*

Adăugăm o mică autoprezentare făcută pentru cartea liceului de la Borca: „M-am născut la 6 octombrie 1947 în satul Reţeş, comuna Ceahlău, din părinţii Mihai şi Maria Ţăruş. Satul Reteş acum este sub apele lacului de acumulare Izvorul Muntelui, astfel am fost nevoiţi să ne strămutăm, cu casă cu tot, la Bofu. Copilăra petrecută în Reţeş a fost frumoasă, cu jocuri la Curtea prinţului Dimitrie Sturdza, scăldat şi pescuit în râul Bistriţa. Pe lângă joacă, am participat şi la treburi gospodăreşti: păzit oi, făcut fânul etc.

Clasele primare le-am urmat la Şcoala Ceahlău, apoi clasele V-VIII, la noua şcoală construită pe Schit. O parte din colegi am urmat liceul de la Borca: Tatiana Vasilică, Costică Almăşanu, Ion Buftea, Ioana Mucenicu, Ana Loghin.

La liceu mi-a plăcut matematica, dar şi fotbalul şi handbalul. În clasa a X-a am participat la campionatul regional de handbal, desfăşurat la Adjud. Examenul de absolvire a cursurilor liceale, examenul de maturitate, l-am dat la Liceul „Ştefan cel Mare” din Târgu Neamţ. Apoi am dat admitere la Facultatea de Matematică, la IP3 Bacău, unde am intrat primul pe listă. În 1968, după terminarea studiilor universitare, am luat repartiţie la Şcoala Nr. 3 Moineşti, judeţul Bacău, unde am predat matematică până în 1974, când, prin examen, m-am titularizat la Şcoala nr. 25 din Piatra Neamţ (Şcoală a Casei de Copii – băieţi).

În 1985, m-am transferat la Şcola nr. 27 piatra Neamţ (Şc. 8), unde am activat până la pensionare. Întrega mea activitate s-a desfăşurat în învăţământ, pe o perioadă de 46 de ani, timp în care am atins gradul de profesor I, am avut trei gradaţii de merit şi, nu în ultimul rând, o serie de succese cu elevi la olimpiade.

M-am căsătorit în 1974, cu Tatiana Jigău, cercetător chimist la Staţiunea Stejaru – Pângăraţi – Univ. Al.I. Cuza Iaşi. Am doi copii:

-Liliana născută în 1975, căsătorită cu Sebastian Florescu.  A terminat Facultatea de Ştiinţe Economoce, Secţia Finanţe Bănci, Iaţi. În prezent lucreză la AJFP Piatra Neamţ. Are un copil, Teodora, născută în 2010,

-Irina, născută în 1978, căsătorită cu Marian Chiucuş – a terminat facultatea de Ştiinţe economice, Secţia Contabilitate, are o societate de contabilitate. Are trei copii, Alexandra-Maria, născută în 2006 şi Matei, născut în 2008 şi Iusti, născut în 2015.

Am efectuat excursii în ţară cu elevii, am participat în diverse tabere, dar am fost şi la muntele Athos, Ierusalim şi mai am şi alte planuri. E bine să ne revedem periodic, la terminarea liceului, cu familiile şi profesorii noştri”.

*

„Domnul profesor Vasile Ţăruş şi-a început  frumoasa carieră la Şcoala din Moineşti, unde a cunoscut-o pe domnişoara Tatitana. În urma căsătoriei s-au mutat la Piatra Neamţ, unde a câştigat postul de profesor de matematică la şcoala de băieţi din Piatra Neamţ. După 10 ani în care a îndrumat sute de elevi, s-a transferat la Şcoala nr. 8, unde avea să rămână până la finalul carierei. Pe parcursul celor aproximativ 30 de ani în care a predat matematică într-un  mod care i-a făcut pe copii să-l îndrăgească, a fost director şi la această şcoală. Toată lumea la îndrăgit.

Vasile era un om care a privit numai partea bună a celor din jur. Mereu ajuta oamenii oricum putea el, fiind crescut la munte, îi făcea plăcere să urce pe Ceahlău. Este un om care mereu îl poartă pe Dumnezeu în suflet, întotdeauna a fost un exemplu pentru nepoţii săi, care îl iubesc foarte mult. Tataie mereu ne-a susţinut în orice ne-am dorit din dragoste, mereu s-a rugat pentru noi şi-a crescut fetele cu foarte multă blândeţe şi a fost alături de ele, cu gândul bun şi rugăciunea”.

Au scris Mara, Matei, Teodora, Iusti, Lidia.

