La Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ a fost distribuită în mai multe spectacole: „Vara trecută la Ciulimsk”, „Nevestele vesele din Windsor”, „Trei surori”, „O noapte furtunoasă”, „Cei trei muschetari”, „Dulcea ipocrizie a bărbatului matur”, „Îmblânzirea scorpiei”. Aici a lucrat cu regizori precum Alexandru Tocilescu, Eduard Covali, Emil Mandric, Alexandru Dabija, Iulian Vişa.

Când s-a decis să se înscrie la Facultatea de Teatru, a beneficiat de susţinerea părinţilor, care au fost, însă, surprinși de alegerea fetei lor. „Când am intrat prima dată, erau șase locuri pe țară! Nu știu de ce, dar în perioada aia, toate fiicele de la cei care lucrau în Comitetul Central, toate voiau să se facă actrițe. Era o nebunie. Eu eram fiica nimănui, venită din fundul Moldovei… şi am picat prima sub linie…”, își amintește Virgina Rogin.

Chiar dacă nu a intrat la facultate, a reușit să joace la un teatru, tocmai în capătul celălalt al țării, la Oradea. „A venit directorul teatrului din Oradea și m-a întrebat dacă vreau să lucrez. Și m-am dus. Nu împlinisem 19 ani. Am dat un examen, m-au acceptat. Mi-au dat o cabină din teatru în care să locuiesc, unde erau zidurile sparte pentru că se renova și era un frig groaznic”, mai spune actrița cu origini în județul Neamț. Apoi a urmat cursurile Facultății de Teatru, Secția Actorie, din cadrul Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, la clasa profesorului Dem Rădulescu.

Valoarea artistică pe care a dovedit-o pe scândura pietreană a făcut ca Virginia Rogin să fie „ademenită” de instituții teatrale din București. Astfel, în anul 1981, s-a transferat la Teatrul „Ion Vasilescu”, iar ulterior (1987), la Teatrul „Giulești”, astăzi „Odeon”. În Capitală, a creat o serie de „măști” în spectacole precum: „Gaițele”, „Genocid sau ficatul meu e fără rost”, „Agnes, aleasa lui Dumnezeu”, „joi.megaJoy”, „Family Affairs”, Zița, din „O noapte furtunoasă”, alături de Florin Măcelaru (1979).

Actriţă completă, Virginia Rogin a făcut şi film, fiind distribuită de regizori precum Virgil Calotescu, Sergiu Nicolaescu, Dinu Cocea, Ion Cărmăzan, în filmele „Rețeaua S”, „Ultima noapte a singurătății”, „Lișca” , „Ecaterina Teodoroiu”, „Accident”, „François Villon”, „Buletin de București”.

În ceea ce urmează, vă propunem să o cunoaștem mai îndeaproape pe Virginia Rogin, printr-un dialog consemnat în decembrie 2023.

Fata de la poale de Ceahlău

– Copilăria și adolescența pregătesc și duc, firesc, către maturizare. Cum a fost la Dumneavoastră. Vorbiți-ne, vă rog, despre rădăcini, despre locul și oamenii care v-au pregătit pentru ceea ce a urmat.

– De la început pot spune că sunt foarte mândră de două lucruri din viața mea: locul de unde mă trag și zodia în care m-am născut. Sunt, ca zodie, scorpion (zodie foarte puternică și puțin influențată de alte zodii), și de loc din Buhalnița, comuna Hangu, de la poalele Ceahlăului. Sunt cele două caracteristici de bază ale mele, care m-au ajutat foarte mult în viață. Sunt mândră să afirm, de câte ori am ocazia, că sunt munteancă iar Ceahlăul străjuiește locul meu natal.

Copilăria mea s-a desfășurat, până pe la șase ani, până să se termine barajul de la Bicaz, la poale de munte. Apoi, și fiindcă tata era militar de carieră, ne-am mutat la Bacău. Acolo unde am făcut primii ani de școală și liceul. A fost vremea în care, fiindcă mama era foarte bolnavă și a tot stat prin spitale, am avut grijă de fratele meu mai mic, pentru care aproape că devenisem o a doua mamă. Am avut multe greutăți de înfruntat încă de mică. Mergeam la școală câte cinci-șase kilometri (dus și întors), cu fratele meu lângă mine (pe care, pentru că el era mic, avea vreo trei ani, îl țineam cu mine în bancă).

Vacanțele le petreceam la bunici. Cele de vară, la bunica maternă de la Buhalnița, cele de iarnă și primăvară, când era mai rece, la bunica de la Almaș. Pe Valea muntelui eram ocrotită, vara, și de unchii mei, care rămăseseră cu mama lor. Bunica de aici era o femeie extrem de bărbătoasă, iar în tinerețe fusese cochetă, se trăgea dintr-o familie înstărită de la Secu de notari și avocați. Fiindcă s-a măritat din dragoste, cu alesul inimii care nu era de aceeași condiție socială, familia a cam îndepărtat-o și, după ce a rămas văduvă, a trebuit să aibă singură grijă de copii și gospodărie. La bunica era un mic tranzistor pe baterii (nu era încă energie electrică în sat) și ascultam împreună cu ea teatru radiofonic. Aceste spectacole îi plăceau și ei foarte mult. Ce să zic? Verile erau minunate, deși viața pe atunci era dură – erau anii cincizeci –, eram liberă, umblam desculță pe dealuri. Așa s-a făcut că între mine și aceste locuri de la Buhalnița s-a creat o legătură foarte puternică care durează și astăzi. În fiecare an revin și îmi reîncarc bateriile. E locul în care doresc să rămân și când nu voi mai fi.

Bunica paternă a fost strămutată la Almaș. Aici, în vacanțe, petreceam timpul în compania verilor mei, cu toții băieți. Eu, fiind singura fată, eram răsfățată de ei, eram ca o prințesă. Aceste vacanțe m-au făcut să fiu o fire mai băiețoasă.

Am avut o copilărie frumoasă, ca orice copilărie, dacă ești sănătos și nu trebuie să mergi prin spitale. Au fost locurile în care s-a clădit caracterul meu, tăria și rezistența de acolo mi se trag.

Primii pași înspre cariera artistică și încercările pentru admitere

–  Ce a urmat?

– Simțind că am ceva talent, în adolescență m-am înscris, la Bacău, la cursurile Școlii Populare de Artă. Acolo am avut șansa să dau peste un actor al teatrului din Bacău, care mi-a fost câțiva ani profesor, Ion Ghelu se numea. Am luat un premiu de recitare la un festival al liceenilor, undeva pe la Slănic Moldova. Țin minte că mama îmi pregătise o rochiță nouă și frumoasă, care a fost distrusă într-un incendiu care a cuprins autobuzul cu care mergeam. Nu au fost victime, doar pagube materiale.

Domnul Ghelu m-a pregătit, mi-a făcut un repertoriu pentru concursul de admitere. El i-a convins pe ai mei că merit să merg pe drumul actoriei. Mama și tata, deși nu o duceau prea bine cu banii, m-au susținut mereu. La primul examen al meu pentru a intra la Actorie am picat. Prima sub linie. Erau șase locuri pentru toată țara, Bucureștiul având singura facultate de actorie din acea vreme. Eu am fost a șaptea. Eșecul l-am trecut ușor, fiindcă nu l-am considerat chiar eșec. A șaptea aspirantă la teatru pe țară nu era rău, mai ales că am avut contracandidate fiice de activiști de partid și chiar de actori. Conta pentru mine că fusesem luată în seamă.

După concurs, m-am angajat ca bibliotecară la o școală de la sat. Dar, ulterior, am fost sunată de directorul de teatru de la Oradea, care auzise de minte și m-a invitat să fac parte, după ce am dat și acolo un examen, din colectivul instituției ca actriță corp-ansamblu. A fost un an care m-a ajutat. Am jucat și am căpătat experiență. Trupa era destul de bună.

A trecut anul. Între timp, domnul Ghelu m-a recomandat lui Octavian Cotescu, fostul său coleg de facultate. Acesta, după ce m-a văzut, m-a încurajat și am dat și a doua oară examen de admitere la București. Iar am picat și tot prima sub linie. A fost momentul unei mari dezamăgiri și descurajări. Postul de la Oradea nu mai era, fiindcă fusese ocupat de o absolventă, Ruxandra Sireteanu.

