În seara de 12 decembrie, 2024, biserica ”Sf. Spiridon” din Sabasa a îmbrăcat straie de sărbătoare. Protopopiatul Ceahlău a propus organizarea unui concert de colinde, la care să participe preoți și enoriași de pe Valea Bistriței. Costumele populare pe care le-au îmbrăcat invitații au fost pe cât de vechi și de unice, pe atât de elegante .Ne-am dus cu gândul la vremuri de demult, când bunicii și străbunicii noștri umpleau bisericile la zi de sărbătoare , fălindu-se cu costumele lor lucrate în casă sau la șezători. Preotul paroh Mihai Ifrim a spus în cuvântul de deschidere că prin colinde, Hristos se naște în suflet. Orice cântare din postul Crăciunului este un strigăt după mântuire, exprimă dorul nespus după Dumnezeu.

Părintele Mihai Ifrim și-a cerut scuze anticipat pentru eventualele derapaje din cântările invitaților. Teama părintelui a fost repede spulberată. Copiii claselor  I-IV dirijați de prof. pentru învățământ primar Nicoleta Ciubotă, prezentatoarea programului artistic, corul Liceului ”Mihail Sadoveanu”, ”Allegria”, al cadrelor didactice, ”Hartonia” și al parohiei Dreptu, toate dirijate de prof. Teodora Harton, într-un tur de forță și de energie, corul ”Codrii Stânișoarei” dirijat de prof. Marcela Bondar ne-au făcut să lăcrimăm. Nu neapărat muzica, într-o armonie aproape de desăvârșire, ci cuvintele transmise ne-au emoționat , le-am simțit mesajul și patosul din interpretare. Tânăra Eugenia Petrea a cântat o colindă, cu sensibilitate și dramatism , acompaniindu-se la chitară . Corul preoților de pe Valea  Muntelui, dirijat de preotul de la  parohia Boboteni și având ca solist vocal pe preotul de la parohia Chirițeni a impresionat prin rigoare și sobrietate. La sfârșitul spectacolului, corul parohiei Sabasa, dirijat de cantorul Narcis Bostan , ne-a încântat cu recitalul său. Preotul consilier de la Mitropolia Iașilor ne-a dat tonul nouă, spectatorilor și am cântat ” O, ce veste minunată  ! ”. Fără repetiție, la unison, cântarea a fost minunată, pentru că am cântat-o și cu sufletul.

Colindele creștin ortodoxe ilustrează aspecte din viața Mântuitorului pe pământ. Unele vorbesc despre bucuria nașterii Domnului Iisus Hristos, altele despre evenimente triste, care potrivit Bibliei s-au derulat după nașterea lui Iisus, cum ar fi uciderea celor 14000 de prunci de către regele Irod. Preoții vorbesc despre un caracter apostolic al colindelor, cetele de colindători devenind propovăduitoare ale sfintelor scripturi . Potrivit lingviștilor, cea mai veche formulă întâlnită în colinde este refrenul ”Lerui, Ler”, care ar fi forma evreiască a cuvântului ”aleluia”. Cuvântul colind provine din latinescul  ”Calendae Januarii”, denumire pe care o aveau sărbătorile păgâne din preajma Anului Nou, atunci când se făceau urările de belșug pentru  anul ce avea să vină. Tot atunci se împărțeau și daruri celor care colindau, obiceiul fiind întâlnit și astăzi. La sfârșitul concertului de colinde de la parohia Sabasa, oaspeții au fost invitați la casa de prăznuire, unde au fost răsplătiți cu daruri și cu vorbe bune.

Foto: Atelierele Buzdugăneşti, FB

https://www.facebook.com/share/p/1DiYVrQiM4/

                                              Iolanda Lupescu

Articolul Cronica unui concert de colinde apare prima dată în Ecoul muntilor.

Anul 2009 îl consacră ca poet, marcându-i debutul cu primul volum de poezie, Fereastra zidită. Urmează altele trei, astfel: Cerul fluid (2009), Pomul din curte (2010) și Poza de nuntă (2013), volume sintetice, cu poeme care dezvoltă, cu o mare sensibilitate, metafora-titlu.

