Ghicitoare: „Care nod nu poate fi dezlegat?”

(etaref iiac la lec)

Apelăm la imaginația noastră și ne reîntoarcem în timp; deschidem ușa de la tindă și pășim într-o casă de demult unde simplitatea tronează, izul care ne întâmpină este un amestec de lut, lână și fum, fragranțe rămase în trecut, iar elementele din interior reprezintă o parte a identității noastre naționale.

La lumina opaițului, la gura sobei, sau în lumina naturală a zilelor în care nu se lucra pământul femeile de odinioară cu iscusință și pricepere creau adevărate opere de artă. În casele sărăcăcioase ale străbunilor aceste minunății reușeau să reînvie un perete lipit cu lut, o scândură ruvidă, niște straie ponosite și uite-așa s-au născut micile ateliere de creație individuale și colective. Lutul bătut de pe jos era acoperit cu preșuri țesute în dungi multicolore, pereții proaspăt vopsiți cu sâneală (un amestec de var cu un colorant albastru) decorați cu câteva carpete viu colorate în motive florale. Un ștergar mai lung pe care erau cusuți niște trandafiri arătoși încadrează o icoană pictată pe lemn și alta pe o bucată de piele de miel. Fețele de masă, ștergarele, covoarele, straiele populare erau elementele care transformau căminele austere în case primitoare, atrăgătoare și frumoase. Masa era acoperită cu o bucată de pânză cusută în motive geometrice și cele câteva străchini de lut cu tacâmuri de lemn îndelung folosite. Toate elementele se lucrau în casă organizându-se clăci aproape pe la fiecare gospodărie, astfel țesutul pânzei, torsul lânei cu toate etapele ei, vopsirea aței, crearea modelelor și realizarea acestora se desfășura într-o atmosferă de lucru acompaniată de voie-bună, glume, povești, întâmplări, superstiții, totul într-o armonie deosebită:

„Mândra mea mândru a tors,

Coborând pe scări în jos,

Într-o mână, cu făină,

În cealaltă, cu slănină!

Şi-a făcut o clacă-n pod

Şi a dat, la câine, tort!

(„Antologie de strigături” – Miron Blaga)

Motivele tradiționale care erau cusute sunt inspirate din mediul înconjurător: modele florale cu frunzele dispuse simetric sau asimetric, spiralele care sugerează vrejul de dovleac, floarea cea mai îndrăgită este trandafirul, apoi ochiul boului, macii, crinii, ghinda, mugurii, frunza de vie, garoafa. Regnul animal constituia și el o bună inspirație, astfel coarnele berbecului reprezintă unul din motivele cele mai vechi, apoi capra, rândunica, calul, vulturul, melcul, păianjenul, vrabia, executate în tehnica broderiilor pline. Alte teme pe care le găsim cusute sunt: elementele cosmice, geometrice, simbolisme cu anumite semnificații legate de unele mituri și concepții vechi. Imaginația se contopește cu creativitatea, cu răbdarea și priceperea,  rezultând o veritabilă comoară a trecutului.

Odată aleasă tema care urma să fie cusută, femeile cu experiență învățau pe cele mai tinere fiecare pas care trebuia urmat. Astfel aflăm că sunt nenumărate puncte de lucru care prin diversitatea lor crează o mare varietate și bogăție. Punctul înaintea acului este cel mai simplu, punctul „în urma acului” se folosește la conturarea și delimitarea broderiilor. Tighelul, punctul oblic, drugul, festonul, gura păpușii, brăduțul, punctul zig-zag, punctul ocolul, cruciulița, lănțișorul, steluța, ajurul, găurelele simple, duble și în zig-zag, cheițele constituie tehnica de lucru artizanală. Unicitatea acestor creații și valoarea lor nu au măsură.

Acum putem înțelege bogăția pe care o moștenim, ne putem imagina poveștile care învăluie aceste piese, dar și truda cu care au fost executate. Dacă în prezent le privim ca pe niște comori, cândva ele erau o necesitate. Lucrul manual era baza acelor timpuri, zestrea fetelor era făcută cu migală încă din fragedă pruncie. Sunt și strigături tematice, tocmai pentru a sublinia importanța acestei etape și a o face mai plăcută:

„Fă, Doamne, cânepa mea

Că-mi place-a lucra pe ea!

Când am fost la căpătat,

Mi-or strâns-o vecini din sat!

Când am fost la meliţat,

Porcii-n gură-o meliţară,

Câinii-n coadă o-ndrugară!”