Șansa a fost iar de partea mea. Am fost chemată să fac parte din colectivul de la Satu Mare. Acolo am lucrat cu Tocilescu. Era o trupă bună, cu Anca Pandrea, Ion Haiduc, Petre Moraru, Coca Bloos. Coca, care nici ea nu era actriță cu studii. Era ziaristă și, fiind pasionată și talentată, fusese chemată de la Cluj.

Am fost distribuită într-o piesă a lui Toca (Alexandru Tocilescu, n.r.), care era student la regie, în ultimul an. Cu acel spectacol am venit la București (la Teatrul de comedie), spre vară, când el trebuia să susțină în fața comisiei, examenul de licență, examenul de stat, cum se chema atunci. Așa s-a făcut că am fost văzută din nou de actorii mai vechi și de profesorii de la București.

M-am dus să dau iar admitere. A treia oară a fost cu noroc. Am intrat ultima pe listă, dar asta nu mai conta.

„Teatrul Tineretului era ceva de vis pentru orice tânăr actor, toată lumea era înnebunită să ajungă aici.”

– Cum au fost anii de la T. T.?

Deși până să vin la Teatrul Tineretului nu am stat în Piatra-Neamț nici o zi, acest oraș a rămas pe viață în sufletul meu.

La finalul anilor de studii, prin repartiție am ajuns la Piatra-Neamț. Pentru că am fost șefă de promoție și aveam posibilitatea să aleg. Doar că la Teatrul Tineretului nu se putea intra decât prin concurs, nu aveau locuri disponibile. Directorul teatrului de la Cluj, care mă văzuse de-a lungul timpului, mă aprecia și mi-a propus să merg acolo. Am zis da. Numai că în ultima secundă, Piatra a scos două locuri: fată și băiat. Aceast fapt îmi schimba perspectiva. Teatrul Tineretului era ceva de vis pentru orice tânăr actor. Toată lumea era înnebunită să ajungă aici. Era singurul teatru din țară care mergea în străinătate, lucrau regizori importanți la Piatra, era o trupă tânără și talentată. Ce mai, T. T. -ul era pe niște culmi înalte atunci!

Cei care plecau spre București erau Rozina Cambos, fosta mea colegă de bancă din anii de liceu, și Horațiu Mălăele. Pe locurile eliberate de ei am venit eu și Eugen Cristian Motriuc. Aici i-am găsit pe Carmen Petrescu, Chiribuță, Uritescu, Muscă, Nicoară, Dan Borcia, Raluca Zamfirescu, Gheorghe Dănilă, Mircea Bibac, Dragoș Pâslaru, Radu Voicescu, Eugen Apostol, Pușa Balaure, Cafrița, Ghenescu, Florin Măcelaru, Georgeta Cacevschi, Tatiana Ionesi.

Era o atmosferă minunată. Am fost primită foarte bine. Primul meu rol a fost într-o deplasare în străinătate, unde a trebuit să înlocuiesc o colegă care devenise indisponibilă. Debutul meu pe scena Teatrului Tineretului a fost cu „Nevestele vesele din Windsor” (de William Shakespeare, traducerea: Vlaicu Bîrna, regia: Alexandru Tocilescu, muzica: Nicu Alifantis, scenografia: François Pamfil, coregrafia: Doina Andronache – n.r.). A fost un debut fulminant. Îmi aduc cu drag aminte că toată ziua, ba chiar și noaptea, stăteam în teatru. Lucram, ne ajutam unii pe alții. Nimeni nu se ducea acasă, deși printre noi mai erau și familiști. Era o nebunie, nu m-am simțit o clipă că sunt în provincie. Era ca o prelungirea a „Casandrei” (Studioul „Casandra” era locul spectacolelor bucureștene ale studenților – n.r.). Toată lumea bună venea la Piatra în acea vreme.

Pe lângă Tocilescu, aici am jucat sub regizori importanți, precum Edi Covali, Iulian Vișa, Emil Mandric, Nicolae Scarlat, Sandu Dabija (în „O noapte furtunoasă”). Iar spectacolele în care am jucat au fost apreciate ca fiind dintre cele mai bune. Alături de „Neveste…”, au mai fost „Îmblânzirea scorpiei”, „Trei surori”. Cei patru ani de studenție și perioada de alți patru ani petrecută la Piatra a fost cea mai frumoasă parte a vieții mele de până acum.

„Când trece un cal alb pe lângă tine, pune-i căpăstru atunci, că nu se știe dacă mai trece vreodată”

Cu „Nevestele…” am o întâmplare care a m-a marcat. Se spune că, în viață, când trece un cal alb pe lângă tine, pune-i căpăstru atunci, că nu se știe dacă mai trece vreodată.

Am jucat la „Bulandra”, unde a mai rămas o sală pe-afară, așa de multă lume voia să vină să vadă spectacolul. A fost, cum se spune, rupere de uși. A fost în sală și Ciulei. Pe de altă parte, după două zile de la acest eveniment al nostru, Uritescu avea de susținut concurs de angajare la „Bulandra” și m-a rugat pe mine să urc cu el pe scenă și să îi dau replica din câteva secvențe din piesa lui Shakespeare. Fiindcă prilejul turneului T. T. -ului în Capitală era speculat de mai mulți colegi – urma să dea un concurs de intrare la un teatru din București și Chiribuță și alții – directorul Mandric m-a avertizat: „urci pe scenă alături de Uritescu, dar doar el susține concurs, nu și tu; tu rămâi la Piatra, unde am nevoie de tine să faci Mașa, din «Trei surori», va veni și Vișa cu un proiect important.” Mi-a fluturat pe sub nas un viitor strălucit care mă aștepta în continuare la Piatra.

În timpul concursului lui Uritescu, cu mine pe scenă, sunt întrebată de Ciulei dacă nu dau și eu concurs. Eu, de colo, că nu mă lasă, că sunt în plină stagiune. „Aranjăm noi asta”, a zis Ciulei. Eu o țineam pe-a mea. Ei bine, corectitudinea mea m-a costat alți câțiva ani, ca și la admitere. Cu greu am putut ajunge apoi în București, nu se mai scoteau posturi acolo, aveam nevoie și de buletin de Capitală. Am pierdut câțiva ani.

De aceea spun eu, când trece un cal alb pe lângă tine, pune-i căpăstru atunci, că nu se știe dacă mai trece vreodată. A fost o lecție dură pe care mi-am însușit-o.

„Premiile sunt doar pentru o recunoaștere pe moment”

– De-a lungul carierei ați primit premii și distincții care v-au răsplătit truda artistică. Cât de mult (sau de puțin) au contat acestea pentru Dumneavoastră? Au fost ele o motivație în plus?

– Nu. Desigur, pe moment m-au bucurat. Dar apoi, nu m-au ajutat. Cel puțin în România, premiile nu înseamnă nimic, decât o recunoaștere pe moment. Un premiu trecut în CV nu îți aduce regizorii pe cap, că vezi Doamne ce premiu ai luat tu. Lucru valabil și în trecut, valabil și astăzi. Din păcate.

Teatrul și filmul sunt două lucruri minunate, fiecare în felul său.

– Sunteți cunoscută și ca actriță de film. Cum ați făcut trecerea, încă de dinainte de ’89), ce v-a determinat să treceți „pârleazul”? Cum e pentru actrița Virginia Rogin comparația teatru/film, spre care înclinați balanța

– Primul film l-am făcut în studenție. Chiar m-a și mirat că mi-a dat voie „Bibanul” (Dem Rădulescu, profesorul de atunci al Virginiei Rogin, n.r.). Filmul, în care am făcut rol principal, se chema „Ultima noapte a singurătății”, cu Costel Constantin ca partener (1976, regizor: Virgil Calotescu, în distribuție mai apăreau, printre alții: Stela Popescu, Mircea Albulescu, Iurie Darie – n.r.). Eram, în acea vreme, studentă la clasa lui Dem Rădulescu, cu Constantin Dinulescu asistent în primul an, apoi cu Adriana Piteșteanu asistentă în ceilalți trei ani. Era prima clasă pe care o avea ca profesor principal.