Cu peste 50 de ani experiență în domeniul construcțiilor, Mihai Niculiță este un adevărat uomo universale, un intelectual în adevăratul sens al cuvântului. În cel mai recent interviu, dat pentru o publicație din Piatra-Neamț, mărturisește: ,,Aveam 10 ani când bunicul, înainte să moară, m-a chemat și mi-a zis să mă fac arhitect, să construiesc biserici. Și am ajuns la bătrânețe nu să fac biserici, ci să salvez de la ruină biserici – o parte din ele. Asta e cea mai mare bucurie, că amărăciuni am strâns și strâng și acuma câte nu vă puteți închipui. Duc cu mine tot felul de eșecuri. Sunt clădiri pe care le-am făcut și mi-e rușine să spun că eu le-am făcut. (…) E un domeniu în care niciodată rezultatele nu sunt pe măsura eforturilor pentru că te exprimi prin alții, nu e ca în chirurgie unde doctorul operează cu mâna lui. Dacă o clădire e mare și muncesc la ea 50-60 de oameni nu poți să-i urmărești în tot momentul. Se strecoară erori. Unele din neștiință, altele din rea-voință. Și la urmă răspunde cel care a coordonat lucrarea. (…) E ca în balada Meșterului Manole, hai să-ți luăm schelele, vezi cum te descurci cu aripi de draniță. E, într-adevăr, o meserie ingrată.ˮ

Ecaterina Carază

Articolul PERSONALITATEA LUNII: UN INGINER-POET – MIHAI NICULIŢĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

În urma discuțiilor avute cu tinerii am descoperit faptul că indiferent de forma de organizare, este important ca tinerii să fie implicați active în viața comunităților din care provin, deoarece activitățile desfășurate într-un cadru non-formal sunt benefice dezvoltării personale.

De asemenea, organizarea activităților de tineret la nivelul comunităților locale reprezintă o alternativă sănătoasă și utilă de petrecere a timpului.

În concluzie, subiectul principal abordat a fost acela că Biserica condamnă viciul (păcatul/ patima), nu persoana. Omul trebuie ajutat să iasă din cercul vicios/patima în care se află, iar Biserica reprezintă locul unde această eliberare se poate realiza. Acolo unde oamenii care se confruntă cu probleme nu vin la Biserică, este necesar ca tinerii, împreună cu ceilalți membri ai comunității să iasă în întâmpinarea lor.

Pr. Prof. Emanuel Sandu

Parohia “Sf. M.Mc. Dimitrie” Călugăreni

Articolul ÎNTÂLNIREA TINERILOR DIN PROTOPOPIATUL CEAHLĂU LA PAROHIA SABASA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Joi, 17 decembrie, 1987, într-o scrisoare către Nicolae Steinhardt spunea: ”Ar trebui, poate, să-mi văd de scris și de lecturi, să nu fiu supărat. Dar îmi dau seama zi de zi, m-am născut pentru a  nu trăi cu ochii închiși” .

În copilărie,Aurel mă trimitea să fur cerșafuri de la bunica , să ni le punem în cap șisă ne jucăm ”de-a îngerii”. Se pare că aripa îngerului l-a atins, pentru că voia ca toți oamenii să fie buni și lumea dreaptă. De aici pornea și revolta ,așa ne mai trăgea pe drumul drept pe cei care pierdeam direcția. Despre Aurel Dumitrașcu se poate povesti mai mult. Deja o fac prin revistele literare cei care l-au cunoscut și prețuit. Ultima sa poezie, dictată la spitalul Fundeni pare un auto-requiem: ”Alții o duc mai rău și trăiesc mai mult\ să vadă soarele cum răsare(Dacă eu\ mai bine o duc voi muri timpuriu?… Și câți ani cu lama aceasta am umblat\ (și) alții citind rău credeau că sunt\ sentimental( un poet de la est!) – și\ dacă lama care hăcuiește creierul \ meu e un sentiment stupid atunci\ sunt un sentimental și nu întâmplător pe balcon seara mă gândesc la\ scriitorul mishima. Nu avea nimic de ascuns\ Pe balcon stau cu o (pasăre) moartă”.

Iolanda LUPESCU

Articolul AUREL DUMITRAȘCU, UN INTELECTUAL INCOMOD apare prima dată în Ecoul muntilor.