*

„La începutul anilor 1980 – 1981, l-am cunoscut pe profesorul Vasile Ţăruş cu ocazia olimpiadei de matematică, etapa pe localitate. Apoi m-am întâlnit cu el deseori pe la cercuri pedagogice, consfătuiri de toamnă şi concursuri şcolare.

După anul 1989, matematica ne-a înlesnit o legătură mai strânsă, ducând la o prietenie de lungă durată. Aşa am făcut drumeţii şi excursii cu elevii, deşi profesam la şcoli diferite, eu la Şcoala „Elena Cuza” şi el la Şcoala Nr. 8 Piatra Neamţ. Aşa am participat la toate ediţiile taberei de matematică (ultima săptămână din luna august), care s-a desfăşurat două ediţii la Târgu Neamţ, iar celelate şase ediţii la Bicaz, organizate de Inspectoratul Şcolar Neamţ şi revista D.M.N.

Am discutat deseori despre temele de matematici propuse în programul de desfăşurare al taberei, am propus probleme pentru concurs etc.

Împreună cu Gheorghe Timişescu şi Vasile Ţăruş am avut grijă de elevii din tabără pe tot parcursul perioadei.

În tabără am prezentat teme de matematică, am avut în după amiaza  zilelor activităţi cu elevii: activităţi sportive, activităţi distractive, excursii şi drumeţii.

Tabăra se încheia cu un concurs de matematică pentru fiecare nivel de clasă – concurs individual, cât şi pe echipe. Elevii cu punctaj maxim erau premiaţi cu diplome şi obiecte.

Profesor Vasile Ţăruş aducea o contribuţie în propunerea de probleme atât la teberele de matematică, cât şi la concursuri de matematică (olimpiade locale sau judeţene).

Ne pare rău că ne-a părăsit prea devreme. Dumnezeu să-l ierte”.

Prof. Ion Diaconu

A consemnat Daniel Dieaconu

Articolul S-a mai dus un profesor… Vasile Ţăruş apare prima dată în Ecoul muntilor.

Tremuram din toate mădularele. Nu numai că nu mai aveam pe soţii Grinţescu ca dascăli, ne obişnuisem cu dânşii, dar trebuia să ne deplasăm vreo 5 km pe jos, să facem cunoştinţă cu o nouă lume şi “o nouă ordine de idei”. Era greu. Se ştie că trecerea de la un ciclu la altul e un handicap. Noi, cei de la Bradu veneam de la o şcoală cu clase simultane, pe când la centru era câte o clasă.

Dar unde Doamne iartă-mă să te duci? Nu era ca acum când îţi iei coada între picioare, pleci la Tulgheş pentru a beneficia de o masă.

Ştiam pe soţii Panţiru, Vadana, pe domnul Borşuc, doamna Trofin. Profesori renumiţi pe Valea muntelui şi fii ai satului. Asta ne mai liniştea puţin. A venit însă o veste trăsnet: vor veni de la Şcoala Ceahlău nr. 1 doi profesori, soţ şi soţie ce locuiesc în Bistricioara. Pentru a ne încuraja “gurile rele” bârfeau că ar fi fost daţi afară da la acea şcoală.

Erau soţii Ţifui: Florica şi Ştefan. Ce-o fi o fi! Doamna Florica, despre care s-a scris şi spus puţin (dar promit să nu mor până nu voi zice ceva şi despre această doamnă – merită), ne-a devenit dirigintă, iar domnul Ţifui profesor de matematică.

Domnul. “Ne-am nenorocit!”, gândeam. Doamna Ţifui, o adevărată doamnă, ne-a înconjurat cu dragoste şi grijă. Asta ne-a dat curaj. Domnul era sobru, dar se străduia să explice matematica în aşa fel încât trebuia să fii prea prost sau neatent să nu înţelegi. Prinsesem curaj. Matematica îmi plăcea şi mă ducea şi capul. Domnul profesor începuse să mă aprecieze şi să mă folosească în momentele mai dificile ale unei lecţii. Mai aveam vreo trei patru colegi cu care concuram.

A venit dezastrul. Nu-mi plăcea desenul şi nici nu aveam vreo înclinație, dar colegul de bancă se pricepea. Lui nu-i plăcea matematica. El îmi făcea desenele, iar eu îi dădeam temele. Numai că la primul extemporal l-am lăsat să copie, am fost prinşi şi am luat amândoi nota trei.