Care îmi este mai aproape de suflet, teatrul sau filmul? Eu le iubesc pe ambele. Teatrul are partea de boierie, de lux. În film, în schimb, ești mercenar. Totul e pe moment, rămâne pe peliculă. Teatrul e o chestie vie, unde etapa cea mai dragă mie sunt repetițiile. Atunci se clădește personajul, îl descoperi, când pui cărămidă peste cărămidă, până scoți personajul. Îmi place la nebunie această etapă a lucrului de actor. Eu sunt o fire foarte serioasă și riguroasă. Bine, am și o intuiție a personajului foarte bună, fapt care mă ajută. Cam cum era Dinică. Acesta nu stătea prea mult să studieze, să gândească personajul. El mergea la țintă, prin intuiție. Îi ieșea rolul din prima.

La film nu întâlnești partea aceasta, a repetițiilor. Are alt farmec filmul. Aici e și alt stil de interpretare. Nu orice actor de teatru poate face film și invers. Teatrul și filmul sunt două lucruri minunate, fiecare în felul său. Amândouă sunt dragi sufletului meu.

Privire către tinerele generații

– Activați în continuare, în teatru și în film, alături de mulți tineri talentați care au pornit pe calea acestei frumoase arte. Vă regăsiți în aceștia?

– Nu prea. E o generație cu totul altfel față de ceea ce am trăit eu la acea vârstă. Eu am și predat vreo șase ani la facultate, la UNATC, la fosta clasă a Olgăi Tudorache, eram cu Adrian Pintea. Și am găsit că studenții nu erau atât de serioși, atât de pasionați pe cât mă așteptam. Nici respectul față de profesor, de meserie nu e același. O spun cu regret. Eu iubesc enorm tinerii, îmi place și îmi face bine să stau printre ei, și la teatru și când lucrez pentru filmările la diversele seriale, să iau din energia lor. Astfel că îi văd cum gândesc, cum reacționează. Nu-i învinuiesc, doar constat. Evident că și printre ei sunt actori foarte talentați, care nu sunt puși în valoare. Mă gândesc de multe ori că dacă nu ar fi serialele românești de pe posturile comerciale, televiziunea nu ar vedea actori români. Singura punte între noi și publicul din provincie sunt aceste seriale. Teatrele din București nu mai merg prin țară, cum se întâmpla când eram eu la Bacău. Fiind copilă, mergeam la teatru și îi vedeam pe cei mai mari actori ai țării. Noi, pe când eram la T. T., făceam turnee de câte o lună de zile numai în zona Ardealului, treceam prin toate localitățile mai mari sau mai mici. Jucam și câte două ori pe zi. Acum, cu excepția festivalurilor, teatrele din Capitală nu mai văd provincia. Din cauza lipsurilor financiare și din alte cauze.

– Un cuvânt, la final, pentru acești tineri, care vor merge sau care deja merg, pe cărările artei teatrale și/sau cinematografice.

– Dragii mei, să fiți foarte serioși făcând această frumoasă muncă. Să munciți mult. Să nu renunțați la pasiunea voastră, dacă este puternică și reală. Și să nu deznădăjduiți. Să mergeți până la capăt. Nimic nu se obține ușor, cu atât mai mult în această meserie.

– Vă mulțumesc!

Valentin Andrei

Articolul Interviu cu actrița Virginia Rogin: „TEATRUL TINERETULUI ERA UN LOC DE VIS PENTRU ORICE TÂNĂR ACTOR AL ACELOR VREMURI” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, undeva între anii 1784 – 1788, după răscoalele moţilor, o mare parte a populaţiei din partea de nord a Transilvaniei migrează spre Moldova, fugind din pricina „papistăşiei”. Şi, aşa cum George Călinescu subliniază în lucrarea sa „Ion Creangă” (Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964), „din Ardeal s-au strămutat familii întregi de mocani – un Dediu, un Ciubuc Clopotarul, un Creangă cu toţi ai săi şi alţii neştiuţi…”

Odată ajunşi pe partea estică a Carpaţilor orientali, cârdurile de pribegi începuseră a se răsfira şi a se aşeza fiecare pe unde a crezut a-i fi mai bine cu putinţă. De pe la Borca în jos, pe malurile Bistriţei, spre Piatra. Dar şi înspre Pipirig. Şi mai apoi pe la Vânători, Humuleşti etc.

Acel Creangă pomenit de Călinescu, pe numele său de botez Ion, este bunicul mamei viitorului mare povestitor moldovean. Al cărui fiu, David – foarte des pomenit în Amintiri – s-a căsătorit cu Nastasia, ea însăşi ardeleancă, una dintre fiicele mai sus amintitului Ciubuc. Cei doi, David şi cu Nastasia lui, îşi întemeiaseră o familie pe dealurile Piprigului. Doar că, vremurile vitrege îi pun şi pe ei pe fugă. În vremea zaverei, la 1821, ei fug de răul turcilor veniţi în urmărirea eteriştilor şi porniţi să prade Pipirigul. Cu ei iau şi pe cei trei copii pe care îi aveau deja. Printre care şi Smaranda. Cea care, ceva mai târziu, avea să se căsătorească cu Ştefan a Petrei de prin părţile Humuleştiului.

Acesta era fiu al lui Petrea Ciubotarul. Nume care trăda meseria înaintaşilor săi. Amănunt important, căci, aşa cum notează Călinescu, în Moldovaacelor vremi lumea purta opinci, foarte puţini fiind aceia care foloseau ciubote. Şi, cum bunicii şi părinţii lui Ştefan erau oameni gospodari, cu ceva avere, le-ar fi fost imposibil să prospere cu o astfel de meserie aici. Astfel pare posibil ca şi originea acestei familiii, cea a tătălui viitorului scriitor, să se tragă tot de pe undeva din Transilvania.

Portetele celor doi părinţi ne apar în detaliu în opera maestrului cuvântului popular. Cum, de altfel, ne sunt înfăţişate şi chipurile lui moş Vasile şi al mătuşii Mărioara, fratele, respectiv cumnata tatălui său, sau modul de a fi şi de a se purta al bunicului David. O mare familie de moldoveni gospodari, familie din care se trage şi de care este mândru Nică al lui Ştefan a Petrei.

Acesta, fratele cel mai mare a altor şapte odrasle ale Smarandei şi al lui Ştefan, pare a fi venit pe lume la 1 martie 1837. Cel puţin aceasta este data oficială care a fost reţinută pentru posteritate de Dicţionarul general al literaturii române editat de Academia Română, autoritatea supremă în domeniu.

Vinovat de controversa în ceea ce priveşte data sa de naştere se face însuşi Creangă, cel nestatornic din acest punct de vedere. Asta, pentru că în numeroase ocazii – crearea unui certificat de naştere cu martori, înscrierea la şcolile pe care le-a urmat, întrunirile de la Junimea şi altele – humuleşteanul şi-a tot schimbat vârsta declarând diverse zile (1 sau 2 martie, 10 iunie), dar şi diverşi ani (1835, 1836, 1837 sau 1839)!

Iar concluzia, în final – se pare – acceptată de toată lumea, i-a aparţinut lui George Călinescu, cel care a justificat oprirea la ziua de 1 martie a anului 1837 ca fiind data oficială a naşterii scriitorului nemţean, referindu-se la un album al scriitorilor, lucrare editată de Junimea: „fiind vorba de o societate serioasă, consider că s-a gândit bine înainte de a înainta această dată. Este data aleasă de Creangă şi, în chipul acesta, intangibilă!”

Dar cum era persoana Ion Creangă, omul cel de toate zilele? „Era un fecior de ţăran, purta cămaşă largă, ţărănească, iar între «boieri» nu se simţea în largul său.” Descrierea îi aparţine aceluiaşi Călinescu citat de către Constantin Parascan în cartea „Măştile inocenţei” (Editura Junimea, Iaşi, 2000). Aşa ajunsese să-l cunoască şi Titu Maiorescu, profesorul său de la Şcoala normală de învăţători „Vasile Lupu” de la Trei Ierarhi . Asta, după ce Creangă trecuse pe la seminariul de la Socola (1855 – 1858) şi, mai înainte, pe la cel din Fălticeni.

