Această echipă a fost înființată în cursul acestui an școlar, din dorința de a încuraja spiritul de echipă, creativitatea și implicarea activă în viața școlii. Am pregătit împreună cu fetele un prim moment artistic, prezentat astăzi în aplauzele colegilor, profesorilor și părinților prezenți.

Ideea formării echipei a venit ca un răspuns la dorința fetelor de a avea un mod creativ de a-și exprima pasiunea pentru dans și spiritul de echipă. Antrenamentele au început într-o atmosferă caldă, prietenoasă, dar și plină de determinare. De două ori pe săptămână, sala de sport a devenit locul unde se construia nu doar un spectacol, ci și o echipă unită. A fost nevoie de răbdare, repetiții și multă încurajare. Nu au lipsit micile dificultăți – oboseala după orele de curs, emoțiile legate de mișcările noi, dar fiecare moment a fost depășit cu zâmbetul pe buze.

Participarea în echipa de majorete a adus mult mai mult decât un simplu rol într-un spectacol. A crescut încrederea în sine a fetelor, le-a oferit ocazia să-și descopere noi pasiuni și le-a învățat ce înseamnă responsabilitatea și munca în echipă. Fiecare repetiție a fost o lecție despre disciplină, perseverență și bucuria de a face ceva frumos împreună.

Majoretele au adus un plus de farmec festivității, demonstrând că sunt pregătite nu doar să încânte, ci și să inspire. Pe viitor, echipa de majorete va avea un rol activ în cadrul școlii, încurajând elevii participanți la competițiile sportive și susținând evenimentele importante din calendarul instituției.

Sunt mândră de inițiativa acestor tinere talentate și dedicarea cu care au început acest drum. Le doresc mult succes și sunt convinsă că vor deveni un simbol al energiei pozitive și al spiritului de echipă din școala noastră!

Prof. Luiza Haripcă

Articolul Din pasiune și echipă – majoretele clasei a VI-a aduc culoare și ritm la festivitate apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-a plecat de la şcoală în marş, în ţinuta de război a ostaşilor români, cu arme din lemn şi plastic, dar excelent create, până la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” şi Monumentul Eroilor Grinţieşeni.

O comunitate întreagă s-a unit pentru cinstirea eroilor ei!

Articolul Ziua Eroilor – „Înălţarea Domnului” – sărbătorite la Grinţieş apare prima dată în Ecoul muntilor.

Etapa județeană a avut loc la Piatra Neamț, pe Stadionul Ceahlăul, într-un cadru competitiv mult mai ridicat. Cu toate acestea, copiii noștri au demonstrat maturitate, curaj și o motivație exemplară, reușind să se ridice la nivelul provocării și să concureze cu demnitate.

Rezultatul? Din nou, un binemeritat loc al II-lea!

Competiția a fost strânsă, dar ceea ce a contat cu adevărat a fost spiritul de echipă, seriozitatea și dorința de afirmare într-un domeniu care cultivă valori esențiale: responsabilitatea, spiritul civic și solidaritatea.

În spatele acestui succes stă o muncă de echipă susținută, coordonată cu implicare. Fiecare elev și-a asumat un rol, a contribuit activ și a învățat ce înseamnă responsabilitatea și susținerea reciprocă.

Acest concurs a oferit copiilor ocazia nu doar de a-și testa limitele, ci și de a-și dezvolta abilități esențiale pentru viață: lucrul în echipă, încrederea în sine, gândirea rapidă și empatia. Mulţumim domnului Viorel Ghiorghiu şef ISU reprezentant al Primăriei Grinţieş în îndrumarea echipajului.

Felicitări, dragi copii, pentru implicarea voastră și pentru bucuria cu care ați participat! Suntem mândri de voi și de tot ceea ce ați realizat!

Coordonator echipaj Prof. Luiza Haripcă

Articolul Echipă unită, rezultate frumoase – Locul al II-lea la etapa județeană „Prietenii Pompierilor” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând om cu o poveste de viață. Spuneți-ne despre dumneavoastră. Cine este doamna profesoară Elisabeta Trofin?