(„Antologie de strigături” – Miron Blaga)

Materia primă era: inul și cânepa acestea fiind cultivate în propriile gospodării. Procesul tehnologic era unul dificil și anevoios. După ce erau culeși în snopi și lăsați la uscat 3-4 zile se depozitau în topile. Topilele erau niște gropi săpate prin apropierea râurilor în care se așezau snopii uscați în rânduri verticale și orizontale, iar deasupra se puneau bolovani și se dădea drumul la apă. Rămâneau așa 8-9 zile după care erau scoși și lăsați iar la uscat, ulterior urmând melițatul și trasul la ragilă, iar după aceste procedee se formau fuioare pentru tors. Nu lipseau descântecele:

„Toarce, furca mea, şi-adună

Şi mă fă pe mine bună!

Toarce, furca mea, fuior

De cămaşe la fecior!

Toarce, furcă, şi tu, fus,

C-a fost badea şi s-a dus!

 Toarce, furcă, şi tu, roată,

Şi-o fă pe nana bogată!”

(„Antologie de strigături” – Miron Blaga)

Se scoteau furcile de tors și se făceau sculuri. Aceste sculuri trebuiau spălate, uscate și ghepănate la vârtelniță, făcute țevi la sucală și urzite. După acest procedeu anevoios pânza venea țesută cu ajutorul stativelor.

„La clacă, între vâlcele,

Vin fetele pe vedere,

Vin să-şi toarcă cânepa

Să se poată mărita!”

(„Antologie de strigături” – Miron Blaga)

Închidem ușa de la tindă, ieșim din curte pășind ușor pe poteca pietruită unde un car cu boi merge agale spre pădure.

Roxana GABOR TĂNASE

Articolul Doi pe față, doi pe dos m-a-nvățat mama să cos! apare prima dată în Ecoul muntilor.

O credinţă veche spunea că în noaptea de Bobotează, fetele nemăritate se duc şi vorbesc cu porcul şi chiuie şi zic: „Iuiuiu… amu!” sau „Iuiuiu… la anu’!” sau „Iuiuiu… peste doi ani!” şi când o să grohăie porcul atunci se va mărita fata. La sărbătoarea Bobotezei, în iernile geroase se taie și se aduc cu carele cuburi de gheață, care apoi se ansamblează într-o masă, având la capăt o cruce tot din gheață. Aici va pune preotul, în ziua slujbei aghiazmatarul cu apă și busuioc, pentru sfințire. În timpul slujbei se obișnuia să se tragă trei focuri de armă, pentru alungarea duhurilor rele.

La Sânziene (24 iunie), se făceau coroniţe de sulfină şi se aşezau seara, în amurg, pe colţul de nord-vest al acoperişului casei. În zorii zilei, erau cercetate, iar dacă se găseau în coroniţă păr de vacă sau cal, ori un fir de lână, acest lucru însemna că proprietarul animalului era norocos. „Sânzienele” este şi o sărbătoare importantă pentru fete. Se spune că în acea zi se găuresc frunzele. La revărsatul zorilor, fetele strâng flori galbene numite sânziene, umblând prin rouă şi din ele îşi fac coroane şi le aruncă în apa iute a Cracăului şi cântă vechi doine ale locului.

La Ziua Crucii (14 septembrie), se făceau şiraguri de „perje” pe aţă şi se puneau într-un cui la stâlpul casei pentru a se usca lent. Erau utilizate ca leacuri în bolile copiilor.

În a doua jumătate a lunii noiembrie, erau câteva zile numite „Cârcogi”. În aceste zile, femeile nu trebuiau să toarcă sau să coase, pentru „a nu veni lupul la oi”.

În noaptea dinspre Sfântul Andrei (29 noiembrie) uşile şi ferestrele se ungeau cu usturoi, ca să nu intre „strigoii”. Tot ca o măsură de precauţie împotriva lor se scoteau limbile de la „meliţoi”, pentru ca „strigoii” să nu mai „trăncănească” şi să se poată „odihni lumea”. Pentru ca să aibă noroc şi spor la vite, la Sfântul Andrei se ung coarnele boilor cu usturoi şi-i poartă de trei ori în jurul casei. Tot în această zi, tradiţia este să nu se spele, să nu se pieptene, nu se mătură şi nu se dă gunoiul afară din casă. Se ung uşile cu usturoi, ferestrele, gura hornului, făcându-se semnul crucii cu usturoi, se întorc străchinile cu gura în jos, toate cu motiv: să alunge strigoii.