Am căzut şi în dizgraţie. Sufeream, pentru că aşa cum era la început, mă ataşasem de domnul Ţifui. Şansa a făcut ca dânsul să iniţieze la nivelul şcolii o revistă intitulată “Gazeta micilor matematicieni”. Oricine putea rezolva sau propune probleme şi exerciţii. Am rezolvat toată revista şi am propus materiale pentru o pagină.

I le-am înmânat timid. Mă aştepta, mi-a spus-o mai târziu. “Ilie, noi mai lucrăm şi la Gazeta matematică. Nu vrei să încerci?” Am vrut cu dragă inimă. Am avut şi patruzeci şi ceva de probleme rezolvate şi 4-5 propuse şi era singura publicaţie de specialitate.

Când considera că marea majoritate şi-au însuşit noţiunile de bază, zicea: “Hai să mânjim un fotbal!” Ieşeam pe teren şi nu mai plecam până pe la ora trei. Iubea mult fotbalul şi se şi pricepea. Avea un stil ca cel al lui Dobrin; se uita într-o parte, pasa în alta şi rareori reuşeai să-l deposedezi. Când prindea “beşica” nu mai vrea mâncare.

Nu învăţam la matematică. Îmi făceam doar temele. Am făcut câteva ore de pregătire cu toată clasa la absolvirea clasei a VIII-a. Am terminat subiectele de două ore de la examen în 45 minute, dar nu mi-au dat decât zece. Aşa era pe atunci. Recunoştinţă, domnule profesor!

Mai târziu, când am devenit colegi, Ştefan (dânsul a propus să ne tachinăm – cică meritam) a rămas tot un domn. Nu cred că e cineva din foştii elevi care să nu-l venereze. Păcat că ne-ai lăsat devreme, coane Fănică! Fii liniştit! Te vom urma şi vom iniţia ori o gazetă matematică ori vom face o echipă de fotbal!

Doamna. Ştefan Ţifui, Dumezeu să-l odihnească, avea obiceiul ca atunci când ne scotea afară pentru “a mânji” un fotbal să aducă şi fetele (colegele). Nu le obliga să facă galerie, deşi de multe ori o făceau, ci pentru a le supraveghea. Când dădea de minge uita de toate. Venea doamna Florica pentru ai reaminti că nu ştiu ce are de făcut, dar rămâneau amânate.

Ea era şi este o femeie sensibilă, iubitoare şi copilăroasă. Aşa o văd eu. O să vă explic mai târziu de ce. A fost diriginta mea din clasa a V-a. Eram o clasă cu doar douăzeci şi ceva de elevi, faţă de cei de la A care erau vreo treizeci şi ceva. Ne cam băteau la fotbal, dar la pregătire le eram superiori.

Doamna Florica era ca o mamă. Rareori se întâmpla să nu fie prezentă într-o pauză sau să nu ştie ce s-a întâmplat în clasă. Era mai bună decât mama. Pentru că nu mă dăruia cu nişte jordii şi nici nu mă obliga să fac ceva: mă ruga.

Nu-mi plăcea biologia, dar o învăţam de ruşinea doamnei. La fel s-a întâmplat şi în liceu. Doamna simţea, dar aprecia. Nu putea fi vreo gâlceavă între noi, elevii, de care doamna să nu ştie şi să nu intervină pentru a ne lua apărarea. “Eram puişorii ei”.

Eram un elev cu posibilităţi modeste. Unii din colegii mei cumpărau apă de colonie,destul de scumpă, pentru a o face cadou doamnelor de 8 martie. Deoarece mama ţesea şi eu alături de ea, ne-am gândit că o mică bucăţică de scoarţă ar fi un cadou ideal.

Singura care a păstrat acest mic dar al meu a fost “doamna mea”, care i-a pus o etichtă şi a lăsat “cu limbă de moarte” să fie păstrat. De fiecare dată când ajung pe la dânsa îmi arată acea bucăţică de cuvertură ca pe un trofeu, ceva scump pentru dânsa. Vă mulţumesc, stimată doamnă!

Ştefan o ajuta, uneori cu tragere, alteori fără tragere de inimă la treabă, depinzând de fotbal. Dar doamna îl înţelegea şi îl accepta. Sunt sigur că între ei exista o înţelegere tacită; se iubeau şi se respectau fără a face publice sentimentele dânşilor. Eu n-am auzit niciodată ca doamna să zică ceva rău de domnul sau invers.