M-am născut în satul Bistricioara, comuna Ceahlău, județul Neamț, pe 1 februarie 1944. Ciclul primar l-am urmat în satul natal, având ca învățător pe Niță Aurel. La insistențele preotului Săndulescu m-au dat părinții la ciclul gimnazial la școala din Grințieș, având profesori pe Maftei Constantin, la matematică, Maftei Maria, la română, Vadana Grigore, la biologie, Linu Maria, istorie – geografie. După terminarea acestui ciclu, am mers la Liceul Teoretic „Mihail Sadoveanu” din Borca, pe care l-am absolvit în 1962. Am suplinit pentru un an ca învățătoare la clasa I, în satul meu, având elevi pe: Borșa Niculina (educatoare), Potlog Teodora (prof. de matematică), Borșuc Ștefana (fost primar al comunei) și mulți alți oameni gospodari. În 1963 am dat admitere la Institutul Pedagogic Bacău, de trei ani, specializarea matematică-fizică. În 1966 am absolvit facultatea, luând repartizare la Grințieș, la insistențele mamei mele. În același timp, suplinitor pe catedra de educație fizică a venit Neculai Trofin, fost coleg din clasa a V-a până la sfârșitul liceului, după care a absolvit Școala de Artă din București, fiind bibliotecar – metodist. În anul 1968 ne-am căsătorit, un an mai târziu s-a născut băiatul, Lulu, iar în 1975, fata, Marina. Băiatul și-a croit drumul în Italia, însă, în timpul pandemiei, s-a îmbolnăvit și l-am pierdut. Nora și nepotul s-au întors în țară și locuiesc la Izvoare. Marina a terminat Facultatea de Chimie Alimentară și serviciul a dus-o la București, este căsătorită cu George Sărluceanu, cunoscut în zonă pentru activitatea culturală și de ecologizare și au un băiat, student în Anglia, la BIMM. În ultimii cinci ani, deoarece am rămas singură la Grințieș, îmi petrec iernile la ei la București. Acolo am sărbătorit anul trecut, cei 80 de ani, la restaurant, cu familia, seara, la un spectacol de teatru cu Dan Puric, ziua.

Ați amintit numele profesorilor care v-au format. Ați avut un model care v-a determinat să alegeți drumul educației, și, în special, al matematicii?

La Borca era un colectiv bun, era un liceu bun de tot. La matematică am avut întâi o domnișoară, Uțu, care a devenit inspector. În clasa a 10-a a venit colegul ei, dl prof. Popa, care ne-a deschis ochii tuturor. Eu nu învățam greu la matematică, ca la istorie, geografie, mie îmi venea natural să rezolv problemele. Eu am înțeles din clasă orice subiect și nu „bucheam” deloc. Dar acest profesor Popa ne-a cultivat dragostea pentru matematică. Ulterior a predat la Bicaz, apoi a ajuns profesor universitar la Bacău. La admitere am dat și fizică și matematică și profesorii de la facultate apreciau pregătirea noastră. Spuneau: „Elevii de la Borca vin foarte buni la matematică, chimie și fizică.”

Ce a însemnat pentru dumneavoastră Școala Grințieș? Cum ați descrie relațiile cu foștii colegi de-a lungul carierei dumneavoastră? Dar cu elevii din promoțiile pe care le-ați avut ca diriginte?

La Grințieș a fost un colectiv foarte frumos, ne-am înțeles foarte bine. În 1966, când am ajuns aici, am găsit-o pe dna Panțiru, care terminase cu un an înainte, soțul ei, Constantin Panțiru, dl Borșuc, dl Vadana, dl Maftei, dna Maftei, de la care am învățat gramatică. M-am înțeles bine și cu colegul meu, profesor de matematică, dl Țifui Ștefan. El era genial, în felul său, preda o noțiune și una-două îi scotea la fotbal. Dar avea metoda lui de a-i face să fie atenți și tot îi determina. Ori avea 10 la cei foarte buni, ori avea 3. A venit odată o brigadă de la București și tot catalogul era plin de 3. „Domnule profesor, dar aici cum faceți să remediați rezultatele?” l-au întrebat. „Foarte simplu, uite-așa”, a răspuns el și a trasat celelalte jumătăți, astfel încât treiul să devină opt. Evident, a stârnit hohote de râs. Și elevii erau foarte conștiincioși. Îmi amintesc de surorile Diaconu, care au devenit profesoare de chimie sau Ortansa, viitoare învățătoare, care mă așteptau pe coridoare când nu reușeau să rezolve o problemă, sau de Gabriela Szocs- Onu, care a urmat o carieră în matematică.

Considerați că s-au schimbat mult elevii de astăzi? Mai există interes pentru studiul aprofundat al matematicii?