Condamnarea a avut efecte dezastruoase asupra familiei: i s-a confiscat averea- 50 de oi, 4 ha pământ, vaci, cai, iar copiii au avut probleme cu înscrierea la școlile pe care voiau să le urmeze. Doar doi dintre copii au reușit să absolve școala normală, Aurel, ctitorul și directorul școlii Sabasa și Silvia, prima educatoare a comunei Borca . Elevă fiind la Școala Normală, Silvia, pe atunci Ana, se afla în autobuzul spre Piatra Neamț, împreună cu alți colegi. O Skoda neagră a barat drumul autobuzului, din ea au coborât fruntașii comuniști din Borca, au confiscat carnetele U.T.M. și i-au înspăimântat pe tineri. Oameni mici, neînsemnați și frustrați au dezlănțuit o prigoană împotriva tinerilor de pe Valea Bistrței în perioada 1950-1955. Colega de cameră și buna prietenă a Silviei Ana, Emilia P. a scris un denunț împotriva acesteia. Scrisoarea cu denunțul a fost ascunsă sub saltea, dar întâmplarea a făcut să fie găsită chiar de acuzată. Eliberat în 1962, în prima duminică după ce a ajuns acasă, la Căminul Cultural Borca a fost organizată o mare adunare populară, în care a fost prezentat fostul deținut politic Constantin Ana, ca un dușman al poporului și al clasei muncitoare. La această întâlnire a participat și nora lui Costică Ana, învățătoarea Aurica Ana. Aceasta a fost atmosfera de teroare și de spaimă în care a trăit Silvia Ana -Iliescu. Ea a fost singura din familie care a umblat din pușcărie în pușcărie să afle vești despre tatăl său. Era prevăzătoare, nevrând ca frații să fie observați și arestați. În 1959, ajutată de învățătoarea Ileana Olariu, care era rudă cu ministrul justiției de atunci, Gheorghe Diaconescu, a obținut o audiență. Trei erau motivele audienței: teama de a nu fi expulzată toată familia în Bărăgan, redobândirea bunurilor confiscate – dintr-un exces de zel milițienii au luat și zestrea învățătoarei Aurica Ana – situația incertă în care se afla Costică Ana și toți ai săi. Ministrul i-a spus: „Du-te, fetițo, la tine acasă și să știi că nu o să-l condamne nimeni de două ori.” Silvia Ana a trăit întâmplări, despre care se vorbea în șoaptă și pe care restul oamenilor din sat nici nu le bănuiau. Cea mai mare izbândă a regimului comunist a fost să instaureze teroarea în rândul fruntașilor satelor și a familiilor acestora.

La 1 septembrie 1954, Silvia Ana a început activitatea de educatoare. Prima grădiniță a fost amplasată pe locul actualului bloc al cadrelor didactice, apoi s-a mutat pe rând în primărie, în internat, în cancelaria școlii, la Ocolul Silvic, locul final fiind în Căminul Cultural, în două încăperi în care funcționează acum biblioteca publică. Se lucra diferențiat cu un număr enorm de copii. În 1962 s-a căsătorit cu învățătorul Gheorghe Iliescu, și el fecior de chiaburi și de deținut politic. Căsătoria religioasă s-a oficiat pe ascuns, în casa miresei. Avea 27 de ani și până nu s-a clarificat situația tatălui său nu s-a putut gândi și la ea. Devenise temătoare, făcea parte din corul comunei, din echipa de dansuri, deși trebuia să străbată o lungă distanță ca să ajungă la repetiții. Era atât de dăruită meseriei sale, că se identifica cu grădinița. Mamele spuneau că-și duc copiii  „la doamna Silvia”. I-am fost elevă și am adorat-o. Știa să râdă, să improvizeze rolurile la teatrul de păpuși, era creativă, cu un simț artistic ieșit din comun. Decupa, cosea, transforma toate cârpele în păpuși frumoase și sugestive. Ne învăța să dansăm dansurile populare la care participa. Atunci nu se punea problema că nu avea bază materială, autonomie, salariu mare. Materialele didactice erau confecționate de cei care predau. Salariile erau extrem de mici, dar nimeni nu se plângea. Sentimentul datoriei și a lucrului bine făcut erau mai importante decât avantajele materiale .Începutul grădiniței înseamnă și lacrimi pentru copiii desprinși din mâna mamei .Doamna Silvia, prin blândețea și sinceritatea ei ne făcea, într-un final să zâmbim. Doamna ne ajuta să ne îmbrăcăm când plecam acasă, dădea să mănânce în pauza de masă și celor care nu aveau. Nu-i mare lucru, ar spune unii. Atunci de ce nu pot face toți meseria asta? După pensionare, educatoarea Silvia Iliescu aproape s-a izolat de lume din cauza unei boli grave de inimă. La 14 iunie, 2017 s-a stins din viață.