Ultimul capitol: terminam clasa a VIII-a şi trebuia să merg la liceu la examen. Doamna profesoară Vadana (nu prea era prietena lui Ştefan) mă pregătise pentru a interpreta un rol din Moş Teacă. Domnul Ţifui făcea un turneu prin judeţ şi m-a luat şi pe mine.  Dar eu trebuia să-mi iau buletinul de la Tg. Neamţ. Nu puteam să mă prezint la examen fără acest act. Am rezolvat oarecumva, dar nu am putut fi prezent la festivitatea de premiere de la sfârşitul clasei.

Diploma şi coroana i-au fost înmânate mamei, ambele vărsând lacrimi. Au fost lacrimi benefice, am ajuns învăţător, am lucrat 44 de ani şi jumătate, sunt pensionar. Nu pot decât să mă îndrept cu recunoştinţă spre mentorii mei, să le urez viaţă lungă şi sănătate celor ce trăiesc şi să le aduc un pios omagiu celor ce nu mai sunt.

Îţi mulţumesc, stimată doamnă! Ai fost şi eşti o doamnă! Cu respect, al dumneavoastră cel mai mic elev.

Ilie ALEXANDRU

Articolul Amintirile unui elev de mai demult apare prima dată în Ecoul muntilor.

A crescut numărul istoricilor (cu doctorat) care scriu la această revistă (patru – 4), prin domnul Corneliu Ciucanu, cercetător ştiinţific la Iaşi, de loc din Girov, cu bunici de la Buhalniţa. Multe poezii, mai vechi sau mai noi, toate frumoase.

57  – articole, 23 – autori. Istorie, activităţi didactice, etnografie, drumeţii, poveşti, eseuri, recenzii. Un articol (necesar) de la doamna psiholog Roxana Cimpoeşu, două de la doamna profesor Mariana Deleanu. Sport, mult sport, şi prin aportul doamnei profesor Luiza Haripcă. Unul dintre ultimele articole ale domnului Constantin Cojocaru, care întâmpină probleme cu vederea. Revine doamna profesor Elena Aflorei.

Articole deosebite am primit de la Iolanda Lupescu, Cristina Chirilă, Ilie Alexandru, pr. Gheorghiţă Anisiea, Ecaterina Carază, Roxana Tănase-Gabor, Valentin Andrei, Elena Preda, Emanuel Bălan, Mihai Panţiru , Marius Coşerariu şi junioarea noastră Maya Bicăjanu.

Cei mai mulţi dintre abonaţii noştri de anul trecut sunt alături de noi, au apărut şi alţii. Mergem mai departe.

O lectură plăcută dorim!

Articolul „Ecoul Munților” la numărul 25! apare prima dată în Ecoul muntilor.

În anul școlar 1944-1945 a urmat clasa a III-a la Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț. Între 1945-1948 a revenit la seminar. În 1948 s-au desființat seminariile, iar Mihai Doroftei, împreună cu alți colegi, a fost arestat. Motivul a fost că, înscriindu-se pe o listă să fie „călăuză americanilor pe care-i așteptam să-i înlăture pe rușii care ne acaparaseră”, a „uneltit împotriva ordinii sociale”

Ce-o fi fost în sufletul unor adolescenți care s-au trezit încarcerați, doar că au vrut să apere demnitatea de a fi român? Emoționantă este povestea prieteniei cu Tincuța, o colegă de la liceul din Roman, care trecea în fiecare zi prin fața închisorii, privind spre geamul unde bănuia că este închis Mihai Doroftei. Gardianul o alunga de fiecare dată. După 60 de ani, cei doi prieteni s-au regăsit, cu emoție, și au depănat amintiri. Este de remarcat gestul nobil al doamnei Doroftei care mereu și-a îndemnat soțul să o caute pe Tincuța. După anii 50 a fost profesor suplinitor și secretar la Școala Poiana Teiului. Între 1951-1954 a fost dus de către Comisariatul Raionului Ceahlău în detașamentul de muncă forțată, unde a activat sub pază militară până în anul 1954. Între 1954-1956 a lucrat la secția învățământ Ceahlău în calitate de contabil. A absolvit Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț la cursurile fără frecvență. Între 1950-1956 a avut domiciliu obligatoriu în comuna Poiana Teiului. Orice plecare din localitate trebuia anunțată la miliție. Periodic, se prezenta la miliție pentu viza pe documentele eliberate de Penitenciarul Târgșor, Prahova. În 1956 a fost întreruptă restricția domiciliară, propunându-i-se să se stabilească în comuna Borca. Tot în acel an s-a înscris la Facultatea de Matematică din Bacău, cursuri fără frecvență, suplinind matematica la Liceul Borca. După doi ani a fost exmatriculat din cauza dosarului politic, desfăcându-i-se și contractul de muncă. Nicio instituție nu voia să-l angajeze. A lucrat sezonier în pădurile sectorului Borca, în calitate de primitor-expeditor de bușteni, iar la Ocolul Silvic în calitate de muncitor necalificat. A mai lucrat temporar la calcularea listelor de plată, funcționar la primărie, contabil la cooperație. După repetate acțiuni de reabilitare deschise la Tribunalul din Piatra Neamț, la13 ianuarie 1962, a fost absolvit de o vină minoră, dar care căpăta proporții de fiecare dată. Cu această ocazie, Mihai Doroftei a putut să-și reia studiile. A reușit primul la Facultatea de Matematică din Bacău și a terminat ca șef de promoție. A ales la repartiție comuna Farcașa, dar, după două săptămâni, a fost mutat la Borca, unde a predat matematica până în anul1991, când a fost pensionat. Pentru că nu a fost membru P.C.R., nu a avut acces la gradul didactic I, dar a obținut „Titlul de Profesor Evidențiat”. Începând cu anul 1965 a publicat în „Gazeta Matematică”, seria B pentru elevi și profesori, probleme originale. A colaborat la „Caiete matematice” din Craiova și la „Gazeta micilor matematicieni” din Grinţieş.