S-au schimbat într-adevăr, însă nu sunt doar ei vinovați. Am lucrat și cu nepotul meu și în ultima perioadă și cu unii copii de pe scara blocului unde locuiește fata mea. Nu mai există rigoarea de altădată. Este o harababură, programele școlare nu sunt ordonate, nu se mai merge de la simplu la complex. Sunt noțiuni foarte complicate, pe care noi le făceam la liceu și care se fac acum în clasa a VI-a. Se fac probleme cu necunoscute de la clasa a IV-a. Nu mai există o gradare a noțiunilor, predate întâi proprietățile. Manualele sunt foarte încurcate, definițiile sunt foarte stufoase și aproape de neînțeles. Pe de altă parte, și elevii sunt dezinteresați. Matematica se învață cu creionul în mână. Trebuie mult exercițiu, culegeri întregi rezolvate pentru a aprofunda o noțiune. Peste tot aud că au nevoie de preparatori, încă din clasele primare. Pe vremea mea nu auzeai de pregătire la matematică pentru examene. Învățau din clasă, aprofundau acasă rezolvând și iar rezolvând… Nu mai există respectul pentru școală, pornind de la felul cum se îmbracă, apoi cum se comportă în timpul orelor de curs. De fiecare dată când suplinim un coleg mai tânăr suntem impresionați negativ de atitudinea lor din timpul orelor, lipsa atenției, a concentrării, faptul că au alte preocupări în timp ce profesorul predă.

Este importantă matematica în dezvoltarea unui copil?

Matematica este tot, este obiectul cel mai important, la tot pasul te întâlnești cu noțiunile matematice. Pe lângă utilitatea practică, ea cultivă rigoarea, logica, răbdarea, perseverența în rezolvarea problemelor. Mai mult de atât, dezvoltă gândirea critică, capacitatea de a lua decizii și încrederea în forțele proprii.

Câți ani ați fost în slujba școlii? Ați retrăi vreo zi din cariera dumneavoastră?

34 de ani! Din 1966 până în 1999, 33 de ani, plus un an ca învățătoare la Bistricioara, 34. Am mers des la școală și după ce m-am pensionat, acum nu aș mai avea curaj. Îmi amintesc că am făcut cinci reciclări la Iași; reciclările erau examene periodice pentru verificarea cunoștințelor și reîmprospătarea lor, cu comisii formate din profesori universitari. La Botoșani, în 1977, când a fost cutremurul, 13 probleme am avut de rezolvat. Am obținut nota 10, se poate verifica, fișele se arhivau. Am mers la toate, voiam să fiu la curent cu orice informație nouă. Aș retrăi orice zi alături de colegii mei, de aceea le doresc sănătate și putere celor ce mai sunt între noi și le păstrez o frumoasă amintire celor ce au plecat. Cadrelor didactice tinere le recomand să iubească copiii și materia pe care o predau, pentru că acesta este principiul de la care se pornește în construirea unei cariere frumoase.

Îi mulțumim și noi doamnei noastre diriginte, profesoara de matematică Elisabeta Trofin. Ne-a fost model, sprijin și sursă de inspirație, ne-a oferit lecții de viață, cuvinte înțelepte și o privire caldă din spatele catalogului.

Prof. Cristina Chirilă

Articolul Matematica este tot! – Interviu cu doamna profesor Elisabeta Trofin apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-a născut pe 13 septembrie 1957 în „districtul Peste Vale, o zonă plină de liniște și de păsări abil cântătoare, a comunei Grințieș. Este ținutul bogzănilor, oameni cu multă dragoste față de carte și față de meseria pe care și-au ales-o”, spunea domnia sa.

La fel ca mai toate familiile din zona de munte, de  după război, și nu numai, a fost o familie numeroasă, obișnuită la acea dată, compusă din opt odrasle ale lui Gheorghe și ale Eugeniei Panțiru: „Multe suflete, dar și cu multe probleme pe care, cu multă trudă și cu credință-n Dumnezeu, părinții au reușit să le ducă la un bun sfârșit, atât cât s-a putut”. Șapte din cei opt copii au ieșit din zona studiilor gimnaziale, alegând și practicând diverse meserii, de la cea de strungar în fabrică, electrician, maistru până la cea de profesor.

Continuăm cu câteva fragmente dintr-o discuţie cu domnul învăţător: „Am încercat să fur câteceva de la frații mai mari (eu fiind mezinul), alegând cariera de cadru didactic, mai les la insistența mamei. Copilăria mi-a fost grav afectată de dispariția tatălui, când nu împlinisem 12 ani. A trebuit să muncesc din greu în gospodăria familiei, învățând din toate muncile zonei (prășit, cosit, întreținut de garduri, mic ciobănaș în vacanțe etc). Toate acestea mi-au prins bine, ulterior, când multe munci le-am făcut de unul singur”.

În 1972 a plecat la „școlile cele mari”, la Liceul Pedagogic, ”Gheorghe Asachi” din Piatra Neamț. Un început timid de activitate, terminat în forță în 1977, fiind declarat învățător, cu repartiție la Școala Bradu nr. 2 (Moci). După 11 ani de activitate, printre care și efectuarea stagiului militar, a revenit la școala din centru, unde cred că-mi închei întreaga activitate didactică.