Viaţa monahală nu i-a priit viitorului scriitor. La acest fapt au contribuit neînţelegerile cu socrul său, preot de profesie, dar şi firea sa şturlubatecă. Pe când avea funcţia de diacon, supărat pe croncănitul unui stol mare de ciori ce se aciuaseră pe lângă biserica unde-şi ţinea slujbele, Creangă pune mâna pe o puşcă şi trage câteva focuri. Superiorii săi, pentru a-l mustra, dar iritaţi şi de firea îndărătnică a diaconului, cel care refuza să-şi pună cenuşă în cap, dezvoltă incidentul, ajungându-se până la varianta exagerată conform căreia Creangă ar fi tras înspre… sfânta Biserică!

Cam prin 1867, Creangă este părăsit de soţia Ileana, aceasta abandonându-şi şi fiul. Motivele divorţului (pronunţat abia în septembrie 1873), cel care vreme de câţiva ani a fost ţinut secret, sunt şi astăzi învăluite în mister. „Redevenit ţăran”, expresie a lui Călinescu ce vrea să spună că odată ieşit din familia semiaristrocrată a socrului său, acum putea să se manifeste în voie, să fie el cel de dinainte de căsătorie, „Creangă fu fericit să-şi ia o ţiitoare din prostime – Tinca, n.n. – pe care o ţinu cum se ţin femeile, la departare şi-o bătu în lege când crezu că se cuvine”, dar una care să-i spele, să-i coase, să-i facă de mâncare, aşa cum şi-o aducea el aminte pe Smaranda Creangă, mama sa, cea care, în ochii scriitorului, apărea ca un adevărat model de nevastă de ţăran.

Scos din rândul clerului (divorţul „ajutându-l” în acest sens!) mai întâi, şi apoi din sistemul de învăţământ, nemaiputând să predea învăţăceilor săi în mica „şcoliţă de la Sărărie” din apropierea bojdeucii, fiul lui Ştefan a Petrii Ciubotariul, amintindu-şi de vremea când părintele său făcea negoţ, ceru şi căpătă brevetul necesar pentru deschiderea unui debit de tutun. Asta pentru că ajunsese deja să ducă un trai mizer. Dar, cu siguranţă, a fost şi un mod personal al ţanţoşului şi nonconformistului fost diacon, ajuns acum „vânzător de tiutiun”, de a le râde în nas clericilor, cei care, trecând pe sub geamul prăvăliei sale, se cruceau şi-şi scuipau în sân.

Despre pedagogul Ion Creangă, aflăm de la George Călinescu: „el ademeneşte pe copii cu lucruri de mâncare şi cu medalii de pus pe piept. Metoda intuitivă o aplică din bun simţ, ştiind că nu poţi pricepe ceea ce nu vezi. El arată copiilor tablouri reprezentând plante şi animale, şi ca totul să fie limpede, când vine vorba de nuca de cocos, găseşte cu cale să cumpere două bucăţi, să le pună sub nas şcolarilor şi să le împartă, pentru ca gustul exotic să le rămână pentru totdeauna în gură. Pedepsele sunt date pe o scară raţională, începând cu metania cu câte trei cruci, multiplicată cu numărul greşelilor şi sfârşind cu punerea leneşilor în genunchi pe grăunţele scoase din buzunarul anteriului.”

Întâlnirea lui Creangă cu Eminescu s-a petrecut în vremea când Poetul, în vârstă de douăzeci şi patru de ani, era revizor şcolar, iar Povestitorul ocupa funcţia de institutor. Vacanţa şcolară a verii 1874 făcu posibilă apropierea sufletească dintre cei doi. Cucerit de „ţărăniile” care îi erau povestite, Eminescu cel deja şcolit pe la Viena şi Berlin, îşi îndeamnă prietenul să-şi aştearnă pe hârtie toate aceste istorisiri. Iar de aici până la introducerea în atmosfera Junimii n-a mai fost decât un pas. Evident, în contrapartidă, Creangă îl duce pe Eminescu în bojdeuca sa, prilej pentru George Călinescu de a-şi imagina seri de poveste la gura sobei, seri pline de… poveşti! Doar că „devenind literat, Creangă intră la grijuri mari. Era muncit de sentimentul răspunderii şi se umplea de toate sudorile când se apuca să compună ceva.”

La vârsta de cincizeci de ani, scriitorul ajunsese să aibă o sănătate mult şubrezită. Rezultat, se pare, al unei vieţi nu prea cumpătate, mai ales în ceea ce priveşte mâncarea. Mulţi contemporani ai săi povesteau despre pofta pantagruelică de a mânca a lui Creangă. Dar el suferea şi de epilepsie, iar crizele îl loveau din ce în ce mai des, ajungând ca o dată să cadă chiar în clasă, în mijlocul elevilor.

Rămas singur, fără prietenii literari – Convorbirile se mutaseră la Bucureşti – iar fiul său, care îşi terminase studiile la Viena, întors în ţară s-a căsătorit la Brăila şi apoi a plecat înapoi în capitala imperiului austriac, începe să se teamă că nu mai are timp să istorisească tot ceea ce avea în cap. Continuă să compună noi şi noi acte din frumoasa-i operă.. Doar că scrie din ce în ce mai greu.

Simţindu-se la capătul puterilor, se trage înapoi spre locurile copilăriei, la Humuleşti. Iar moartea bunului său prieten, Eminescu, din vara lui 1889 îi loveşte crunt sufletul. Sfârşitul vieţii sale se produce pe 31 decembrie 1889 la Iaşi, povestitorul lăsând în urma sa o operă monumentală. O operă de care ne bucurăm noi, cei de azi, dar şi cei care vor veni după noi.

În încheiere se cuvine, cred, a-i da cuvântul însuşi Maestrului cuvântului popular, cel care, cu hazu-i caracteristic, consemnează în Amintirile sale: „în sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită, din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut.”

Valentin ANDREI,

Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț

Articolul ION CREANGĂ – O VIAȚĂ AȘA CUM A FOST apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cartea aduce în atenţie un proiect propus de istoricul Nicolae Iorga, anume construirea la Bicaz a unui lăcaş sfânt care să fie ridicat în onoarea şi memoria Reginei Maria: „Doamnei suferinţelor Marelui Război i se cuvine un semn trainic al recunoştinţei noastre. M-am gândit deci, ca în legătură cu Comisia Monumentelor Istorice şi cu învoiala guvernului, să se ridice la Bicaz, unde s-a retras Ea în zilele cele mai grele ale Ei, o mănăstire care s-ar chmea a «Maicii  Domnului tuturor mângâierilor». Clădirea pentru care ar fi numai daruri de material şi de muncă, şi nimic cumpărat, ar fi simplă, dar deosebit de frumoasă.”

Locul ales chiar de Iorga (personalitate care s-a implicat mult în a face demersuri pe la mai toate autorităţile publice,  pornind de la Rege şi ajungând la cele locale) a fost Poiana Crivaia, „unde Regina a pus temelie unui castel pe care şi l-ar fi dorit acolo”.

De aici pleacă povestea unui vis care nu s-a mai împlinit. Cel puţin până astăzi.

Sunt puse în paralel destinul unui personaj real – Regina Maria – cu al unuia neîmplinit – Mănăstirea. Sunt inserate în paginile acestei frumoase cărţi şi imagini document cu personaje ale epocii, schiţe şi planuri tehnice ale plănuitei zidiri, imagini document aflate în colecţiile Arhivelor Naţionale, ale Muzeul Naţional de Istorie, ale Complexului Muzeal judeţean Neamţ. Nu puteau lipsi fotografii marca inconfundabilă a lui Adolph Chevallier.

Într-un articol – „Carte de recitire” – încredințat revistei „Coolt Neamț”, părintele Constantin Necula mărturisea că „pentru copii și maturi deopotrivă e un bun manual de istorie locală. O provocare să redescopere orizontul unei așteptări monarhice care se voia împlinită într-o vocație monahală. Un palat de Duh pe plaiurile de Har ale Bicazului. În acord cu natura și cu Dumnezeu Cel care dăruise o Țară întreagă unui suflet întreg. Sufletul curajos al Mariei, Regina României Mari. Nu e vorba doar de emoția unui demers ci și de excelenta documentare și tonul aproape jurnalistic al unei scrieri istorice luminoase. Un Basm scris cu inima și cultura necesară unei astfel de abordări.”

De menţionat, la final, că lucrarea, pe care odată ce am luat-o în mâini am citit-o pe nerăsuflate, a apărut în 2018, anul Centenarului, la Editura „Constantin Matasă” din Piatra-Neamț, editura Complexului Național Muzeal Neamț.