Mihai Doroftei a publicat permanent în revista „Țara Hangului’. Poeziile în limba germană le publică în revista „Die Stafette” din Timișoara. A îndrăgit limba germană din copilărie, când făcea conversație cu un subofițer neamț, cantonat în casa sa, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Profesorul Mihai Doroftei a fost singurul cunoscător de limbă germană din comuna Borca, fiind și traducătorul celor care voiau să se descurce în această limbă.

Am insistat asupra biografiei, pentru că, separat, poate constitui subiectul unei cărți.

Se poate spune că domnul Doroftei a trăit într-o zi, cât alții într-un an”.

Cartea cuprinde două părți: una de proză și alta de versuri.

Mihai Doroftei este un foarte talentat povestitor. Primele povestiri sunt amintiri dintr-o copilărie foarte liberă, aș spune și inocentă, dacă nu ar apărea relatări despre spaimele și neliniștile prin care a trecut. Cititorul simte emoțiile și trăirile copilului. Cred că locul nașterii a fost decisiv în formarea sa ca om și cu siguranță acolo s-a întors instinctiv, de câte ori i-a fost greu. A fost o copilărie prea plină de evenimente, ca să poată fi uitată. Povestirile „Cumpăna”, „Steluța”, „Năluca”, „Grobeleanu”, „Pictorul și satana”, „Cu pluta spre seminarul din Roman”, „Explozia’, au fiecare dintre ele un farmec de neegalat.

A doua parte a capitolului de povestiri, intitulată „Suferințe” prezintă aspecte din închisorile comuniste, așa cum ni se sugerează din subtitlu. Este povestea unei supraviețuiri scrisă cu un firesc care ne uimește. Mihai Doroftei a suportat umilințe și suferințe fizice pe care le descrie uneori cu umor ca în povestirea „Slipul socialist”.

Alte povestiri, impresionante pentru dramatismul lor sunt: „Ion Crăciun”, „Suferințe”, „La muncă forțată”, „Ochii tăi”. Unele povestiri sunt traduse în limba germană. Emoționant este cântecul „Ochii tăi”, pe care-l cânta în închisoarea din Suceava Ion Podoleanu:

„Într-o toamnă târziu,/ Rătăcind pe alei/ Am zărit printre ramuri de tei/ Lucitori ca de zmei/ Zâmbitori ca de zei/ Ochii tăi, ochii tăi, ochii tăi”.

Capitolul de poezie este alcătuit mai mult din dedicații scrise cu anumite ocazii. Nu este o poezie de cenaclu, dar trebuie remarcat cavalerismul cu care domnul Doroftei dăruiește poezii persoanelor pe care le cunoaște, cu ocazia evenimentelor importante din viața lor.

Personal, apreciez proza pe care a scris-o Mihai Doroftei. Experiența sa traumatică l-a făcut să se întoarcă reflexiv asupra trecutului și a destinului nostru ca neam.

Sunt adevăruri crude, pe care trebuie să le știm. Vinovații trebuie identificați, mecanismele terorii trebuie analizate, pentru ca reproducerea lor sa nu mai poată fi cu putință.

Mihai Doroftei a înțeles că are datoria de a nu uita, pentru ca noi să știm cum arată adevărata istorie.