A fost necesar să parcurgă toate etapele unei cariere didactice (definitivat, gradele I și II, perfecționări) încununate cu absolvirea facultății de geografie și-un master, tot în geografie, la București, desfăşurat la zi, cu eforturi deosebite.

„Am devenit soț, tată, acestea m-au obligat să realizez o casă, la Gura Pintecului. Din păcate, acum doi ani, soția s-a prăpădit, Dumnezeu s-o odihnească în liniște și pace. O pierdere foarte mare și greu de suportat”, mai zicea dânsul. Activitatea de la catedră a fost încununată și prin rezultate deosebite cu copiii, fiind promotorul educației rutiere din școala din Grinţieş (trei participări la faze naționale, cu-n loc șase pe țară). A fost implicat în numeroase activităţi culturale, de la ansamblurile şi brigăzile perioadei comuniste până la grupul cu iz haiducesc – „Ceata lui Vasile cel Mare”. Antologic pentru grinţieşeni a fost rolul lui Arvinte din celebra piesă „Cuiul lui Pepelea”, jucată în trecute vremuri alături de învăţătorii Carmen Popa şi Ilie Alexandru.

Fratele mai mare, Costică, l-a luat de mic în multe excursii, drumeții, tabere, insuflându-i dragostea față de mediul înconjurător, faţă de natură, cu toate minunile ce ne-nconjoară. A continuat această activitate, dezvoltând-o la parametrii pe care şi i-a permis: „Prietenul cel mai drag, cortul, m-a dus prin Făgăraș, Bucegi, Iezer, Păpușa, Piatra Craiului, Retezat, Parâng, Hășmaș, Nemira, Apuseni, Călimani, Rodnei, Giumalău, Rarău, Bistriței etc. Să ştiți că avem o țară tare frumoasă, nu din povești, ci admirând-o pas cu pas”.

Vara, în grupuri organizate, a străbătut Anglia, Franța, Spania, Italia, Slovenia, Austria, Ungaria, Grecia, Bulgaria și nu în ultimul rând Moldova și Transnistria. Se gândeşte la o pensie activă: „După pensionare, dacă voi fi în putere, am să diversific aceste excursii pe care sper să vi le destăinui. Mi-ar fi drag să am câți mai mulți colegi de drumeție cu care să împărtășesc minunile ce ne-nconjoară”.

Pensie lungă, domnule învăţător, şi cât mai activă, cu cât mai mulţi munţi şi vârfuri călcate!

Daniel Dieaconu

Articolul PERSONALITATEA LUNII – Mihai Panţîru – un învăţător devotat de la munte apare prima dată în Ecoul muntilor.

Unul dintre cele mai importante beneficii ale sporturilor de echipă este dezvoltarea abilităților sociale. În cadrul echipelor, tinerii sunt încurajați să colaboreze, să comunice eficient și să își asume roluri diverse pentru a atinge un obiectiv comun. Aceste interacțiuni frecvente contribuie la dezvoltarea empatiei, a respectului reciproc și a spiritului de cooperare. Tinerii învață să își exprime gândurile și sentimentele într-un mod clar și constructiv, iar această abilitate este esențială nu doar în contextul sportiv, ci și în viața cotidiană.

În plus, sporturile de echipă îi ajută pe tineri să se simtă parte dintr-un grup, ceea ce le oferă un sentiment de apartenență. Acest lucru este crucial în adolescență, o perioadă marcată de căutarea identității și de dorința de a se integra în diverse comunități.

Participarea la sporturile de echipă contribuie semnificativ la dezvoltarea încrederii în sine, un aspect esențial al maturizării emoționale. În competiții, tinerii sunt puși în situații care le testează limitele fizice și psihologice, iar depășirea acestor provocări le întărește credința în propriile abilități. Fetele care învață să se autosusțină în fața unui adversar puternic sau să facă față unei înfrângeri într-un mod constructiv încep să aprecieze propriile forțe și să aibă o percepție pozitivă asupra lor.

Capacitatea de a gestiona emoțiile într-un context competițional poate avea un impact pozitiv asupra altor aspecte ale vieții, cum ar fi relațiile personale sau performanța școlară.