Valentin ANDREI

Articolul O COMOARĂ EDITORIALĂ: „MĂNĂSTIREA «REGINA MARIA» DIN POIANA CRIVAIA” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Autorul face, pentru început, o scurtă istorie a plaiurilor din jurul Grințieșului, aducând în atenție, printre altele, multele năvăliri și retrageri ale dușmanilor prin trecătorile din Carpații Orientali, cu accent pe zona Tulgheșului, pe acolo pe unde au trecut – aflăm din paginile cărții – căpetenii celebre, precum Sigismund de Luxemburg ori Matei Corvin („regele, transportat pe o targă, scăpă pe drumul Tulgheșului”). Zona a fost, veacuri de-a rândul, una a disputelor, fiind spațiu de graniță între Imperiul austro-ungar și Moldova. Prigonirea românilor din Transilvania a făcut ca prin pasurile de la Cheile Bicazului și Tulgheș să pătrundă în ținutul Neamțului o mare mulțime a populației ardelene.

Cum locuitorii acestei zone de munte se ocupau, în principal, cu valorificarea masei lemnoase și creșterea animalelor – în special oi, cai și vite – , profesorul Daniel Dieaconu continuă parcursul cărții cu o oprire asupra vieții economice a sătenilor de prin părțile Grințieșului. Alături de fotografii, cititorul găsește amănunte despre ocupațiile secundare ale oamenilor (prelucrarea lemnului, morăritul, fierăritul, industria casnică), care s-au transformat chiar în meșteșuguri (tâmplărie, dulgherit, țesut manual ori în stative, sumănăritul). Cel care parcurge paginile lucrării află și despre meșteșugari, numele lui Nicolae Popa neputând fi ocolit.

După această amplă introducere, demnă de o monografie redactată pe baze științifice (nu lipsesc datele statistice!), profesorul Daniel Dieaconu se oprește la tema principală a lucrării, păstoritul în munții Neamțului. Ocupație străveche care, în afara foloaselor imediate aduse oamenilor acestei zone de munte a Moldovei, a avut înrâurire și asupra etnografiei nemțenilor trăitori la munte.

Astfel, activitatea la stână sau în transhumanță a păstorilor a dus la crearea de tradiții, de practici și credințe, care au fost perpetuate de generațiile care s-au succedat de-a lungul veacurilor. Este descrisă, spre exemplu, formarea, și apoi, desfacerea turmei, care au creat, la rândul lor, diverse practici rituale: descântece pentru negi, descântece de obrintire, de uimă, de ulcior, de pușchea, toate aplicate la oameni, dar mai ales la animale. De asemenea, sunt prezente și superstițiile legate de viața și ocupațiile oamenilor de la munte.

Fin cunoscător al etnografiei spațiului care are în cuprins muntele Ceahlău, văile Bistriței și Bicazului, autorul nu omite nici creația populară. Pentru a întregi imaginea de poveste asupra vieții și ocupațiilor înaintașilor, apelează la versuri și cântece de ciobănie („Ciobănaș de la oiță”, „Cântecul mioarei”, „Ciobănaș la oi m-aș duce”, printre altele), ori de haiducie („Cântecul lui Ștefan Bujor”, „Cântecul Grințieșului”, „Balada lui Cristea Păcurar” și altele asemenea), strigături, ori legende („Scăldătoarea vulturilor”, „Piciorul lui Radu”, „Stănilă și Piatra lăcrimată”, „Clăile lui Miron”, „Baba Dochia” și enumerarea poate continua), punând accentul pe viața păstorilor.

Având convingerea că tradițiile populare ale muntenilor din zona Grințieș sunt și astăzi trecute mai departe, de la generațiile de seniori la cele mult mai tinere, profesorul Daniel Dieaconu încheie studiul său asupra etnografiei și folclorului locului cu o serie de portrete ale unor munteni ai prezentului – Constantin Cojocaru-Țuiac, Aurel Ifrim (care vorbește despre bunicul său, Ion Ifrim), Iustina Rugină, Costel Bondrea, Anastasia Stelea, Ghiță Dandu, Maria Ecaterina Curcă, familia Peter (soții Cristian și Ionela, alături de fii Ionuț și Andrei), portrete și povestiri pe care s-au trudit să le strângă și să le transmită mai departe vajnicele colaboratoare Roxana Gabor-Tănase și Corina Crușitu.

Adăugând, în încheiere, amănuntul că lucrarea are în cuprinsul ei și un glosar de termeni păstorești de care s-a îngrijit învățătorul Ilie Alexandru, conchidem că „Păstoritul prin munții Neamțului. Studii de etnografie și folclor” este o carte care întregește portretul lumii etnografice arhaice din zona Grințieșului și, deopotrivă, opera de recuperare a istoriei locale, proiect de lungă durată (ca timp, dar și ca întindere editorială) a profesorului Daniel Dieaconu.

Valentin ANDREI,

Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare”

Articolul Semnal editorial: „PĂSTORITUL PRIN MUNȚII NEAMȚULUI. STUDII DE ETNOGRAFIE ȘI FOLCLOR”, O LUCRARE VALOROASĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pe 4 iulie 1954, stadionul „Wankdorf” din Berna (Elveția) găzduia finala celei de a cincea Cupe mondiale. Protagoniste aveau să fie Ungaria și Germania Federală. Maghiarii aveau, în acea vreme, o echipă mare, cu jucători magnifici. Alături de Ferenc Puskás, evoluau atunci în tricourile roșu și verde fotbaliști precum Bozsik, Czibor, Hidegkuti, Kocsis…

Cum, cu două săptămâni mai devreme, pe 20 iunie, într-o partidă din grupa a doua a turneului final, Ungaria spulberase Germania Federală cu scorul de 8:3, vecinii noștri erau văzuți ca favoriți de toată lumea, argumentul suprem fiind, evident, valoarea ieșită din comun a echipei.

În acea zi, a finalei, în orașul Bistrița, un român, nea Ştefan, mare fan al formației maghiare, a a dat de veste în târg, spre cumplita disperare a nevestei, că pune la bătaie porcul din ogradă, unul mare precum echipa lui Puskás, pregătind o masă pe cinste, în cazul că echipa lui favorită va câştiga finala cu vest-germanii. Şi cum o masă trebuie şi stropită, respectivul a declarat că va destupa şi un poloboc cu o sută de litri vin „puterea ursului”.

Astfel s-a făcut că la nea Ștefan în ogradă, în acea seară, s-au strâns aproape o sută de microbişti ocupaseră toate locurile disponibile, aşteptând cu sufletul la gură începerea pasionantei întreceri.

Cum pe atunci românii nu aveau televizoare – prima emisie a televiziunii române, una de probă, urma să aibă loc abia peste un an, la 21 august 1955 –  meciul urma să fie urmărit prin intermediul transmisiei de la radio. Toate urechile erau ciulite spre aparat. Ungaria a început în trombă finala, Puskás ducând repede scorul la 2:0, marcând în minutele 6 și 8.

Mare bucurie pe capul omului nostru! Sigur pe ceea ce avea să urmeze – doar „verzii” îi mai învinseseră la acel mondial pe nemți! – după opt minute de la începerea finalei, nea Ștefan a decretat închiderea aparatului și declanșarea ospățului!

Tigăile au început să sfârâie, s-a dat cep butoiului cu vin, s-au adus pâinea şi murăturile şi-a început o petrecere de pomină. Toţi au băut şi au mâncat pe socoteala lui nea Ştefan…

Dimineață, pe la trei, după ce butoiul fusese golit până la ultima picătură, mândreţea de porc digerată până la ultima costiţă, iar ultimul invitat a plecat spre casa sa, gazda s-a dus, de asemenea, la culcare.

Peste câteva ceasuri, trezindu-se singur, căci nevasta, după o ceartă zdravănă din ajun, plecase la părinţi cu ferma intenţie de a nu mai reveni niciodată în casa „zărghitului”, omul a oftat îngândurat şi s-a apucat să facă ordine. Ajunge și la aparatul de radio, pe care îl deschide. În clipa aceea scapă mătura din mână şi cade pe scaun, parcă lovit în moalele capului. Vocea unui comentatorului sportiv anunţa: „Ieri, la Berna, echipa vest-germană a cucerit Cupa mondială, câștigând cu 3:2 finala, după ce fusese condusă de formaţia Ungariei în minutul opt cu 2:0!”