În ziua de Buna Vestire (25 martie), dimineaţa, se făceau focuri în grădini pentru a fi alungate „duhurile rele”.

Femeile însărcinate nu trebuiau să consume borş ,,umplut” în zi de sec sau aripi de pasăre, acestea dăunând fătului. O credinţă veche spunea că dacă unui cetăţean nu-i trăiesc copiii, la o nouă naştere face vânzător pe noul născut unei familii cu mulţi copii care trăiesc. Vânzarea se face pe fereastră, fără nimic deosebit şi câteodată schimbă şi numele copilului.

Se spunea că în ziua de Luni „trebuie început orice lucru de ispravă pentru ca Dumnezeu să ajute a se termina curând şi cu bine; în această zi mulţi postesc pentru diferite boli. Babele postesc Lunea ca să trăiască mult. De asemenea, Lunea nu e bine să dai bani din casă, mai ales dimineaţa, căci îţi dai munca şi norocul. Ciobanii de la stâne nu dădeau brânză Marţea şi Vinerea, căci se spunea că le va merge rău vitelor şi ar fi „stărcit”.

Se făceau clăci, toamna la „deşfăcatul păpuşoilor”, iar iarna se făceau clăci la tors, depănat, ţesut şi munca era de cele mai multe ori însoţită de muzică, o vioară sau o trişcă. Se făceau şi baluri şi hore la care cântau lăutari locali sau veniţi din alte părţi.

Șezătorile s-au menținut până nu demult, organizându-se mai ales în perioada Crăciunului până în postul Paștelui, spre deosebire de clăci, care se organizau atunci când era de lucru (deșfăcatul porumbului).

Amintim şi scoaterea icoanei pentru ploaie. Preotul, dascălul și obștea satului, cu căni de sticlă legate cu fundă roșie și busuioc, ies la marginea satului, lângă apă, și fac aghiazma, cu care sunt stropite casele, grădinile, câmpiile și animalele satului. Uneori, căruțe frumos împodobite, cu alai din sat, pleacă să aducă icoana sfântă, făcătoare de minuni de la Mănăstirea Horaița sau Neamț. Alaiul  era însoțit și de fluierași. Bătrânii satului afirmă că nici nu apucau să ajungă acasă şi începea ploaia.

Dionisie SAVIN

Articolul Superstiţii şi credinţe ancestrale de pe valea Cracăului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Tot aici la Mănăstirea Agapia o valoare inestimabilă o constituie și Muzeul Vivant inaugurat în anul 2013, un muzeu unicat în România, care prezintă viaţa monahală cu toată simplitatea, trăirea credinţei şi ascetismul ei. Muzeul nu este unul viu, cum arată denumirea, ci mai degrabă este un muzeu al vieţii la mănăstire: o gospodărie mănăstirească tipică, formată din casă monahală, anexă funcțională și grădină.

Casa în care este amenajat muzeul datează din secolele XVII-XVIII, are ziduri de piatră, de un metru grosime. Încă de la intrare călătorul poate înţelege în ce constă cotidianul nevoinţelor maicilor în chilii: un pat mare din lemn fără saltea, cu nişe în care ard candele şi stau cărţi de rugăciuni, o bucătărie sărăcăcioasă, prevăzută cu măsuţă şi scaune din lemn, Mobilierul şi ţesăturile au fost create acum sute de ani.

La parter sunt două chilii (chilia maicei bătrâne și chilia ucenicelor), un chilier, o cămară şi o magazie pentru diverse ustensile. Muzeul este împodobit cu covoare autentice din lână. Aşa arăta o gospodărie mănăstirească autentică, ferită de tot ce înseamnă astăzi viaţa de zi cu zi modernă.

Muzeul Vivant cuprinde mai multe ateliere de meşteşuguri tradiţionale: atelierul de ţesut, cu vârtelniţă, fus, suveică şi ramele folosite la realizarea de icoane brodate şi atelierele de olărit, de brutărie şi de patiserie. În zilele lucrătoare turiştii pot asista la demonstraţii practice de ţesut, olărit, broderie, tors şi brutărit. Avem nevoie de astfel de spaţii în care stresul lumii sau duhul ei (cum spun călugării) n-a pătruns încă.

Pr. Gheorghiță ANISIEA

Articolul Un deceniu de la înființarea muzeului vivant – Mănăstirea Agapia apare prima dată în Ecoul muntilor.