***

Sporturile de echipă oferă tinerelor talente oportunități multiple de a dezvolta abilități de leadership. Chiar și atunci când nu sunt căpitani, membrii echipei sunt încurajați să își asume responsabilități și să influențeze pozitiv dinamica grupului. Aceste experiențe le pregătesc pentru viitor, învățându-le cum să își motiveze colegii, să își asume decizii și să rezolve conflictele într-un mod echilibrat. De asemenea, sporturile de echipă sunt un teren ideal pentru a învăța lecții despre responsabilitate. Fiecare membru are un rol bine definit și depinde de ceilalți pentru a obține succesul. Această interdependență creează un mediu în care tinerii învață să își respecte angajamentele, să își îndeplinească sarcinile și să contribuie activ la bunul mers al grupului. În acest fel, sunt dezvoltate abilități de planificare, organizare și gestionare a timpului, esențiale pentru succesul în orice domeniu.

Un alt aspect important al sporturilor de echipă este învățătura despre cum să facem față atât eșecurilor, cât și succeselor. În cadrul unei echipe, nu există loc pentru individualismul excesiv; succesul sau eșecul sunt rezultatul unui efort comun. Tinerii învață să celebreze victoriile împreună și să își sprijine colegii în momentele mai dificile. Înfrângerea într-o competiție este o oportunitate de a învăța din greșeli și de a îmbunătăți performanța pe viitor, iar acest proces contribuie la maturizarea emoțională a tinerelor talente. Într-o competiție de echipă, nu este loc pentru a lua laudele doar pentru sine; fiecare reușită este rezultatul unui efort colectiv. Acest sentiment de modestie și recunoaștere a contribuției tuturor este esențial în dezvoltarea unui caracter echilibrat.

Prin intermediul sporturilor de echipă, tinerii învață să facă față provocărilor, să își susțină colegii și să crească împreună, iar aceste lecții vor rămâne valoroase nu doar pe terenul de joc, ci și în viața lor de zi cu zi.

Luiza Haripcă

Articolul Impactul sporturilor de echipă asupra dezvoltării sociale și emoționale a tinerelor talente apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mă numesc Ștefan – Apopei Georgiana, am vârsta de 27 de ani și sunt consilier achiziții publice în cadrul Primăriei comunei Grințieș.  Cum am ajuns aici? Am terminat Școala Gimnazială cu clasele I – VIII din comuna Grințieș în anul 2011. Mi-aduc aminte cu drag de perioada când am urmat clasele I – IV, avându-l ca învățător și îndrumător în primii ani de școală, pe domnul Ilie Alexandru. Școala a fost una dintre prioritățile mele încă de mică, zic școală, pentru că la grădiniță nu  am stat decât 2 săptămâni, dintre care una alături de mama și una alături de bunica mea.

Lăsând la o parte ceea ce învățam la școală, mi-aduc aminte cu dor de lecțiile de viață pe care ni le-a învederat domnul învățător. O întâmplare amuzantă din acea perioadă a fost cea în care am învățat că „a da bună ziua”, așa cum este la noi la sat, este un lucru sfânt. Am urmat clasele I-IV la școala din satul Poiana, actualmente fiind Sala de Ședințe a comunei Grințieș. Era inspecție la școala mare și trebuia să mergem și noi acolo. Domnul învățător ne grupase de mână câte doi, în șir, pentru a putea merge organizați, fără a încurca traficul. În timp ce ne pregăteam în fața școlii, o femeie a trecut pe lângă noi. Din grupul de 24 de elevi câți eram, niciunul dintre noi nu a răspuns la „Bună ziua”, noi, fiind concentrați cu alte activități. Pentru a ne da o lecție, și nu o lecție care se învață la română sau la matematică, ci o lecție care să o ținem minte toată viața, până la școala unde trebuia să ajungem am dat „Buna ziua” la toate vacile care erau pe marginea drumului și la toți țandurii de gard pe lângă care treceam. Îmi pare rău că atunci nu era așa multă digitalizare ca în zilele în care trăim pentru a ne putea filma ca să putem vizualiza, acum, când suntem adulți, una dintre cele mai importante lecții primite în viață.

Clasele V-VIII le-am urmat sub îndrumarea domnului diriginte Daniel Dieaconu, actualmente director al școlii. Eram mai năzdravani când eram mici, dar ne plăcea și cartea. În pauze făceam șotii, dar atunci când ne ridica în picioare în timpul lecției, știam ce să spunem deoarece pot să spun cu mâna pe inimă că la Grințieș se face școală. Ceea ce a încercat domnul diriginte să ne transmită de-a lungul acelor ani, pe lângă informațiile din timpul orelor, a fost faptul că noi, ca și clasă, eram ca o familie. Greșea unul, suportam toți. Mi-aduc aminte cu drag de zilele în care făceam pasul piticului pe terenul de baschet atunci când aveam acele clipe de „năzdrăvănie”, toate aceste lucruri fiind făcute pentru a ne pune bazele  oamenilor care suntem astăzi. Am participat și la olimpiade, ne-a plăcut să învățăm, însă am și  luat poziția „statului degeaba” atunci când ne întreceam unii pe alții în șotii. Pentru cine nu cunoaște poziția „statului degeaba” (ca pedeapsă), îl provoc să îl întrebe pe domnul diriginte.