Iolanda LUPESCU

Articolul Dascăli de suflet: EDUCATOAREA SILVIA ILIESCU apare prima dată în Ecoul muntilor.

La sfârşitul clasei a V-a, în 1949, excursia a fost programată la borcut. Eu cunoşteam traseul foarte bine, deoarece mersesem de multe ori cu copiii din sat să aducem apă minerală, mai ales iarna, cu săniuţele. Plecam în ciurdă sâmbătă seara, câte 10–12 copii, obligatoriu trebuia să participe la acţiune şi o persoană adultă. Cu săniuţele după noi, în care se aflau zece–cincisprezece butelii, ajungeam noaptea la izvor, strângeam lemne din pădure, făceam un foc mare, sub supravegherea adultului, care trebuia să aibă topor cu el şi în timp ce fiecare copil îşi umplea ambalajele cu borcut, noi ceilalţi spuneam fiecare poveşti în jurul focului. După ce ultimul copil îşi umplea sticlele cu borcut, adultul stingea focul, verifica minuţios ca totul să fie în regulă şi făceam drumul de întoarcere acasă, unde ajungeam spre dimineaţă, în aceeaşi atmosferă de basm. Doamne, ce nopţi de vis am petrecut în acele excursii nocturne, care mi s-au tipărit în memorie pentru tot restul vieţii!

De data aceasta, la excursie au participat şi multe cadre didactice. Cu câteva zile înainte de data programată, profesorul Alexandru Ţăranu, care se îngrijea de buna desfăşurare a excursiei, ne-a anunţat că, dacă sunt amatori, excursia se poate prelungi până în cheile pârâului Borca, aflate la 7 km în amonte de izvorul de borcut, deci 14 km în plus. Am fost primul care m-am înscris, deoarece ştiam de ele de la fratele meu mai mare, Arsinte, dar nu le văzusem. Ne-a avertizat să avem mâncare cu noi de prânz, dar în primul rând să fim bine echipaţi pentru ploaie şi încălţări comode, deoarece drumul este foarte rău. Ce încălţări mai comode puteau să existe, decât opincile mele de cauciuc de motocicletă?

În ziua programată, pe la orele 7 dimineaţa, eu eram primul prezent în faţa şcolii, pe la orele 8 tot grupul foarte numeros a plecat agale la drum. Ajunşi la destinaţie, toţi elevii şi-au umplut burţile cu apă minerală, apoi au început să mai viziteze împrejurimile. Noi cei viteji înscrişi pentru Cheile Borcii, nu mulţi, doar vreo 6–7 băieţi, cu profesorul Țăranu în frunte, nu am pierdut timpul, am băut şi noi borcut pe săturate, am luat rezerve pentru drum şi am plecat imediat mai departe. Cei şapte km i-am parcurs pe nesimţite, într-un peisaj mirific, dar mai ales ascultând poveştile pescăreşti ale dlui profesor, care era şi un pescar împătimit. Pe măsură ce ne apropiam de chei, versanţii pârâului Borca deveneau tot mai abrupţi, pădurea tot mai întunecoasă, drumul de lângăpârâu tot mai îngust, până când, la un moment dat, totul sa  terminat. În faţa noastră apare un adevărat tunel, în realitate un şanţ foarte adânc, de 10–15 m săpat de apa pârâului Borca în munte şi lung cam de 150 de m. Distanţa dintre pereţii şanţului era de 10–15 m, dar uneori se reducea la doar 3–4 m, de unde aspectul de tunel. Mai mult, pe versantul drept al pârâului, aproape pe toată lungimea cheilor, apa Borcii a săpat adânc în stâncă, lărgind albia cu circa 2 m faţă de pereţii cheilor, de unde iarăşi aspectul de tunel. Un alt aspect interesant al cheilor pârâului Borca, dacă pe versantul stâng al pârâului,peretele de stâncă era continuat cu solul împădurit, pe versantul drept, peretele continua cu mai multe formaţiuni stâncoase, deasupra solului, sub forma de coloane, înalte de 3–4 m, ceea ce dădea un aspect deosebit de frumos întregului peisaj.