– Cum ai spus ? strigă nea Ştefan, năucit.

Şi cum crainicul nu avu politeţea să-i răspundă, nea Ştefan năvăli în strada principală a urbei, cu părul vâlvoi, căutând confirmarea nemaipomenitei ştiri. Nu trebui să caute prea mult, căci un microbist care tocmai trecea pe acolo îi spuse adevărul gol-goluţ: „Aşa e, nea Ştefane… Au bătut vest-germanii până la urmă! A egalat la 2 Rahn, în minutul 18, după ce Morlok a dat gol în minutul 10. Apoi, în minutul 84, același Rahn le-a adus primul titlu mondial nemților.”

– Aoleuuu! Se văită omul, în culmea deznădejdii. Am tăiat porcul degeaba! Mi-aţi băut şi vinul şi m-a părăsit şi nevasta!

S-a întors, buimac, a încuiat casa, şi-a scos şareta din şopron şi s-a pornit după nevastă, s-o implore să-l ierte și să se întoarcă acasă. Când să iasă din curte, a mai privit o dată spre coteţul porcului. Gol… Mai gol decât cele trei goluri ale nemților. Și-a șoptit în barbă: „Încă o victimă sacrificată, inutil, pe altarul fotbalului!”

Toată viața sa, cât a mai trăit, nea Ştefan, nelipsit de la meciurile echipei locale, Gloria Bistriţa, a căutat răspuns la întrebarea: cum a putut echipa maghiară să piardă finala în Campionatul mondial de la Berna, în 1954, după ce conducea cu 2:0 în minutul opt? Răspuns pe care nu l-a aflat niciodată…

Valentin ANDREI

Articolul Fotbalul, poveste veche: OSPĂȚ ARDELENESC ÎN CINSTEA UNEI ILUZORII CAMPIOANE MONDIALE apare prima dată în Ecoul muntilor.

De la înființare – Casa Creației Populare a fost prima denumire – și până în zilele noastre instituția a dispus de oameni dăruiți căutării, adunării, cercetării și conservării a tot ceea ce se substituie zonei etnografice – port, cânt, dans, practici și sărbători tradiționale. Primul a fost însuși întâiul director, profesorul George Bararu, apoi îi putem aminti, printre alții, pe profesorii George Podani, Constantin Zaharia ori George Brăescu.

Un alt exemplu al dăruirii totale în plan profesional îl constituie profesorul Ionel Apetrei. Acesta a bătut întreg ținutul Neamț, din zona Ceahlăului, trecând prin văile Bistriţei, până în luncile Moldovei şi Siretului, de unde, din fiecare sat și cătun, a adunat creaţiile folclorului muzical şi literar tradiţional zonei.

După munca de teren, aceste creații populare au fost reascultate, triate și structurate în două categorii: melodii vocale, respectiv melodii instrumentale şi de joc. Truda, nu ușoară, s-a întins pe parcursul a aproape patru decenii, și s-a finalizat, în anul 2004, cu volumul intitulat „Ca la hora satului. Folclor muzical din județul Neamț”.

Împătimit al domeniului etnofolcloric, atent la detalii, autorul mărturisește în prefața cărții Ionel Apetrei mărturisea: „Notarea și culegerea materialului în anumite momente și etape devine un criteriu important de evaluare de-a lungul anilor a unor creații care, confruntate cu cele aduse de prin alte părți, riscă să deformeze folclorul, creând pericolul dispariției lui. Notarea cântecelor a fost făcută ținând cont de criteriul științific și, totodată, pe baza caracterului valoric de vechime și de autenticitate. Melodiile au fost puse în tonalități convenabile interpreților, asemănătoare cu sursa de proveniență.”

Munca sa a fost apreciată cum se cuvine de renumitul compozitor și dirijor Constantin Arvinte, care, în Argumentul care deschide volumul, aprecia: „Melodiile sunt autentic moldoveneşti, specifice zonelor de unde au fost culese. Ele posedă o frumuseţe ingenuă a conturului liniei melodice, izvorâtă din simţirea profundă a inspiraţiei celor care le-au creat şi păstrat.”

Truda profesorului Ionel Apetrei, una sisifică, a fost folosită, ulterior, și pentru îmbogăţirea repertoriilor soliştilor de muzică populară, fie ei interpreţi vocal ori instrumentişti. Alături de cântece de o largă circulație, volumul profesorului Ionel Apetrei cuprinde și cântece bătrânești, doine, balade, bocete, cântece de dragoste, cântece de joc.

Scurtă biografie

Ionel Apetrei s-a născut în ziua de 9 mai 1936, în comuna Dragomirești (Neamț). La Şcoala Normală studiază vioara cu remarcabilul profesor Nicolae Buium. În 1968 îşi ia licenţa în muzică la Academia „George Enescu” din Iaşi, Facultatea de Compoziţie, Dirijat şi Pedagogie.

După absolvire, activează ca profesor în judeţul Neamţ. A obţinut „Cupa de Argint” la concursul orchestrelor populare. Între 1968-1972, este inspector pe probleme de muzică la Casa Creaţiei Populare Neamţ.

În întreaga sa activitate profesională a fost preocupat de cunoaşterea, culegerea, interpretarea şi prelucrarea folclorului muzical din judeţul Neamţ.

Sub egida Casei Creaţiei Populare Neamţ, publică culegerea de prelucrări corale „Colo sus, pe Bistriţa”.

În calitate de compozitor, participă la Festivalul „Crinzantema de Aur”, Craiova, ediţia a VII-a, cu lucrarea „Vis de altădată” în interpretarea Marianei Crăiescu (Costea) – laureată a festivalului.

Ca solist şi dirijor al ansamblului „Floricică de la munte”, participă la festivalurile internaţionale de folclor de la Zakopane (Polonia), Ohrid (Macedonia), Gorizia (Italia).

Între 1973-1978, este profesor de vioară şi violoncel la Şcoala Populară de Artă Piatra-Neamț, pentru ca zece ani mai târziu să intre în domeniul didactic, profesor de muzică la diferite şcoli gimnaziale din Piatra-Neamţ.

La scurt timp după apariția volumului culegere de folclor „Ca la hora satului. Folclor muzical din județul Neamț”, profesorul Ionel Apetrei trece Marele Prag, pășind în lumea de dincolo.

Valentin ANDREI,

Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț

Articolul „CA LA HORA SATULUI”, CULEGERE FOLCLORICĂ DE IONEL APETREI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Evident, mulți dintre ziariștii sportivi de la noi scriau despre fotbal, regele tuturor sporturilor. Dar au existat și jurnaliști specializați pe anumite domenii ale mișcării sportive. Modesto Ferarini scria despre automobilism, Romeo Villara despre ciclism, fiul său, Andi Villara despre atletism, Hristache Naum despre handbal, Emanoil Fântâneanu, ca și (la începutul carierei sale jurnalistice) Cristian Țopescu despre hipism. Sunt doar o parte dintre numele pe care, copil fiind, le silabiseam în paginile ziarului Sportul, de la granița anilor ’70 și ’80.

Puținele moment libere, când nu alergau de la o arenă la alta, ori de la sălile de sport la redacție, acești corifei ai presei sportive și le petreceau aruncându-și ironii nevinovate unii altora. Bunăoară, cronicarii partidelor de handbal erau luați în tărbacă de mucaliții microbiști de prin redacții. „Hadbaliștilor” li se reproșa risipa de teren la care se dedau sportivii practicanți, cei care alergau rapid între cele două semicercuri, lăsând de izbeliște zona… centrală. Niște inconștienți care zburau, ca nebunii, de la o poartă, aruncându-se în hoardă asupra celorlalte buturi, neglijând scurta parcelă din vecinătatea linie de centru. Lucru care, vezi bine, nu se întâmplă pe terenul de fotbal. Acolo, cei douăzeci de jucători de câmp își onorează titulatura prin jocul elaborat din zona care, mai nou, se numește „box to box”. „Hadbaliștii” obișnuiau să riposteze că, mai ales în campionatul nostru cel de toate zilele (a se citi: intern), iarba din spațioasa zonă centrală este tocită, „omorâtă” de câtă atenție i se dă, căci multe dintre echipele noastre uită să mai ajungă la poarta adversă.

