbații în curele late roșii sau albe, cumpărate din oraș, sau cu brîie din lânețuri țesute în casă. În curea sau brâu, bărbații poartă tutunul, luleaua și un cuțit cu plăsele de metal galben sau de os (cerb). Cuțitul atârna de o curea sau „lănțujel ” legat de curea sau brâu. În curea sau brâu, se poartă o pungă din piele de oaie sau de junct negru, cu baieră tot din piele. În pungă se țin banii atât de hârtie cât și monedele metalice. Dinainte în curea mai poartă bărbații o năframă, care o poartă și flăcăii dinapoi la curelușă.”
Brâul se mai folosea și-n scopuri magice, fetele crezând că acest obiect vestimentar le-ar putea juta să-și viseze ursitul:
„Brâu, brâușorul meu,
Arată-mi pe ursitul meu,
Care-i dat de Dumnezeu,
În vis să-l visez,
Aievea să-l văz.”
Acest ritual se făcea la sfârșitul unei zile de post, cele interesate se așezau la masă luând o singură îmbucătură pe care o puneau în brâu. Înainte de a se culca puneau brâul jos, făceau trei mătănii pe acesta și rosteau versurile de mai sus cu speranța că-și vor visa ursitorul…
Brâul se purta peste cămașă iar în funcție de lungimea lui se încingea corpul de 2-3 ori. Se țesea în patru ițe, cu o lățime de circa 10 cm și lung de 3,47 m. Culorile predominante erau: verde, albastru, alb, roșu deschis și galben. Ornamentele se executau la capătul ce venea deasupra din păr de lână „păr în păr”. De cele mai multe ori aceste piese vestimentare erau purtate atât de către barbați cât și de către femei.
Bârnețele erau cingători mai înguste decât brâiele. Aceste cingători se țeseau în două ițe și se alegeau cu degetele printre ițe diferite motive: cârligul ciobanului, ochiul și crucea etc. Acestea se mai țeseau și din strămătură colorată: roșu închis, negru, alb, verde, roz, albastru închis, portocaliu. Aveau o lungime de 3,72 m și late de 4,5 cm, iar altele erau lungi de 1,86 m și late de 3 cm. Se terminau cu „zdrențe” sau franjuri care atârnau pe sold. De obicei chingile bărbătești erau mai late cu modele pe orizontală. Motivul ce mai des întâlnit era „ ochiul și crucea”, fiind țesut în păr de lână colorată în galben, albastru, violet, roșu. Se bătea la țesut cu un „măișor”, adică pe vergică de lemn tare. Urzeala și bătătura era din lână roșie răsucită. Se țeseau în 2-4 ițe fără spată și se bătea cu un cuțit de lemn de circa 40 cm. cu mânere de lemn la capete. Florile se alegeau cu „rostul stricat”. Se luau câte trei fire pentru un punct. După fiecare fir ales se dădea un fir de lână roșie răsucită care era făcută ghem, pe care se puneau mărgele albe și se puneau pe margine în număr de trei la distanțe de 1 cm. motivele ornamentale constituie stilizări și geometrizări. În arta noastră populară copăcelul și păsările reprezintă pomul vieții/ motive des întâlnite. Pătratul înscris în rozetă este foarte interesant, iar în mijlocul pătratului apare motivul „miez de nucă” sau „cruce” își poartă simbolistica prin epoca bronzului la unele culturi străvechi amintindu-ne de cultul soarelui cu simbolul său discul sau roata.
Roxana GABOR TĂNASE