Drumul pe care venisem traversa pârâul, apoi se termina. Continua totuşi sub forma unei cărărui foarte înguste, dar nu urma pârâul,ci o lua pe coastă, pe deasupra cheilor. Noi ne-am descălţat, am luat încălţămintea în mâini, deoarece nu ştiam că nu putem ieşi din chei în amonte şi am continuat să înaintăm prin apa pârâului extrem de rece. Cam la vreo 50 de m de la intrarea închei, urma un mic cot la stânga, de unde ni s-a deschis în faţă întreaga perspectivă, un şant foarte adânc în stâncă, perfect drept, lung de aproape o sută de m, la capătul căruia se afla o cascadă de vreo 3–4 m a pârâului Borca. Am ajuns la ea, am admirat-o de aproape, dar nu mult timp, deoarece ne îngheţau picioarele în apă. Ce am mai observat atunci, că pe aproape întreaga lungime a cheilor, pe partea dreaptă, apa pârâului a săpat în stâncă unşanţ, astfel că albia la nivelul solului era mai lată cu circa doi metri decât spaţiul dintre pereţii cheilor, loc unde soarele nu ajungea niciodată. Acest spațiu era ocupat, pe toată lungimea sa, de un bloc  de gheaţă, cam de o jumătate de metru înălţime, la acea dată, la sfârşitul lunii iunie.

Grăbiţi din motivele arătate, ne-am întors la ieşirea din chei, ne-am încălţat  şi am continuat drumul pe cărăruia amintită. La capătul ei, deasupra cheilor, ni s-a deschis o privelişte surprinzătoare. O poiană perfect orizontală, în formă de semicerc, cu o rază de circa 50 de m, mărginită de o pădure deasă de molid tânără şi împărţită în două părţi egale de pârâul Borcii, care ieşit din sihlă, o traversa şi îşi arunca apele în cascada amintită. Înainte cu vreo 2-3 m de a intra în cascadă, în albia pârâului Borca era o bulboană mare, cu diametrul de vreo 6-7 m, cu o apă extrem de limpede, adâncă de 20–25 cm,făcută de oameni, în care colcăiau o sumedenie de păstrăvi, de toate mărimile. Lucru tare curios, dacă stăteai liniştit pe marginea bulboanei, se apropiau de mal, de parcă ar fi fost curioşi să afle cine suntem şi cu ce ocazie îi deranjăm. Era un spectacol fantastic să-i vezi când se întorceau cum le străluceau solzii argintii în bătaia soarelui, de nu te mai săturai să-i admiri.

Dacă stăteai cu faţa în sensul de curgere a apei în poiana respectivă, în partea dreaptă, lângă pădure, se afla o casă foarte mare, în stil local, cu două camere mari în față şi tindă între ele, alte două camere mai mici în spate şi cu acoperişul în patru ape. Era pichetul grănicerilor români, deoarece în perioada Dictatului de la Viena frontiera dintre România şi Ungaria era foarte aproape, la mai puţin de 3 km. Probabil grănicerii români au amenajat acea bulboană, unde se mai răcoreau vara, pe timpul căldurilor mari, iar acum era raiul păstrăvilor.