Tema acestor șarje amicale ale jurnaliștilor sportivi avea să apună după 1961, an istoric care a consemnat primul titlu mondial cucerit de handbalul masculin românesc.

Paranteză. Rezultatele primului mare succes au fost15:13 cu Danemarca, 12:9 contra gazdelor, 16:14cu Norvegia, și, în marea finală, 9:8 contra Cehoslovaciei, în prelungiri; după timpul regulamentar de joc a fost egalitate, 7:7. De menționat că în acea vreme handbalul internațional, ca și cel românesc, trecea printr-o tranziție greoaie dinspre handbalul în unsprezece spre cel de sală. La feminin, varianta handbal în unsprezece, pe teren mare (cu dimensiuni de fotbal), România cucerise medaliile mondiale de aur în două rânduri, 1956 și 1960.Paranteză închisă.

Deși tachinările între jurnaliști ar fi trebuit să înceteze, având în vedere că fotbalul românesc nu oferise încă mari satisfacții, oamenii care scriau despre handbal au trebuit să mai „sufere” încă o vreme. Însă, începând cu anii ’70, gura jurnaliștilor „fotbaliști” a fost închisă definitiv pe acest subiect, fiindcă tricolorii au repetat succesul suprem încă de trei ori: în 1964 (în Cehoslovacia, România – Suedia 25:22), 1970 (în Franța, România – R.D.G. 13:12) și 1974 (din nou în Germania, România – R.D.G. 14:12). Trofeul cucerit în 1974 poate fi admirat la Muzeul Sportului din București.

Valentin Andrei

Articolul Sportul, poveste veche ȘARJE AMICALE ÎNTRE JURNALIȘTII SPORTIVI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cea dintâi lucrare a fost așternută pe foaie, cum am spus și mai sus, de Augustin Berian, șeful Regiei Domeniilor Coroanei, precizate anterior, numit în această funcție în 1895. La Borca, a ajuns, în prezent, datorită domnului Fabian Anton care a reeditat-o și astfel a făcut cunoscută o parte din trecutul comunei. Cea de a doua lucrare, îngrijită și editată de domnul Valentin Andrei, de la Centrul Cultural ,,Carmen Seculare’’ Piatra Neamț, este rezultatul muncii și pasiunii domnului Constantin Cojocaru-Țuiac, profesor universitar și diplomat, născut în Sabasa, care povestește conținutul din pură experiență, căci a fost plutaș pe râul Bistrița, chiar din copilărie. Acest aspect face diferența în privința acestei cărți, care nu a fost scrisă din auzite, ci pe fundamentul trăirilor proprii.

Sunt singură că de-a lungul lecturii se vor descoperii informații neștiute, uimitoare, dovezi a ceea ce a fost odată și care nu va mai fi, având în vedere că plutăritul a apus în momentul construirii Barajului de la Bicaz. Acest fapt aduce în prim plan importanța acestor două scrieri, care amintesc de trecut, unul mai puțin cunoscut, care trebuie neapărat știut, căci este al nostru, al celor de la Borca și reprezentat prin aceste doua simboluri literare -,,cărțile noastre de vizită’’. Fiind printre cei mai tineri din sală, printre care se numără și Karina Mareș care a ne-a încântat cu un recital de muzică populară, am conștientizat esențialitatea acestui eveniment, unde au fost prezenți atâția oameni de valoare fapt care demonstrează că Borca este un loc binecuvântat cu intelectualitate. Am putut privi cu alți ochi, căci din cele auzite puține îmi erau cunoscute și am constatat harul pe care l-a primit această comună, pornind de la poetul Aurel Dumitrașcu, popularitatea adusă de romanul lui Mihail Sadoveanu, de drumul Talienilor, până la  practicarea plutăritului și la titlul de Domeniu al Coroanei. Borca merită să fie cunoscută, să fie descoperită și vizitată, să i se ofere glorie și importanță, căci este un topos cu valoare, cu o încărcătură istorică desăvârșită, fapt dovedit de această lansare. Acest loc merită atât de multe, dar cel mai important pentru noi, copiii săi, să o purtăm în suflet și să o recunoaștem ca acasă, ca punctul nostru de plecare, ca un spațiu matern.

Ceea ce a avut loc în zi de Sfântă Mărie Mică sunt sigură că se va mai desfășura. Cele două cărți lansate vor duce departe Borca și i se va face cunoscut trecutul, trecutul strămoșilor, ai celor care au fost plutași sau ai celor care au trăit când comuna era administrată de Domeniul Coroanei. Mulțumiri celor care au fost de față, iar până data viitoare, vă urez spor la lectură! 

Diana Cotrigășanu – studentă la Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice, specializare Comunicare și Relații Publice, din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași.

Articolul LANSARE DUBLĂ DE CARTE: Să ne amintim despre trecut… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Un tărâm aparte în geografia lumii îl constituie teritoriul Țărilor de Jos, Netherland. Olanda, așa cum suntem obișnuiți să recunoaștem această parte de lume, are o istorie mai altfel decât în multe alte locuri. Trăitori ale unor teritorii aproape înconjurate de ape, olandezii, încă din veacurile de demult, au fost preocupați de navigație. Au reușit să fie o perioadă stăpânii mărilor din Nordul Europei, devenind cei mai iscusiți făuritori de corăbii de război. Însuși Petru cel Mare al Rusiei, la începutul domniei sale, a stat o perioadă prin Țările de Jos, căutând să „fure” din meșteșugul olandezilor.

Teritoriul fizic al Olandei a fost unul mic, nespecific unei viitoare puteri coloniale. Până să apuce să cucerească mările și apoi țările din îndepărtata zare, olandezii au început prin a-și mări teritoriul propriu printr-un mijloc ingenios. Răpindu-l mării. Astfel, zonele mlăștinoase de la malurile apelor au fost îndiguite, apoi secate, ulterior cultivate. Și, din nou, pe următoarele porțiuni de teren aflate la limita cu marea le-au împrejmuit, oprind intrarea apei, au asanat pământul și apoi l-au plantat, pentru a-i da și o destinație agricolă. Procedând tot așa, olandezii au reușit să lărgească atât zona de locuit, cât și pe cea agrară.

Parcul Keukenhof, o sărbătoare mondială a lalelelor

Călătorul care vrea să viziteze această țară pentru prima dată, pleacă de acasă cu câteva imagini simbol ale culturii olandeze. Morile de vânt. Saboții de lemn. Lalelele. Rembrandt. Van Gogh. Pornind în căutarea acestora, el are prilejul unei incursiuni în sufletul unei întregi culturi, pe parcursul căreia va putea descoperi noi și noi comori spirituale ale tărâmului batav.

În zona de Sud a țării, la vreo 40 de kilometri Sud-Vest de Amsterdam, se află una dintre minunățiile Olandei care atrage anual întregul Mapamond. Parcul Keunkeuf, o zonă de peste 32 de hectare de teren, este destinată în fiecare an unei megaexpoziții florale. Lalelele, în principal, sunt vedetele parcului, dar aici pot fi admirate culorile a sute de alte feluri de flori.

Plecând de la necesitatea estetică, a acoperirii pământului pentru a-l face cât mai plăcut ochiului, încă din istorie, olandezul, ca tot omul din lumea asta, a plantat flori. De diferite feluri și culori. Însă, batavii aveau să facă o adevărată pasiune pentru lalele, începând cu în secolul al XVI-lea, atunci când această floare a fost adusă pentru prima dată în Țările de Jos din Turcia. În scurt timp s-a declanșat o pasiune de nestăvilit în rândul iubitorilor de flori în căutarea exemplarelor rare, prețurile au crescut în mod necontrolat și a avut loc, se spune, prima criză din istoria economiei capitaliste.

În zilele noastre, în fiecare toamnă, în lunile octombrie și noiembrie, Parcul Keunkeuf este căutat de cohorte de florari din întreaga lume, care vin aici pentru a sădi bulbii a mii de soiuri de lalele. Șase luni mai târziu, din martie și până în mai, zona devine un imens covor floral ornat cu toate culorile și nuanțele posibile.