După ce am terminat școala generală, mi-am continuat studiile în cadrul Liceului Tehnologic Corbu. Eu nu prea am optat pentru acest liceu deoarece pe toți colegii mei îi auzeam că merg la licee din Piatra – Neamț, licee de oraș, însă părinții mei nu aveau acea posibilitate financiară. Acum, uitându-mă în urmă, nu regret nicio clipă pentru că am continuat studiile acolo, deoarece a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea, perioadă conturată datorită doamnei diriginte Mariana Pascariu. Era un liceu micuț și cu reguli stricte. Nu ne permiteam nici măcar să chiulim de la o oră deoarece toată lumea ne cunoștea pe stradă după uniformă și știa că nu este în regulă ceva. Năzdrăvăniile le făceam cu bun simț, fără să supăram prea tare profesorii deoarece vedeam consecințele la colegii mai mari  și nu prea ne plăceau. Am participat la mai multe olimpiade, concursuri, tabere, lucru ce a implicat deplasarea în alte județe și colaborarea cu alte persoane. Atunci am realizat că unul dintre hobby-urile mele este călătoria. Am călătorit pentru prima dată în viața mea în afara țării într-un stagiu de practică desfășurat în Portugalia, țară unde am învățat cum se face pâinea, dar și să curăț pește. A fost o experiență de neuitat. Tot în acea perioadă, am reușit să merg, pentru prima dată, la mare la noi în țară. Încurajată de mama mea, dar și de profesori, am reușit performanța de a lua cea mai mare notă la bacalaureat din cadrul generației mele.

Încă de când eram mică îmi doream să devin pilot de aviație. Mă captiva așa de mult atunci când vedeam un avion cum zbura prin aer  încât am zis ca asta o să devin când o să cresc mare.  Dar cum planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg, datorită unui film și anume „Blonda de la drept”, mi-am schimbat planurile la 360 de grade și am ales să urmez Facultatea de Drept din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. Încă îmi aduc aminte toate nopțile nedormite sau cafelele băute pentru a putea învăța. Preferam să învăț noaptea deoarece atunci era mai multă liniște și mă puteam concentra.  Facultatea de Drept, pe lângă nenumăratele legi pe care trebuie să înveți a le interpreta, are și o parte captivantă și anume practica. Eu am ales să îmi fac stadiul de practică în domeniul medicinei legale, domeniu care nu este explorat de mulți oameni. De-a lungul anilor de facultate mi-am dorit să reușesc  să închei acest capitol din viața mea cu note mari, lucru ce l-am și pus în practică, reușind să termin facultatea ca șefă de promoție.  Ideea care mă făcea să lupt era că trebuie să pot acest lucru pentru părinții mei care s-au sacrificat că eu să fiu acolo.

În ideea a aprofunda informațiile din acest domeniu, am ales să termin un master, comasat, doi ani în unul, masterul de Științe Penale din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Pe perioada masterului mi-am dorit și să lucrez pentru a putea căpăta puțină experiență pe piața muncii.

Revenind acasă, la finele masterului, perioada când trebuia să susțin examenul de disertație, în timpul pandemiei de coronavirus, mi-am dat seama de un lucru și anume faptul că eu în Grințieș vreau să rămân și vreau să schimb ceva aici. Îmi amintesc și acum momentele când îi spuneam mamei că abia aștept să plec din această comună și să îmi fac un viitor la oraș, însă reîntoarcerea acasă și ceea ce am văzut în orașe și-a lăsat amprenta în sufletul meu și mi-am propus ca din Grințieș să nu mai plec.

În prezent, lucrez la Primăria comunei Grințieș din anul 2021, într-un colectiv unit. Acest loc de muncă mă pasionează, deoarece apar în fiecare zi alte provocări, provocări la care trebuie să le găsim rezolvare.

Articolul Confesiuni: Dintr-o viaţă de om… (27 de ani) Georgiana Ștefan-Apopei apare prima dată în Ecoul muntilor.

Tânărul fotograf este un pătimaș activist implicat în numeroase proiecte concentrate în special asupra copiilor. Este originar din Turda şi este preşedintele unei foarte active asociaţii – „Potaissa Art”. A fost adoptat de Broşteni.