(Va urma)

Constantin COJOCARU

Articolul Amintiri din juneţe: EXCURSIE LA CHEILE PÂRÂULUI BORCA apare prima dată în Ecoul muntilor.

cu toate că mult mai puţin o să pară”

(La cumpăna apelor, Lucian Blaga)

Privită ca întreg, poezia lui Mihai Niculiță pare un răspuns și o rememorare, totodată, pe care poetul le formulează din perspectiva omului matur, trecut (și asumându-și această tragică condiție) de prima jumătate a existenței sale. Descendent, pe linie maternă, din italienii Pesamosca, descălecați în Sabasa și nu numai, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca meșteri fãurari în ale construcțiilor de drumuri și poduri, Mihai Niculiță se naște pe 8 noiembrie, 1951, în comuna Borca. A absolvit liceul din localitate şi Facultatea de Construcţii Civile şi Arhitectură a Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iaşi (1994), a obţinut titlul de doctor (2007) şi este atestat, de către Ministerul Culturii, Cultelor şi al Patrimoniului Cultural Naţional, ca specialist în domeniul restaurării structurilor istorice de patrimoniu, realizând diverse lucrări de consolidare, reabilitare şi restaurare.

Anul 2009 îl consacră ca poet, marcându-i debutul cu primul volum de poezie, Fereastra zidită. Urmează altele trei, astfel: Cerul fluid (2009), Pomul din curte (2010) și Poza de nuntă(2013), volume sintetice, cu poeme care dezvoltă, cu o mare sensibilitate, metafora-titlu.

Poezia lui Mihai Niculiță nu e o simplă reîntoarcere la spațiul pur al copilăriei, în ciuda faptului că eroii care populează acest univers imaginar sunt reafirmări ale trecutului, ci pare mai degrabă o construcție personală, un spațiu compensativ în care, din când în când, poetul fuge de-acasă…acasă. Universul poeziei oferă posibilitate mai multor consubstanțialități, așadar e o lume în care trecutul și prezentul coexistă, granița dintre viață și moarte este reversibilă (ca în poemul Onomastică: Bunicii mei venea desculți/pe gheața dintre lumi), iar realitatea și amintirea sunt totuna. Nu ar fi greșit să spunem că Mihai Niculiță este restauratorul propriei copilării, parcurge un drum în căutarea timpului pierdut, cu speranța, poate, de a înțelege prezentul și de a se înțelege.

Odată cu el, cititorul, în oglindă, învață că drumul de reîntoarcere nu e unul singur, că trecutul oferă ocazia de a inventa mereu biografii (Denunț), că ficțiunea, înțeleasă ca posibilitate de a construi lumi, e printre puținele drepturi de care omul încă se bucură complet. Caii din poezia lui Mihai Niculiță Noaptea rup hamurile realului și fug (Cavalcadă), un alter-ego al autorului, care¨- prin scris, reabilitează o realitate ieșită din matcă:

TURME CELESTE

Mă persecută şi acum privirea tragicilor miei,

Duşi spre tăiere, se uită cu speranţă-n ochii mei.

Ascunde-i Doamne, în ieslea cea cu paie,

Să nu-i găsească ucigaşii, să îi taie.

Du-i Doamne, la păscut prin cerul nesfârşit,

Și scapă pe vecie, fragila turmă, de cuţit.

Hristoase, smulge-le din mâini cuţitul, fă minune!

Și turmele de miei, tăiate, să se întoarcă pe păşune.

Și pentru că mieii nu ştiu să spere în Înviere,

Opreşte Doamne, mieii cei duşi la înjunghiere.

(Cerul fluid, 2009)

FEREASTA ZIDITĂ

Nu poți zidi fără să pierzi tot ce ți-i drag

Nu poți să faci o ușă fără prag

Nu poți zidi la nesfârșit

Fără să-ngropi în zid, tot ce-ai iubit

Să nu te-aștepți ca zidul terminat odată

Toți cei din jur se vor grăbi la plată

Căci plata ce-o primești pentru acele ziduri

E părul alb și-un chip brăzdat de riduri

Scările-ți vor fi luate fără milă

Și aripi îți vor da din îndoielnică șindrilă

Refuză zborul lor cu acele aripi boante

E o cădere ce te duce-n moarte

Locul căderii nu va fi fântână

Ci groapă îți va fi în veșnică țărână

Dărâmă-n grabă ce-ai zidit

Pereții să-ți restituie tot ce-ai iubit

(Fereastra zidită, 2009)

Ecaterina CARAZĂ

Articolul Poeți de pe Valea Muntelui: Mihai Niculiță (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.