Experiența închisorilor l-a îndepărtat de viața lui, a făcut ocoluri uriașe ca să devină intelectualul de astăzi, dar la capătul durerii a fost Dumnezeu.

Mihai Doroftei a avut o misiune duhovnicească, pe care a îndeplinit-o. Ofensei din anii 50 i s-a opus scrisul, iubirea familiei sale, satisfacțiile profesionale. Și, sigur, admirația noastră, a celor care îl cunoaștem și i-am citit cartea.

Ziua de 22 septembrie 2024 a fost una îndoliată pentru foștii elevi ai Liceului „Mihail Sadoveanu” Borca, pentru cei care l-au iubit ca profesor și ca diriginte, pentru zecile de profesori de matematică și de ingineri care i-au urmat exemplul în carieră. Profesorul Mihai Doroftei s-a stins din viață la 95 de ani și a fost înmormântat în cimitirul paraclisului din Sabasa, alături de iubita sa soție, înv. Mioara Doroftei. Fiica sa, ing. Marlena Seghete, a publicat o poză cu biblioteca, sub care a scris „averea noastră”. O poză care spune totul despre personalitatea, preocupările cărturărești, principiile și opțiunile profesorului Mihai Doroftei. Un profesor de matematică pe care nu-l vom uita, pentru că altul ca el nu va mai fi.

 Iolanda Lupescu

Articolul „MĂRTURISIRI” – MIHAI DOROFTEI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Acestea erau cerute la acea vreme și de către organizația de pionieri și veneau în completarea celorlalte activități educative care se desfășurau în școală sau în afara ei.

Din aceste cercuri făceau parte elevii care aveau anumite înclinații tehnice, artistice, literare, sportive, practice sau îndrăgeau anumite discipline școlare. De altfel, unul dintre obiectivele organizației pionierești era acela de cuprindere a unui număr cât mai mare de elevi în cercuri tehnico-științifice, aplicative,  artistice, sportive.

Cercul de radioamatori a fost înființat în anul 1956 de către profesorul de fizică (și fost învățător), Alexandru Țăranu. În cadrul acestui cerc, a fost construit primul radioemiţător de pe valea Bistriţei. În cartea domnului prof. Gh.Țigău „Liceul „Mihail Sadoveanu” Borca-Neamț. O școală pentru toți. 1953-2003” este publicată o fotografie cu domnul profesor și aparatul construit de către dumnealui și elevi.

Profesorul Popa Valeriu (matematică) a pus bazele unui cerc de teatru și a unui cerc de matematică în perioada 1960-1963, timp în care a fost predat la Borca. Cu echipa de teatru a liceului susținea spectacole în localitățile vecine: „Mari succese am avut cu piesa „Nota zero la purtare”, de N. Stoenescu, ai căror excepționali protagonist erau Traian Florea, Lazăr Mircea, Vasile Danielescu, Gheorghe Măntescu, Dumitru Condrea, Aflorei Elena, Dorel Rusu, Paraschiva Cristea și Lucia Buruiană” (Țigău, Gh., „Valori și destine din Borca-Neamț”, Ed. Nona, Piatra-Neamț, 2015, p. 296). Și înaintea dumnealui, învățătorii înființau trupe de teatru cu elevii talentați și prezentau piesele la serbări, cercuri culturale, sărbătorirea unor evenimente istorice.

Spre exemplu, dna învățătoare Lupu Emilia (mama doamnei bibliotecare Iolanda-Ana Lupescu) a pus în scenă piesa „Un pedagog de școală nouă”, I.L. Caragiale în anul 1957. Personajul – elevul Ionescu– a fost interpretat de către școlarul Rusu Dorel, viitor profesor de limba și literatura română la școala noastră (Iolanda-Ana Lupescu, „Borca. File de monografie”, Ed. Cetatea Doamnei, 2021).

În cadrul Cercului cultural Borca, elevii au prezentat „Arvinte și Pepelea” de V. Alecsandri în anul 1902, iar în fața reprezentanților Domeniului Coroanei a fost prezentată piesa „Prințul Puf” în 1903, învățători fiind la acea vreme soții Popovici Constantin și Eugenia. Piese de teatru realizate cu elevii au fost puse în scenă cu prilejul șezătorilor culturale  de către învățătorii Cornelia Hrițcu și Vasile Codrescu: „Doctorul știe tot” și „În sărbători” (decembrie1938), sceneta istorică „Moș Ion Roată și Unirea”, I. Creangă (ianuarie 1939).