Fotografiile sunt dedicate mâinilor.

Pot fi admirate în holul școlii din Grințieș în perioada în care se țin cursuri în această unitate de învățământ.

Articolul Expoziție de artă fotografică la Școala Grințieș – Sebastian Vasile Luca apare prima dată în Ecoul muntilor.

Tremuram din toate mădularele. Nu numai că nu mai aveam pe soţii Grinţescu ca dascăli, ne obişnuisem cu dânşii, dar trebuia să ne deplasăm vreo 5 km pe jos, să facem cunoştinţă cu o nouă lume şi “o nouă ordine de idei”. Era greu. Se ştie că trecerea de la un ciclu la altul e un handicap. Noi, cei de la Bradu veneam de la o şcoală cu clase simultane, pe când la centru era câte o clasă.

Dar unde Doamne iartă-mă să te duci? Nu era ca acum când îţi iei coada între picioare, pleci la Tulgheş pentru a beneficia de o masă.

Ştiam pe soţii Panţiru, Vadana, pe domnul Borşuc, doamna Trofin. Profesori renumiţi pe Valea muntelui şi fii ai satului. Asta ne mai liniştea puţin. A venit însă o veste trăsnet: vor veni de la Şcoala Ceahlău nr. 1 doi profesori, soţ şi soţie ce locuiesc în Bistricioara. Pentru a ne încuraja “gurile rele” bârfeau că ar fi fost daţi afară da la acea şcoală.

Erau soţii Ţifui: Florica şi Ştefan. Ce-o fi o fi! Doamna Florica, despre care s-a scris şi spus puţin (dar promit să nu mor până nu voi zice ceva şi despre această doamnă – merită), ne-a devenit dirigintă, iar domnul Ţifui profesor de matematică.

Domnul. “Ne-am nenorocit!”, gândeam. Doamna Ţifui, o adevărată doamnă, ne-a înconjurat cu dragoste şi grijă. Asta ne-a dat curaj. Domnul era sobru, dar se străduia să explice matematica în aşa fel încât trebuia să fii prea prost sau neatent să nu înţelegi. Prinsesem curaj. Matematica îmi plăcea şi mă ducea şi capul. Domnul profesor începuse să mă aprecieze şi să mă folosească în momentele mai dificile ale unei lecţii. Mai aveam vreo trei patru colegi cu care concuram.

A venit dezastrul. Nu-mi plăcea desenul şi nici nu aveam vreo înclinație, dar colegul de bancă se pricepea. Lui nu-i plăcea matematica. El îmi făcea desenele, iar eu îi dădeam temele. Numai că la primul extemporal l-am lăsat să copie, am fost prinşi şi am luat amândoi nota trei.

Am căzut şi în dizgraţie. Sufeream, pentru că aşa cum era la început, mă ataşasem de domnul Ţifui. Şansa a făcut ca dânsul să iniţieze la nivelul şcolii o revistă intitulată “Gazeta micilor matematicieni”. Oricine putea rezolva sau propune probleme şi exerciţii. Am rezolvat toată revista şi am propus materiale pentru o pagină.

I le-am înmânat timid. Mă aştepta, mi-a spus-o mai târziu. “Ilie, noi mai lucrăm şi la Gazeta matematică. Nu vrei să încerci?” Am vrut cu dragă inimă. Am avut şi patruzeci şi ceva de probleme rezolvate şi 4-5 propuse şi era singura publicaţie de specialitate.

Când considera că marea majoritate şi-au însuşit noţiunile de bază, zicea: “Hai să mânjim un fotbal!” Ieşeam pe teren şi nu mai plecam până pe la ora trei. Iubea mult fotbalul şi se şi pricepea. Avea un stil ca cel al lui Dobrin; se uita într-o parte, pasa în alta şi rareori reuşeai să-l deposedezi. Când prindea “beşica” nu mai vrea mâncare.

Nu învăţam la matematică. Îmi făceam doar temele. Am făcut câteva ore de pregătire cu toată clasa la absolvirea clasei a VIII-a. Am terminat subiectele de două ore de la examen în 45 minute, dar nu mi-au dat decât zece. Aşa era pe atunci. Recunoştinţă, domnule profesor!

Mai târziu, când am devenit colegi, Ştefan (dânsul a propus să ne tachinăm – cică meritam) a rămas tot un domn. Nu cred că e cineva din foştii elevi care să nu-l venereze. Păcat că ne-ai lăsat devreme, coane Fănică! Fii liniştit! Te vom urma şi vom iniţia ori o gazetă matematică ori vom face o echipă de fotbal!