Rijksmuseum, muzeul național de artă al Țărilor de Jos

Capodoperele pictorilor batavi pot fi admirate în două dintre cele mai mari muzee de artă ale Olandei: Rijksmuseum, muzeul național de artă, și Van Gogh Museum. Firesc, având în vedere denumirile celor două instituții, la Rijksmuseum pot fi vazuți o varietate largă de artiști din zona picturii și a sculpturii, pe când în celălalt muzeu celebru, aflat la doar două-trei sute de metri distanță, turistul poate admira doar creațiile lui Vincent Van Gogh.

Rijksmuseum este cel mai mare muzeu de artă și istorie din Olanda. A fost fondat în 1800, sub numele de Galeria Națională de Artă.

Deși la Rijksmuseum pot fi admirate opere din toată lumea, cea mai importantă parte a colecției muzeului este formată din numeroasele capodopere din secolul al XVII-lea aparținând școlii marilor maeștri olandezi. Muzeul are în colecția sa opere ale lui Rembrandt, Vermeer, Hals sau Steen.

La fel de importantă este zona din Rijkmuseum dedicată istoriei poporului olandez, prin intermediul unor exponate și artefacte care datează din Evul Mediu până în secolul XX. În mai multe săli, vizitatorii pot vedea și o serie de sculpturi și obiecte de artă decorativă: porțelanuri, piese de mobilier, lucrări în sticlă, bijuterii, costume, obiecte de bronz și cupru.

Van Gogh Museum

Una dintre destinațiile obligatorii pentru turistul cultural aflat în Amsterdam este celebrul Van Gogh Museum, spațiu expozițional dedicat în exclusivitate pictorului olandez atât de apreciat în lumea întreagă. Încă de la apropierea de clădire, simțul estetic al călătorului este pus la treabă. Uimește stilul futurist al exteriorului muzeului, în comparație cu sediile sălii naționale de concerte – Concertgebow – și a celuilalt muzeu celebru al Amsterdamului – Rijksmuseum.

Dar și interiorul este fabulos. Iubitorul de frumos se cufundă într-o lume fascinantă, cea a capodoperelor lui Vincent van Gogh. Sunt prezente pe simezeopere celebre precum „Floarea-soarelui”, „Mâncătorii de cartofi”, „Ghetele”,„Floarea de migdal”, „Casa galbenă” ori „Dormitorul” în care pictorul și-a trăit ultimele zile de viață. De asemenea, călătorul poate afla, de pe panourile murale, despre viața, luptele interioare și relația lui Vincent cu fratele său Theo. Sunt prezentate, în cadrul expoziției permanente, o colecție largă de picturi, desene și scrisori ale celebrului artist.

Privitorului îi este oferită ocazia să urmărească evoluția artistică a lui Vincent Van Goghîn diferite etape ale vieții sale și orașele în care a trăit, sau informații despre tehnicile, influențele altor mari pictori asupra carierei și operei celebrului pictor olandez.

Puțină etimologie

Ieșit din lumea fascinantă a picturii, călătorul cultural se poate desfăta cu o plimbare pe unul dintre canalele râului Amstel care străbate metropola olandeză. Ocazie tocmai bună pentru a afla că denumirea „Amstel” provine din expresia batavă „aeme stelle”, care în limba veche însemna „zonă plină de apă”. Punând cap la cap informațiile (așa cum am amintit în primul episod, în zonele de Nord ale Olandei, băștinașii au construit diguri pentru a „fura” apei cât mai mult pământ), am dedus că râul și digurile („dam” în limba batavă), caracteristice olandezilor, dau și denumirea orașului: Amstel + Dam = Amsterdam.

Plimbându-se pe canale ori pe străzile orașului, călătorul este fascinat de arhitectura locală. Amsterdamul este înțesat de clădiri ale căror vechime se pierde în negura Evului Mediu, dar foarte bine restaurate și integrate într-o arhitectură urbană modernă.

La finalul periplului, cu toate aceste minunății găsite în marele oraș al Țărilor de Jos, călătorul se desparte cu mare regret, promițându-și să revină după ce va fi trecut pragul și altor orașe de pe Mapamond care ascund comori culturale.

Valentin ANDREI

Articolul Cultura lumii AMSTERDAM ȘI ATRACȚIILE SALE ESTETICE apare prima dată în Ecoul muntilor.

Festivalul, care la primele două ediții a purtat numele de „Comorile Ceahlăului”, a avut ca idee de plecare tradiționala Sărbătoare a muntelui Ceahlău, celebrarea Olimpului românesc, făcându-se organizat, în perioada contemporană, începând cu anul 1969. Astfel, în prima duminică a lunii august, în 1991, a pornit la drum Festivalul care avea să onoreze cei douăzeci și doi de ani anteriori  de Sărbătoare a muntelui Ceahlău.

În cadrul celor douăzeci și cinci de ediţii de până acum (manifestarea a avut, la un moment dat, caracter bienal), au participat sute de ansambluri folclorice din ţări ale Europei, Asiei, Africii şi ale celor două Americi. Festivalul a adus, prin urmare, de-a lungul anilor, în judeţul Neamţ, mii de invitaţi din Mexic, Italia, Spania, Franţa, Armenia, Vietnam, Bulgaria, Polonia, Coreea de Sud, Belgia, Albania, Marea Britanie, Grecia, Olanda, Elveţia, Finlanda, SUA, Portugalia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Israel, Serbia, Muntenegru, Turcia, Macedonia, Ungaria, Ucraina, Congo, Columbia, Japonia şi Republica Moldova.

Festivalul Internaţional de Folclor „Ceahlăul” este unul itinerant, bucurându-se, la fiecare ediţie, de prezenţa unui public numeros, care are ocazia să descopere diversitatea culturală din toate colţurile lumii. În afara spectacolelor în aer liber de la Piatra-Neamţ, Festivalul a transformat într-o tradiţie organizarea de evenimente şi în alte localităţi ale judeţuluiNeamţ, precum Roman, TârguNeamţ, Bicaz, Roznov, Pângărați sauDurău.

La fiecare ediţie, Festivalul Internaţional de Folclor „Ceahlăul” este o adevărată sărbătoare a culorilor, muzicii şi dansului. Evoluţiile scenice extraordinare ale ansamblurilor internaţionale şi ale celor româneşti, impresionantele parade folclorice, întâlnirile pe tema dansului şi cântecului tradiţional sau serile de socializare între invitaţii de pretutindeni creează, cu adevărat, o atmosferă specială.

În perioada1-4 august 2024, întreg ţinutul Neamţ a fost cuprins din nou de farmecul folclorului şi al costumelor populare din lumea întreagă. Dansatori şi muzicieni din Serbia, Polonia, Franța și România au ținut să participe la cea de a XXV-a ediție a Festivalul Internaţional de Folclor „Ceahlăul”

Respectând caracterul itinerant al manifestării, instituția organizatoare a pregătit o serie de patru evenimente artistice complexe desfășurate în trei localități ale județului.

Prima zi de Festival s-a desfășurat în comuna Pângărați, acolo unde, de la ora 17:00, au avut loc ateliere pentru copii, urmând ca o oră mai târziu publicul local să se fi bucurat de un program de dansuri tradiționale din Serbia, Polonia și Franța. Seara a cuprins și evoluția Ansamblului „Tekir” al comunității tătare din Techirghiol, județul Constanța.

Vineri, 2 august 2024, gazda Festivalului Internațional de Folclor „Ceahlăul” a fost orașul Târgu Neamț. La amfiteatrul de sub Cetate, au evoluat cele patru grupuri folclorice invitate la ediția curentă, spectacolul muzical coregrafic fiind completat cu evoluția apreciatei interprete a folclorului moldovenesc, Viorica Macovei, și cu programul artistic al Ansamblului folcloric „Floricică de la munte” al Centrului pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț.

În municipiul reședință de județ, pe platoul Curții Domnești, au avut loc ultimele două seri folclorice ale ediției a XXV-a a Festivalului Internațional de Folclor „Ceahlăul”. Două seri magice, cu două concerte extraordinare, formațiilor participante alăturându-se două nume importante din domeniul folclorului: Orchestra „Rapsozii Moldovei” din Chișinău (pentru seara de sâmbătă, 3 august) și Damian Drăghici, duminică.

Valentin ANDREI

Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț

Articolul File de istorieculturală: FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DE FOLCLOR „CEAHLĂUL” – PE SCURT, DE LA IDEE LA JUBILEUL DE DOUĂZECI ȘI CINCI DE ANI apare prima dată în Ecoul muntilor.