Cercurile de matematică au continuat și în anii ’80, acestea fiind conduse de către profesorii de matematică Andronic Ion (fost elev al lui Valeriu Popa), Doroftei Mihai și Cotîrgășanu Constantin. Astfel de cercuri au fost organizate și la învățământul primar de către învățătoarele Floroiu Emilia și Mrejeru (Bondar) Gladiola. Micii școlari rezolvau probleme și din „Gazeta Micilor Matematicieni”, înființată de prof. Ștefan Țifui de la Șc. Grințieș. Elevii erau rezolvitori de probleme, iar doamnele învățătoare de la Școala Borca au fost propunătoare de exerciții și probleme, unele fiind publicate în Gazetă.

Dragostea pentru matematică a dus la organizarea taberelor de matematică la Liceul Borca, alături de tabere de odihnă, radioamatorism, fizică, limba engleză la care participau elevii din județ și din țară(1965-1992). Au fost acceptați și elevi din Borca, iar în 1987/’88 au participat și câțiva elevi din învățământul primar, clasele III-IV, cărora le-au predat atât prof. de matematică, cât și înv. Floroiu E. și Mrejeru G.

În prima parte a zilei aveau loc ore de matematică, apoi activități sportive, artistice, drumeții la izvorul Borcut, excursii de o zi (Durău, Suceava, Tg. Neamț), întâlniri și activități comune cu elevii din Borca, vizionarea de filme la căminul cultural, focuri de tabără.

Director de tabără la Borca a fost prof. Bondar Viorel, iar administratorul taberei a fost dna Ana Elvira. Orele de matematică erau susținute de către profesorii de la Borca, dar și de către profesorii ce însoțeau elevii în tabără, dintre care amintesc: prof. Gheorghe Amaicei (Piatra-Neamț), prof. Ștefan Țifui (Șc. Grințieș), prof. Ion Radu (Bacău).

Cercul de educație rutieră și karting a fost condus de către dl prof. Tănase Ioachim (fizică). Pe lângă învățarea noțiunilor teoretice de educație rutieră, elevii erau instruiți cum să circule corect cu bicicleta și erau pregătiți pentru concursurile pionierești de educație rutieră, conducerea bicicletei și a kartului. La începutul anilor ’80 au fost aduse trei karturi, câte unul pentru școlile din Borca, Sabasa și Mădei, dar numai la Borca acesta a fost utilizat în cadrul cercului.

Concursurile de karting aveau loc la Bicaz, Piatra-Neamț și Roman, iar cele de educație rutieră și conducerea bicicletei la Bicaz și Piatra-Neamț. Și după Revoluție au mai avut loc în zona noastră concursuri de educație rutieră la Școala Galu, Poiana Teiului.

În cadrul acestora, elevii, pe categorii de vârstă/clasă, participau la mai multe probe: completarea unui chestionar (legislație rutieră), conducerea bicicletei (de regulă, marca românească „Pegas”)  sau a kartului (la concursurile de kart), în linie dreaptă, cu  ocolire a cinci jaloane, menținerea echilibrului pe bicicletă, traversarea sau ocolirea unui obstacol, săritură peste el etc. Elevii de la școala noastră au obținut rezultate frumoase la aceste probe.

(Va urma)

Gladiola Bondar

Articolul Cercurile pentru elevi de altădată de la Liceul Borca (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mi-l amintesc din copilărie. În vremea aceea, comuna Ceahlău era alcătuită din mai multe sate: Răpciune, Schit, Reţeş, Pârâul Mare, Bistricioara şi Leţeşti, un sat mic, aşezat dincolo de apa Bistriţei, pe malul stâng. În fiecare sat era şcoala primară, cu cadre calificate, excepţie făcând satele Leţeşti şi Pârâul Mare, de unde copii veneau la şcoala din centrul comunei. Pe atunci, doar şcoala primară era obligatorie.

În clasele V-VII învăţau numai copiii cei mai buni din întreaga comună, ai căror părinţi erau animaţi de dorinţa şi de ambiţia de a-i ajuta să-şi schimbe destinele prin învăţătură. Nu erau mulţi elevi în clasa a V-a şi s-a format o singură clasă. Ştefan a venit cu câţiva colegi din satul Reţeş. Ne-a luat sub aripa ocrotitoare profesorul nostru drag de limba română, Constantin Popa, care ne-a rămas diriginte până la absolvirea clasei a VII-a, ultima pe atunci a şcolii generale.