Doamna. Ştefan Ţifui, Dumezeu să-l odihnească, avea obiceiul ca atunci când ne scotea afară pentru “a mânji” un fotbal să aducă şi fetele (colegele). Nu le obliga să facă galerie, deşi de multe ori o făceau, ci pentru a le supraveghea. Când dădea de minge uita de toate. Venea doamna Florica pentru ai reaminti că nu ştiu ce are de făcut, dar rămâneau amânate.

Ea era şi este o femeie sensibilă, iubitoare şi copilăroasă. Aşa o văd eu. O să vă explic mai târziu de ce. A fost diriginta mea din clasa a V-a. Eram o clasă cu doar douăzeci şi ceva de elevi, faţă de cei de la A care erau vreo treizeci şi ceva. Ne cam băteau la fotbal, dar la pregătire le eram superiori.

Doamna Florica era ca o mamă. Rareori se întâmpla să nu fie prezentă într-o pauză sau să nu ştie ce s-a întâmplat în clasă. Era mai bună decât mama. Pentru că nu mă dăruia cu nişte jordii şi nici nu mă obliga să fac ceva: mă ruga.

Nu-mi plăcea biologia, dar o învăţam de ruşinea doamnei. La fel s-a întâmplat şi în liceu. Doamna simţea, dar aprecia. Nu putea fi vreo gâlceavă între noi, elevii, de care doamna să nu ştie şi să nu intervină pentru a ne lua apărarea. “Eram puişorii ei”.

Eram un elev cu posibilităţi modeste. Unii din colegii mei cumpărau apă de colonie,destul de scumpă, pentru a o face cadou doamnelor de 8 martie. Deoarece mama ţesea şi eu alături de ea, ne-am gândit că o mică bucăţică de scoarţă ar fi un cadou ideal.

Singura care a păstrat acest mic dar al meu a fost “doamna mea”, care i-a pus o etichtă şi a lăsat “cu limbă de moarte” să fie păstrat. De fiecare dată când ajung pe la dânsa îmi arată acea bucăţică de cuvertură ca pe un trofeu, ceva scump pentru dânsa. Vă mulţumesc, stimată doamnă!

Ştefan o ajuta, uneori cu tragere, alteori fără tragere de inimă la treabă, depinzând de fotbal. Dar doamna îl înţelegea şi îl accepta. Sunt sigur că între ei exista o înţelegere tacită; se iubeau şi se respectau fără a face publice sentimentele dânşilor. Eu n-am auzit niciodată ca doamna să zică ceva rău de domnul sau invers.

Ultimul capitol: terminam clasa a VIII-a şi trebuia să merg la liceu la examen. Doamna profesoară Vadana (nu prea era prietena lui Ştefan) mă pregătise pentru a interpreta un rol din Moş Teacă. Domnul Ţifui făcea un turneu prin judeţ şi m-a luat şi pe mine.  Dar eu trebuia să-mi iau buletinul de la Tg. Neamţ. Nu puteam să mă prezint la examen fără acest act. Am rezolvat oarecumva, dar nu am putut fi prezent la festivitatea de premiere de la sfârşitul clasei.

Diploma şi coroana i-au fost înmânate mamei, ambele vărsând lacrimi. Au fost lacrimi benefice, am ajuns învăţător, am lucrat 44 de ani şi jumătate, sunt pensionar. Nu pot decât să mă îndrept cu recunoştinţă spre mentorii mei, să le urez viaţă lungă şi sănătate celor ce trăiesc şi să le aduc un pios omagiu celor ce nu mai sunt.

Îţi mulţumesc, stimată doamnă! Ai fost şi eşti o doamnă! Cu respect, al dumneavoastră cel mai mic elev.

Ilie ALEXANDRU

Articolul Amintirile unui elev de mai demult apare prima dată în Ecoul muntilor.

Vă prezentăm câteva fragmente. Clasa Pregătitoare!

clasa I

clasa a III-a1

În paşi de dans…

Clasa a IV a! Jocul Caprei! Ţa, Ţa, Ţa!

Dansuri… moderne!

Clasa a II-a

Jocul Caprei!

Jocul Cerbului! Ăsta-i Cerbul cerbilor

Fala Grinţieşenilor!

Banda Arnăuţilor! Clasa a VII-a

Colinde, colinde… Clasa a VIII-a

Colinde, colinde…

Ursul meu din Spania…

Încheiem în paşi de dans! Sportiv! Imagini: Brânduşa Mitronici, Luiza Haripcă.

Felicitări tuturor, sperăm că nu am omis pe niciun artist/grup! Sărbători cu bine!

Articolul O serbare ca în… povești! La Grințieș. apare prima dată în Ecoul muntilor.