Am avut un respect deosebit faţă de toţi dascălii noştri, dar cel care şi-a pus amprenta mai puternic pe formarea şi destinele noastre a fost Constantin Corfu, profesorul de matematică, dovadă că toţi am urmat liceul cu secţia reală şi doar câţiva s-au îndreptat spre şcolile profesionale. Aplica diverse metode de predare, ne stimula curiozitatea şi inteligenţa, obligându-ne, parcă, să ne concurăm în găsirea altor modalităţi de rezolvare a unor probleme. Era apropiat de elevi, dar şi exigent, încât ne ruşinam de el ca de un părinte.

Lui Ştefan i-au plăcut orele de matematică. Era silitor, dar retras şi uneori ironic, trăsături care l-au caracterizat întrega viaţă.

Cadrele didactice formau un colectiv tânăr şi entuziast, animat de dorinţa menţinerii prestigiului neştirbit al şcolii. De la toţi am învăţat să iubim limba şi istoria neamului, ordinea şi disciplina muncii, demnitatea şi dorinţa de autodepăşire.

Fiecare şi-a urmat destinul: Ştefan a devenit profesor de matematică, eu de limba română, Mircea Lazăr a studiat filosofia la Leningrad, Dumitru Almăşanu a fost inginer la fabrica de medicamente din Iaşi; Elena Afloroaiei a ajuns inginer chimist, iar Mihai Rădăvoi a fost profesor de limba română.

Nu pot uita că am avut o copilărie modestă. După ore serveam masa la internatul şcolii (unde stăteau copiii şi din Buhalniţa şi din Izvorul Alb), apoi ne făceam temele sub îndrumarea profesorilor.

Nu aveam timp de jocuri. Doar în pauza de prânz priveam meciul de volei al profesorilor, la care erau antrenaţi şi unii dintre elevi.

Cea mai mare plăcere a noastră era să mergem cu toţi elevii şi profesorii la săniuş pe Dealul Bofu. Deşi ne întorceam uzi şi îngheţaţi, ne simţeam mai apropiaţi de dascălii noştri, care aruncau atunci platoşa exigenţei.

Pe atunci şcoala era condusă cu o mână fermă de un director tânăr, dar energic şi hotărât, Grigore Ungureanu, care a păstorit destinele şcolii vreme de 23 de ani. Raţiunea vieţii sale a fost şcoala, de aceea a studiat singur metodica tuturor obiectelor de învăţământ, ştiind astfel să aprecieze munca fiecărui cadru didactic. Era foarte sever şi meticulos şi nimic nu se petrecea fără aprobarea lui. Organiza şedinţe cu părinţii, care-i urmau sfaturile, cu mare respect pentru serbări şcolare de mare amploare şi se interesa de cercurile şcolare organizate în Casa de cultură aflată alături de şcoală.

Lui Ştefan îi plăceau matematica şi orele de sport, de care nu s-a despărţit niciodată. El a plecat la Liceul Bicaz, unde era profesor de matematică fratele său, Vasile Ţifui, foarte talentat şi foarte exigent.

Ne-am reîntâlnit ca profesori la şcoala la care am învăţat sub conducerea aceluiaşi director Grigore Ungureanu în 1966. S-a căsătorit cu Zaiţ Floarea, profesor de biologie, iar în 1972 s-a transferat la Şcoala Grinţieş, unde a rămas până la pensionare.

Mi-e imposibil să nu remarc activitatea sa de atunci. Metodele lui de lucru nu au dat greş niciodată. Preda de la uşor la greu, captând interesul şi atenţia tuturor elevilor. Nu era elev care să afirme că  matematica era grea. Îmbina exigenţa cu apropierea, iar metoda lui de a pedepsi era ironia. L-a apreciat directorul şcolii, dar niciodată nu l-a lăudat. Îl supăra faptul că Ştefan întârzia în pauză cu elevii la un mic meci de fotbal, dar ceea ce reuşea el în mai puţine minute, alţii poate o făceau în câteva ore. Şcoala a avut şi atunci internat şi elevii îşi făceau acolo temele, iar pregătirea la obiectele pentru examen se făcea gratuit.

După plecarea sa la Grinţieş, elevii îl căutau acasă pentru a face câteva ore de pregătire (deşi aveau profesori buni), deoarece simţeau dorinţa unei confirmări din partea unui senior aureolat de un imens prestigiu.

A lăsat tuturor o amintire vie prin profesionalism, demnitate, seriozitate şi performanţă.

Elena AFLOREI

Articolul Colegialitate: Ştefan Ţifui apare prima dată în Ecoul muntilor.